Autor: Antoaneta Crudu, președintele Asociației Danubiana Galați
Brăila, orașul de la răscrucea apelor și a cuvintelor, a devenit zilele acestea tărâmul visului cu ochii deschiși. Festivalul Internațional de Creație și Interpretare „Ana Blandiana”, a fost găzduit în atmosfera caldă și discretă a Casei „Panait Istrati” și a propus o temă rară și profundă: „Poetica visului”. Este o temă ce transformă poezia dintr-un act de exprimare artistică într-un gest de transfigurare, de căutare a unui adevăr care nu poate fi rostit, ci doar visat.
Tema festivalului a determinat participanții să vadă poezia ca pe un act spiritual de visare lucidă. În fața modernității, poezia ne redă dreptul de a pluti, de a simți, de a gândi prin imagini, nu prin argumente.
Într-o lume care ne cere să fim practici și previzibili, poezia ne amintește că a visa nu este o evadare, ci o formă superioară de luciditate. La Casa „Panait Istrati” din Brăila, într-un spațiu care păstrează între ziduri ecoul pașilor de cuvinte, s-a deschis un portal spre tărâmul oniricului: Festivalul Internațional de Creație și Interpretare „Ana Blandiana”.
În cadrul acestui festival, discuțiile despre dimensiunile oniricului capătă o profunzime specială și sunt raportate la visul ca ideal de viață, așa cum l-a trăit și exprimat unul dintre cei mai liberi și neliniștiți scriitori ai secolului XX, Panait Istrati.
Spre deosebire de visul biologic și efemer, care se destramă odată cu deschiderea pleoapelor, poezia este visul care rămâne o reverie ce se scrie singură pe dinăuntrul sufletului. Este acel fragment de „realitate interioară” pe care nu-l putem trăi în cotidian, dar îl purtăm în tăcere.
În sala Casei „Panait Istrati”, poeți precum Ana Blandiana, Nicolae Băciuț, Livia Iacob, Liviu Stănescu și toți cei prezenți, în special profesorii de limba română si alți participanți (poeți și scriitori deopotrivă), au susținut ideea că poezia nu este o fugă din realitate, ci o altă cale de a o locui, o cale care nu se supune logicii lineare, ci logicului visului, în care metafora este adevărul rostit în tăcere.
Ana Blandiana, prezentă în mijlocul poeților și al cititorilor ei, a transformat evenimentul într-un ritual al memoriei și al reveriei. Într-o epocă a informatizării și a veștilor grăbite, poezia a fost celebrată aici ca o formă de veghe sufletească prin visare.
În poezia Anei Blandiana există o punte invizibilă între lume și vis, între concret și diafan, între tăcere și revelație. Această punte se numește oniricul, o stare de a fi, o dimensiune paralelă în care cuvântul nu doar că spune, ci se înalță, respiră și visează. „Scriu nu ca să fiu citită, ci ca să fiu visată”, mărturisește poeta Ana Blandiana. Într-o lume grăbită și plină de sunete metalice și algoritmi, poezia dumneaei rămâne o fereastră deschisă spre miracol, spre copilăria mitologică a limbajului. Visarea nu este o evadare, ci o formă de rezistență, un act profund de umanizare, unde „Poetul e martorul tăcut a ceea ce nu se vede. El nu trăiește în lume, ci în semnificația ei”, spunea Ana Blandiana într-un moment de tăcere încărcată, în care fiecare cuvânt părea să plutească între lumi.
„Poetul nu doarme nici când visează. El veghează frumusețea lumii cu ochii închiși”, a spus într-o intervenție emoționantă poetul și editorul Nicolae Băciuț, subliniind cât de esențială este fantezia pentru echilibrul spiritual.
Sub tema „Dimensiunile oniricului”, participanții au fost invitați nu doar să asculte poezie, ci să intre în dialog cu propriile lor vise. Livia Iacob, conf. univ. dr. la Universitatea din Iași, a prezentat cu o sensibilitate fragilă și exactă, „Vis și reverie. Aspecte ale poeticii bachelardiene”, unde a definit poemul ca un „somn cu ochii deschiși”, apoi a apreciat scrisul ca modalitatea de a înțelege realitatea prin absurdul ei metaforic.
Liviu Stănescu, cu ironia sa profundă, a propus o interpretare neașteptată: „Visul nu e doar vis, e uneori mai real decât realitatea. Și poezia, o bucată de vis care s-a încăpățânat să rămână pe hârtie.”
Festivalul a fost o sărbătoare estetică și una spirituală. Într-o lume tot mai zgomotoasă, poeții prezenți ne-au amintit că rolul lor este acela să ne păstreze conștiința trează de a visa, de a scrie, de a reverbera în interior, acolo unde nimeni nu ne poate minți. Acest act de mare și înălțătoare cultură a fost un omagiu și un act viu de creație, un spațiu în care visul a devenit comun, iar poezia este limbajul prin care sufletele se înțeleg fără să se cunoască.
Dintre cei ce au luat cuvântul, unii au menționat că nu e nevoie de școli mari ca să simți un vers. Nu trebuie să fii filolog ca să înțelegi o poezie care îți amintește de bunica, de copilărie, de mamă, de dor de cineva anume.
Poezia este a celor care simt, nu doar a celor care o definesc.
La Brăila, nu poți vorbi despre vis fără să-l aduci în discuție pe Panait Istrati, un
spirit liber, om al drumurilor, scriitor care a călătorit în lume ca să se întâlnească, de fapt, cu sine însuși. Viața lui a fost un poem al libertății fără retorică, un vis trăit printre oameni și pentru oameni.
Oniricul nu e nicăieri, dar poate fi oriunde: într-o frunză care cade, sau o scrisoare netrimisă, într-un vers scris pe o margine de ziar sau într-un vis care se trezește odată cu tine.
De ce avem nevoie de poezie? Pentru că lumea devine uneori prea dură. Pentru că avem nevoie de un loc unde să ne întoarcem atunci când nimic și nimeni nu pare că ne mai înțelege. Pentru că… poezia este visul pe care îl avem când nu dormim.
Aici la Brăila, visul a devenit colectiv. S-a recitat în șoaptă și s-au scris în suflete versuri. Fiecare vers a fost o treaptă spre o realitate în care emoția a căpătat limbaj universal.
Note de visare – Concluzii personale
Dragul meu visător,
În cazul în care nu mă găsești niciunde, să nu-ți faci griji, că nu am plecat!
M-am preschimbat însă în toate lucrurile pe care le iubești și-ți amintesc cu plăcere de mine seara, în acea lumină confuză, care te înconjoară înainte de somn, în clipa aceea în care uiți de tine și te abandonezi viselor.
Când nu mă mai cauți, mă vei găsi cu adevărat într-un vers, într-o pagină de carte, într-o poezie sau într-o scrisoare pe care o trimiți fără să știi cui, sau la o cafea. Eu voi fi cea care-ți va răspunde…
Umbra ta!