Responsabilii politici din Finlanda vor să elimine sărăcia cu o măsură extraordinară. Finlandezii vor să adopte o foarte interesantă măsură în acest sens. Este vorba de introducerea unui salariu universal de 1.000 de euro pentru absolut toți cetățenii.
Dacă legea va fi adoptată, toată lumea va primi acești bani lunar, indiferent de măsură și nivel social. Este o măsură foarte interesantă pe care nu ar fi rău s-o introducă și guvernanții noștri. Astfel, nu ar mai exista sărăcie și toți românii ar fi fericiți, nu ar mai exista infracțiuni și s-ar munci de plăcere, nu din disperare. Fonduri s-ar găsi! Când oamenii sunt fericiți și nu se mai tem de viitor, nu mai ascund banii de fisc.
Finlanda
Finlanda , denumită oficial Republica Finlanda, este o țară nordică situată în peninsula Scandinavică. Se învecinează cu Suedia la vest, cu Norvegia la nord și cu Rusia la est, în timp ce Estonia se află la sud, peste Golful Finlandei.
În Finlanda trăiesc circa 5,4 milioane de oameni, majoritatea fiind concentrată în regiunile sudice. În termeni de suprafață, este a opta țară din Europa și cea mai rarefiat populată țară a Uniunii Europene. Din punct de vedere politic, este o republică parlamentară, cu un guvern central aflat în capitala Helsinki, și cu guverne locale în cele 336 de comune și o regiune autonomă, Insulele Aland.
Circa un milion de locuitori trăiesc în Zona Metropolitană Helsinki (formată din Helsinki, Espoo, Kauniainen și Vantaa) și o treime din PIB se produce acolo. Alte mari orașe sunt Tampere, Turku, Oulu, Jyväskylä, Lahti și Kuopio.
Din secolul al XII-lea și până la începutul secolului al XIX-lea, Finlanda a constituit provincia estică a Suediei. Apoi a devenit Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Rus până la Revoluția Rusă. Aceasta s-a soldat cu declararea independenței Finlandei, urmată de un război civil în care „roșiii” pro-bolșevici au fost învinși de „albii” pro-conservatori cu ajutorul Imperiului German. După o scurtă tentativă de a înființa o monarhie, Finlanda a devenit republică.
Experiența Finlandei în al Doilea Război Mondial s-a centrat pe trei conflicte armate separate: Războiul de Iarnă (1939–1940) și Războiul de Continuare (1941–1944) împotriva Uniunii Sovietice; și Războiul Laponiei (1944–1945) împotrivaGermaniei Naziste. După sfârșitul războiului, Finlanda a aderat la Națiunile Unite în 1955, la OECD în 1969, la Uniunea Europeană în 1995 și la zona euro de la începutul ei în 1999. În această perioadă, a construit un amplu stat social. Finlanda s-a industrializat târziu, rămânând țară predominant agrară până în anii 1950. După aceea, dezvoltarea economică a fost rapidă, astfel încât, cu un venit pe cap de locuitori de 49.000 de dolari (2011), Finlanda este una dintre cele mai bogate țări din lume. Conform unor măsuri, Finlanda are cel mai bun sistem de educație din Europa și este considerată una dintre cele mai pașnice și mai competitive din punct de vedere economic țări din lume. S-a clasat și ca una dintre țările lumii cu cea mai mare calitate a vieții.
O primă atestare oficială a Finlandei ca unitate, fie doar și cu numele, a apărut atunci când Ioan al III-lea al Suediei și-a denumit ducatul „Marele Ducat al Finlandei” (pe la 1580), ca strategie pentru a se opune revendicărilor teritoriale ale țarului Rusiei. Termenul a devenit parte a titlurilor deținute de regele Suediei, fără a avea însă vreo aplicabilitate practică. Teritoriul finlandez avea același statut ca și malul vestic al Golfului Botnic, iar partea finlandeză a regatului avea aceeași reprezentare în parlament ca și cea vestică. În 1637, regina Christina l-a numit pe Per Brahe cel Tânăr guvernator general al Finlandei, Ålandului și Ostrobothniei (și alte părți ale Suediei aveau guvernatori generali).
Granițele moderne ale Finlandei au apărut abia după sfârșitul uniunii Suedia-Finlanda. În 1809, Rusiei i s-a cedat nu un teritoriu definit denumit „Finlanda”, ci mai degrabă șase provincii, Ålandul, și o mică parte din comitatul Västerbotten. Limita dintre noul Mare Ducat al Finlandei și restul Suediei urma să se traseze fie de-a lungul râului Kemijoki, care reprezenta limita dintre comitatele suedeze Västerbotten și Österbotten (Ostrobothnia) la acea vreme – așa cum au propus suedezii la negocierile pentru pace – fie de-a lungul râului Kalix, cuprinzând astfel și partea finofonă din valea Torne – așa cum au cerut rușii. Limita, care urma râul Torne și râul Muonio până lafjellurile(en) Saana și Halti în nord-vest, a fost un compromis, care ulterior a ajuns să definească ceea ce înseamnă Finlanda – cel puțin după ce țarul Alexandru I al Rusiei a permis ca părțile din Finlanda aflate la est de râul Kymi, anexate de Rusia în 1721 și 1743, denumite „Finlanda Veche”, să fie incluse administrativ în „Finlanda Nouă” în 1812.
Regii suedezi și-au exercitat dominația începând cu Cruciadele Nordului din secolul al XII-lea și până la 1249. Zona Finlandei de astăzi a devenit o parte din regatul suedez centralizat. Coloniști suedofoni au sosit în zonele de coastă în Evul Mediu. În secolul al XVII-lea, suedeza a devenit limba dominantă a nobilimii, administrației și educației; finlandeza a rămas o limbă a țărănimii, clerului și judecătoriilor din regiunile predominant finofone.
În timpul Reformei Protestante, finlandezii au trecut treptat la luteranism. În secolul al XVI-lea, Mikael Agricola a publicat primele opere literare scrise în finlandeză. Prima universitate din Finlanda, Academia Regală din Turku, a fost înființată în 1640. Finlanda a suferit o gravă foamete în anii 1696–1697, perioadă în care populația finlandeză a scăzut cu o treime și apoi o epidemie de ciumă după câțiva ani. În secolul al XVIII-lea, războaiele între Suedia și Rusia au dus în două rânduri la ocuparea Finlandei de către ruși, războaiele fiind denumite de finlandezi Marea Furie (1714–21) și Mica Furie (1742–43). În acest moment, denumirea de „Finlanda” era termenul predominant utilizat pentru întreaga zonă dintre granița Suediei cu Rusia și Golful Botnic.
La 29 martie 1809, după ce a fost cucerită de armatele țarului Alexandru I al Rusiei în Războiul Finlandez, Finlanda a devenit Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Rus până la sfârșitul lui 1917. În 1811 Alexandru I a incorporat gubernia rusească Vîborg în Marele Ducat al Finlandei. În perioada dominației rusești, limba finlandeză a început să capete recunoaștere. Din anii 1860, a început să crească o mișcare naționalistă finlandeză, denumită „Finomanii”. Printre reperele acestei mișcări se numără publicarea a ceea ce avea să devină epopeea națională a Finlandei – Kalevala – în 1835, precum și obținerea pentru limba finlandeză a aceluiași statut cu suedeza, în 1892.
Foametea finlandeză din 1866–1868 a ucis 15% din populație, ea fiind astfel una dintre cele mai grave crize alimentare din istoria Europei. Foametea a forțat Imperiul Rus să relaxeze reglementările financiare și investițiile în Finlanda au crescut vreme de câteva decenii. Dezvoltarea economică și politică a fost rapidă. PIB pe cap de locuitor era, totuși, încă jumătate din cel al Statelor Unite și o treime din cel al Regatului Unit.
În 1906, în urma revoluției ruse, s-a introdus votul universal și în Marele Ducat al Finlandei. Relația între Marele Ducat și Imperiul Rus s-a înrăutățit însă, după ce guvernul rus a acționat în sensul restrângerii autonomiei Finlandei. De exemplu, votul universal a fost făcut, în practică, să-și piardă practic efectul, întrucât legile adoptate de parlamentul finlandez trebuia să fie aprobate de țar. Dorința de independență a câștigat teren, la început în rândurile liberalilor radicali și ale socialiștilor.
După Revoluția din Februarie 1917, poziția Finlandei ca parte a Imperiului Rus a fost pusă în discuție, în principal de către social-democrați. Întrucât șeful statului era țarul Rusiei, nu era clar cine era șeful executivului Finlandei după revoluție. Parlamentul, controlat de social-democrați, a adoptat așa-numita Lege a Puterii prin care și-a asumat autoritatea supremă în stat. Legea a fost respinsă de Guvernul Provizoriu Rus și de partidele de dreapta din Finlanda. Guvernul Provizoriu a dizolvat unilateral parlamentul, ceea ce social-democrații au considerat a fi ilegal, conform Legii Puterii.
S-au ținut noi alegeri, în care partidele de dreapta au obținut o majoritate fragilă. Unii social-democrați au refuzat să accepte rezultatul și au continuat să susțină că dizolvarea parlamentului (și deci și alegerile) au fost ilegale. Cele două blocuri politice de forțe apropiate, partidele de dreapta și partidul social-democrat, s-au poziționat pe poziții adverse.
Revoluția Rusă din Octombrie a schimbat totul. Dintr-o dată, partidele finlandeze de dreapta au început să reconsidere decizia de a bloca transferul puterii executive dinspre guvernul rus spre Finlanda, după ce în Rusia au luat puterea comuniștii radicali. În loc să recunoască autoritatea Legii Puterii dată cu câteva luni în urmă, guvernul de dreapta a declarat independența țării la 6 decembrie 1917.
La 27 ianuarie 1918, s-au tras primele focuri de armă ale Războiului Civil Finlandez în două evenimente simultane. Guvernul începuse să dezarmeze forțele rusești în Pohjanmaa. Partidul Social-Democrat controla sudul Finlandei și orașul Helsinki, dar guvernul alb a funcționat în exil la Vaasa. A urmat scurtul, dar violentul Război Civil Finlandez. Albii susținuți de Imperiul German, au câștigat în fața Roșiilor. După război, zeci de mii de roșii și alte persoane suspecte de simpatii bolșevice au fost închiși în lagăre, unde mii de oameni au murit executați sau de malnutriție și boli. Între roșii și albi a persistat o profundă dușmănie socială și politică până la Războiul de Iarnă și chiar după acesta. Războiul civil și expedițiile activiștilor în Rusia Sovietică au pus presiune pe relațiile de peste granița de est.
După o scurtă tentativă de instaurare a unei monarhii, Finlanda a devenit republică prezidențială, Kaarlo Juho Ståhlberg fiind ales ca primul ei președinte în 1919. Frontiera fino-rusă a fost determinată prin tratatul fino-rus de la Tartu din 1920, urmând în mare parte frontiera istorică, dar transferând Finlandei și Pecenga (în finlandeză Petsamo) cu portul său de la Marea Barents. Democrația finlandeză nu a fost afectată de nicio tentativă de lovitură de stat sovietică și a supraviețuit mișcării anticomuniste Lapua. Relațiile dintre Finlanda și Uniunea Sovietică au fost însă tensionate. Relațiile Germaniei cu Finlanda democratică s-au răcit și ele după venirea la putere a naziștilor. Ofițerii armatei au fost pregătiți în Franța, iar relațiile cu Europa Occidentală s-au întărit.
În 1917, populația era de 3 milioane de oameni. Reforma agrară pe bază de credite, aplicată după Primul Război Mondial, a crescut proporția populației deținătoare de capital. Circa 70% din forța de muncă era ocupată în agricultură și 10% în industrie. Cele mai mari piețe de export au fost Regatul Unit și Germania.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Finlanda a luptat de două ori împotriva agresiunii Uniunii Sovietice: în Războiul de Iarnă din 1939–1940 după ce Uniunea Sovietică a atacat-o; și apoi în Războiul de Continuare din 1941–1944, concomitent cu Operațiunea Barbarossa, prin care Germania invadase Uniunea Sovietică. Timp de 872 de zile, armata germană a asediatLeningradul, al doilea oraș al URSS. Asediul Leningradului s-a soldat cu moartea a circa un milion dintre locuitorii orașului. Trupele finlandeze au controlat unele din zonele de lângă oraș, dar au refuzat să-l atace sau să permită germanilor să utilizeze teritoriul finlandez de drept ca bază de atac; este încă controversat dacă se poate spune că finlandezii au contribuit la asediu sau l-au stânjenit. După ce a oprit o ofensivă sovietică masivă în iunie-iulie 1944, Finlanda a cerut armistițiul cu URSS. După armistițiu, a urmat Războiul Laponiei din 1944–45, când Finlanda a împins forțele germane din nordul Finlandei în afara țării.
Tratatele semnate în 1947 și 1948 cu Uniunea Sovietică au cuprins unele obligații și plata de despăgubiri de către Finlanda—precum și alte concesiuni teritoriale începute cu Tratatul de Pace de la Moscova din 1940. Ca urmare a celor două războaie, Finlanda a fost obligată să cedeze mare parte din Karelia Finlandeză(en), Salla și Petsamo, adică 10% din aria sa totală și 20% din capacitatea industrială, inclusiv porturile Vîborg (Viipuri) și portul neînghețat Liinahamari. Aproape întreaga populație de circa 400.000 de persoane, a fugit din aceste regiuni. Finlanda nu a fost niciodată ocupată de trupe sovietice și și-a conservat independența, cu prețul a 93.000 de soldați uciși, cea mai mare rată de pierderi, raportată la populația țării, din toate țările participante la al Doilea Război Mondial.
Finlanda a respins planul Marshall, aparent pentru a satisface dorințele sovieticilor. Statele Unite au furnizat însă țării un ajutor secret de dezvoltare și au ajutat Partidul Social-Democrat (necomunist) în speranța de a evita căderea Finlandei în sfera de influență sovietică.[31] Stabilind relații comerciale cu țările occidentale, cum ar fi Regatul Unit, și plata despăgubirilor de război față de Uniunea Sovietică au făcut ca Finlanda să se transforme dintr-o țară predominant agrară într-una industrializată. De exemplu, a fost înființată compania de stat Valmetpentru a obține materiale pentru despăgubirile de război. Chiar și după ce despăgubirile au fost plătite, Finlanda—săracă în anumite resurse necesare unei țări industrializate (cum ar fi fierul și petrolul)—a continuat să facă schimburi comerciale cu URSS în contextul comerțului bilateral.
În 1950, jumătate din muncitorii finlandezi erau ocupați în agricultură și o treime trăiau în zonele urbane. Noile locuri de muncă în industrie, servicii și comerț au atras rapid oamenii de la țară către orașe. Numărul mediu de nașteri per femeie a scăzut de la un maxim la baby boom de 3,5 în 1947 până la 1,5 în 1973. Când copiii născuți în timpul baby-boomului au intrat în câmpul muncii, economia nu a generat locuri de muncă suficient de repede, și sute de mii de oameni au emigrat în Suedia mai industrializată, maximul emigrației fiind atins în anii 1969 și 1970. Jocurile Olimpice de Vară din 1952 au adus turiști străini. Finlanda a luat parte la liberalizarea comerțului, participând la proiecte cum ar fi Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și General Agreement on Tariffs and Trade.
Declarându-se oficial neutră, Finlanda s-a aflat într-o zonă gri între țările occidentale și Uniunea Sovietică. Tratatul YYA(en) (Pactul Fino-Sovietic de Prietenie, Cooperare și Ajutor Reciproc) a dat Uniunii Sovietice o oarecare influență în politica internă finlandeză. Aceasta a fost exploatată de președintele Urho Kekkonen împotriva adversarilor săi. El a menținut practic un monopol pe relațiile cu URSS începând cu 1956, ceea ce a fost crucial pentru popularitatea sa. În politică, a existat o tendință de a evita orice declarație sau acțiune care ar putea fi interpredată drept antisovietică, tendință denumită de presa germană „finlandizare”.
În ciuda relațiilor strânse cu URSS, Finlanda a rămas la economia de piață de tip occidental. Diverse industrii au beneficiat de privilegiile comerciale cu sovieticii, ceea ce explică susținerea de care s-au bucurat unele politici prosovietice în rândurile intereselor de afaceri ale Finlandei. Creșterea economică a fost rapidă în perioada postbelică, iar în 1975 PIBul Finlandei pe cap de locuitor era al 15-lea din lume. În anii 1970 și 1980, Finlanda a construit un state social amplu, unul dintre cele mai complexe aparate de stat din lume. Finlanda a negociat cu CEE(predecesoarea Uniunii Europene) un tratat care a abolit în mare parte taxele vamale cu țările CEE începând cu 1977, deși Finlanda nu a aderat cu totul. În 1981, sănătatea deteriorată l-a obligat pe președintele Urho Kekkonen să se retragă după 25 de ani de mandat.
Unele hotărâri greșite în domeniul macroeconomic, o criză bancară, prăbușirea celui mai mare partener comercial (Uniunea Sovietică) și o criză economică mondială au produs o recesiune puternică și în Finlanda la începutul anilor 1990. Criza a atins maximul în 1993, iar Finlanda a înregistrat din nou creștere economică timp de zece ani.
Ca și celelalte țări nordice, Finlanda și-a liberalizat economia după sfârșitul anilor 1980. Reglementările financiare și de pe piața produselor au fost relaxate. Unele întreprinderi de stat au fost privatizate și au existat și unele modeste reduceri de taxe. Finlanda a aderat la Uniunea Europeană în 1995, și la zona Euro în 1999.
Populația este în curs de îmbătrânire, natalitatea fiind de 10,42 nașteri la mia de locuitori, adică o rată a fertilității de 1,8. Cu vârsta mediană la 42,7 ani, Finlanda este una dintre cele mai îmbătrânite țări; jumătate din electorat are vârsta peste 50 de ani. Ca și majoritatea țărilor europene, fără alte reforme sau fără imigrație, Finlanda se poate confrunta cu probleme demografice, deși proiecțiile macroeconomice sunt mai sănătoase decât în majoritatea celorlalte țări dezvoltate.
Marca finlandeză a fost înlocuită cu moneda euro în 2002. Ca pregătire pentru aceasta, baterea noilor monede euro a început încă din 1999; de aceea, primele monede euro din Finlanda au anul 1999 inscripționat pe ele, în loc de 2002, ca în cazul altor țări ce au aderat atunci la zona euro. Pentru monedele finlandeze au fost selectate trei designuri diferite (unul pentru moneda de 2 euro, altul pentru cea de 1 euro și un al treilea pentru celelalte șase monede). În 2007, pentru a adopta noua hartă comună ca și restul țărilor din zona euro, Finlanda a modificat fața comună a monedelor sale.
Aflată aproximativ între paralelele de 60° și 70° latitudine nordică, și între meridianele de 20° și 32° longitudine estică, Finlanda este una dintre cele mai nordice țări ale lumii. Dintre capitalele lumii, doar Reykjavík se află mai la nord de Helsinki. Distanța de la cel mai sudic punct al țării—Hanko—până la cel mai nordic—Nuorgam—este de 1.160 km.
Datorită faptului că teritoriul său nu este drenat decât de câteva râuri, Finlanda are numeroase lacuri, ceea ce i-a adus și porecla de „țara celor o mie de lacuri”. În realitate, numărul lacurilor este mult mai mare de o mie—mai precis 187.888 de lacuri cu suprafața mai mare de 500 m²) și 179.584 de insule. Cel mai mare lac, Saimaa, este al patrulea lac ca mărime din Europa. Aria cu cea mai mare densitate de lacuri se numește regiunea lacurilor finlandeze. Cele mai multe insule se găsesc în sud-vest, în arhipelagul Turku. Mai departe de coastă, se află insula Åland.
Mare parte din geografia Finlandei se explică prin Era Glaciară. Ghețarii aveau grosime mai mare și au durat mai mult în Finoscandia în comparație cu restul Europei. Eroziunea produsă de ele au lăsat peisajul șes, cu puține dealuri și foarte puțini munți. Cel mai înalt vârf muntos, Halti la 1.324 m, se găsește în nordul extrem al Laponiei, pe frontiera cu Norvegia. Cel mai înalt vârf aflat în întregime pe teritoriul finlandez este Ridnitsohkka cu 1.316 m, aflat chiar alături de Halti.
Retragerea ghețarilor a lăsat teritoriul țării cu multe depozite morenice în formațiuni de tip esker. Acestea sunt creste de nisip și pietriș stratificat, pe direcția nord-vest–sud-est, unde se aflau în trecut marginile ghețarilor. Printre cele mai mari dintre acestea se numără trei creste denumite Salpausselkä și aflate în sudul Finlandei.
Presat sub enorma greutate a ghețarilor, terenul Finlandei este în ridicare datorită revenirii post-glaciare. Efectul este cel mai pronunțat în jurul Golfului Botnic, unde terenul este într-un proces de înălțare într-un ritm de circa 1 cm pe an. Ca urmare, fostul fund al mării se transformă treptat-treptat în uscat: suprafața țării crește cu circa 7 km² anual.
Pădurile acoperă 86% din suprafața țării, țara fiind cea mai împădurită din Europa. Pădurile sunt în special de pin, molid, mesteacăn și alte specii. Finlanda este cel mai mare producător de lemn din Europa și printre cei mai mari din lume.
Peisajul este predominant (75% din suprafață) acoperit de taigale de conifere și de fen, având foarte puțin teren arabil. Cel mai frecvent tip de rocă este granitul, element omniprezent în peisaj, vizibil în luminișuri lipsite de sol. Morenele și tillul sunt cele mai frecvente tipuri de sol, acoperite de un strat subțire de humus de origine biologică. Dezvoltarea profilului depodzol se observă la majoritatea solurilor forestiere lipsite de drenaj. Gleiurile și smârcurile cu turbării ocupă ariile slab drenate.
Din punct de vedere fitogeografic, Finlanda se împarte între provinciile arctică, central-europeană și nord-europeană din regiunea Circumboreală a regatului Boreal. Conform WWF, teritoriul Finlandei se poate împărți în trei ecoregiuni: taigaua ruso-scandinavă, pădurile sarmatice de amestec și pășunile și pădurile de mesteacăn scandinave. Taigaua acoperă mare parte din Finlanda, din zonele nordice ale provinciilor din sud până în nordul Laponiei. Pe coasta de sud-vest, la sud de linia Helsinki–Rauma, pădurile sunt predominant de amestec, tip mai des întâlnit în zona Baltică. În nordul extrem al Finlandei, aproape de limita arborilor și deOceanul Arctic, sunt mai frecvente pădurile de mesteacăn de munte.
Finlanda are și o faună diversă. Există cel puțin șaizeci de specii endemice de mamifere, 248 de specii de păsări care se înmulțesc aici, peste șaptezeci de specii de pește și unsprezece de reptile și amfibieni, multe migrate din țările vecine cu mii de ani în urmă. Printre mamiferele mari și ușor de recunoscut care se găsesc în Finlanda se numără ursul brun (animalul național), lupul cenușiu, glutonul și elanul. Trei dintre cele mai remarcabile păsări sunt lebăda de iarnă, o lebădă europeană mare și pasărea națională a Finlandei; cocoșul de munte, o pasăre mare, cu penaj negru, din familia fazanilor; și bufnița. Cea din urmă este considerată un indicator al conectivității codrilor virgini, și are o populație în scădere din cauza fragmentării peisajului. Cele mai cunoscute păsări care vin aici să se împerecheze sunt pitulicea fluierătoare, cinteza și sturzul viilor. Dintre cele circa șaptezeci de specii de pește de apă dulce, sunt mai abundente știucile și bibanul. Somonul de Atlantic rămâne favoritul pescarilor.
Foca inelată de Saimaa, o specie periclitată și una dintre cele doar trei specii lacustre de focă din lume, există numai în sistemul de lacuri Saimaa din Finlanda de sud-est; au mai rămas astăzi doar circa 300 de exemplare. Ea a devenit emblema Asociației Finlandeze pentru Conservarea Naturii.
Principalul factor ce influențează clima Finlandei este poziția țării între paralelee de 60 și 70 de grade latitudine nordică, în zona de coastă a continentului Eurasiatic. În clasificarea climatică Köppen, întreaga Finlandă se află în zona de climă subpolară caracterizată de veri calde și ierni geroase. În interiorul țării, gradul de temperare variază considerabil între regiunile sudice de coastă și nordul extrem, prezentând și caracteristici de climă oceanică și climă continentală. Finlanda este suficient de aproape de Oceanul Atlantic pentru a fi permanent încălzită deCurentul Golfului (Gulf Stream). Acesta se combină cu efectele moderatoare ale Mării Baltice și al numeroaselor lacuri, astfel explicându-se clima neobișnuit de caldă în comparație cu alte regiuni de la aceeași latitudine, cum ar fi Alaska, Siberia și Groenlanda de Sud.
Iernile din sudul Finlandei (când temperatura medie zilnică rămâne sub 0 °C) durează de regulă 100 de zile, iar zăpada acoperă pământul de la sfârșitul lui noiembrie până la jumătatea lui aprilie. Chiar și în cele mai temperate regiuni din sud, lungile și geroasele nopți de iarnă fac temperatura să scadă până la -30 °C. Verile climatice (perioade cu temperatura medie peste 10 °C) durează în sudul Finlandei de la sfârșitul lui mai până la jumătatea lui septembrie, și în interiorul continentului, cele mai calde zile din iulie pot ajunge la 35 °C. Deși mare parte din Finlanda se află pe centura taigalelor, regiunile sudice de coastă sunt adesea clasificate ca hemiboreale.
În nordul Finlandei, în deosebi în Laponia, iernile sunt lungi și reci, în vreme ce verile sunt calde, dar scurte. În cele mai grele zile de iarnă în Laponia temperatura scade până la -45 °C. Iarna durează în nord circa 200 de zile, zăpada acoperind solul de la jumătatea lui octombrie până la începutul lui mai. Verile în nord durează doar două-trei luni, dar maximele se pot apropia chiar și acolo de 25 °C în perioadele de căldură mare. Nicio parte a Finlandei nu este acoperită de tundra arctică, doar tundră alpină se poate găsi în fjellurile Laponiei.
Clima Finlandei este potrivită pentru cultivarea cerealelor doar în sudul extrem, în vreme ce în nord se poate practica doar creșterea animalelor.
Un sfert din teritoriul Finlandei se află în interiorul cercului polar de nord, nopțile albe putând fi observate din ce în ce mai mult pe măsură ce se merge spre nord. În extremitatea nordică a Finlandei, Soarele nu apune timp de 73 de zile consecutive în timpul verii, și nu răsare timp de 51 de zile în timpul iernii.
Finlanda este formată din 19 regiuni, denumite maakunta în finlandeză și landskap în suedeză. Regiunile sunt guvernate de consilii regionale ce servesc ca forumuri de cooperare pentru comunele unei regiuni. Principalele sarcini ale regiunilor sunt planificarea și dezvoltarea regională, precum și dezvoltarea afacerilor și educației. În plus, serviciile publice de sănătate sunt de obicei organizate pe linii regionale. Actualmente, singura regiune în care se țin alegeri pentru consiliile regionale este Kainuu. Celelalte consilii regionale sunt alese de consiliile locale, fiecare comună trimițând reprezentanți proporțional cu populația.
Pe lângă cooperarea intermunicipală, care este responsabilitatea consiliilor regionale, fiecare regiune are un Centru pentru Ocuparea Forței de Muncă și Dezvoltare Economică, responsabil cu administrarea locală a forței de muncă, agriculturii, pescuitului, pădurilor și afacerilor antreprenoriale. Forțele de Apărare Finlandeze au oficii regionale responsabile cu pregătirea pentru apărarea regiunilor și pentru administrarea recrutărilor în serviciul militar.
Regiunile reprezintă variații dialectale, culturale și economice mai bine decât fostele provincii, care erau simple diviziuni administrative organizate de guvernul central. Regiunile se suprapun parțial și se bazează pe regiunile istorice ale Finlandei, zone ce reprezintă mai bine cultura locală și ariile dialectale.
Statul finlandez a înființat în 2010 șase Agenții Administrative Regionale de Stat, fiecare responsabilă cu una dintre regiuni, denumite alue în finlandeză și region în suedeză; Ålandul a fost desemnată ca o a șaptea astfel de supraregiune. Ele au preluat o parte din atribuțiile fostelor provincii (lääniurile), care au fost desființate. Regiunea Uusimaa de Est a fost desființată și inclusă la 1 ianuarie 2011 în Uusimaa.
Diviziunile administrative fundamentale ale țării sunt comunele, care pot fi și orașe sau municipii. Ele se ocupă de jumătate din cheltuielile publice, fiind finanțate de impozitele locale pe venit, subvențiile de stat și alte venituri. Există 336 de comune, majoritatea cu mai puțin de 6.000 de locuitori.
Pe lângă comună, mai există două niveluri intermediare. Comunele cooperează în cadrul a 70 de subregiuni și nouăsprezece regiuni. Acestea sunt administrate de comunele membre și au doar puteri limitate. Provincia autonomă Åland are un consiliu reginal permanent ales prin vot de cetățeni. În regiunea Kainuu, există un proiect-pilot cu alegeri regionale. Etnicii sami au Zona de Domiciliu Sami, o entitate semi-autonomă în Laponia pe teme cultural-lingvistice.
Zona metropolitană a Capitalei– cuprinzând Helsinki, Vantaa, Espoo și Kauniainen– formează o conurbație continuă de circa un milion de locuitori. Zona metropolitană nu are însă statut administrativ oficial, fiind bazată pe cooperarea voluntară a autorităților locale în cadrul Consiliului Zonei Metropolitane Helsinki.
Sursa: ro.wikipedia.org