Autor: Antoaneta CRUDU- Președinte Asociația Danubiana Galați
Este o zi obișnuită de vară, pe-nserat, zi în care am dat o fugă pe faleza Dunării… Aici, ca peste tot văd un soare zgârcit, ce se ascunde după un nor de ploaie, un soare care „metalizează” luciul bătrânului fluviu…este o zi în care admir un cer plumburiu ce ascunde după o geană de nor, un „ochi” de soare care mă privește cu oarecare reținere și o „tristețe melancolică”… Dunărea curge si își vede de drumul ei lăsând în sufletul nostru curățenie, liniște și o anume încântare.
Privesc această platoșă argintie până la linia orizontului, dincolo de portul mineralier, acolo unde cerul se cufundă în Dunăre, dar mantaua verde a copacilor de pe celălalt mal se împotrivește cu îndârjire… Stau pe o bancă și ascult în liniștea profundă freamătul valurilor, care din când în când este întrerupt de „strigătul” unor pescăruși flămânzi. Este o zi splendidă, chiar dacă este înnourată, o zi autentică de vară, verde ca viața omului, pe care o așteptăm cu drag, fără să ne gândim că timpul este un parșiv…
Îngândurată mă regăsesc în timpurile de odinioară când veneam aici și citeam o carte trebuincioasă la ore, sau mai târziu când îmi plimbam copiii. Dunărea face parte din noi și doar ea ne înțelege gândurile .
Faleza bătrânului fluviu este pregătită de somn, florile copacilor abundă în culori diverse, miroase a fân cosit și parfum delicat „de floare de nu mă uita”… Gălățenii au ieșit la plimbare.Pe faleză plutește poezia! Dacă aș putea v-aș trimite poezie din Galați, încărcată de parfumul florilor și liniștea apelor.Nu pot, și așa mă cufund în noapte unde un vânticel care nu-și găsește locul, mă scutură, aducâdu-mi aminte de primăvara care tocmai a trecut și ne-a lăsat un verde crud, a neuitare…
Rămân pe faleză și mă plimb agale pe malul Dunării, intrând în conexiune cu vibrația valurilor care-mi mângâie fața, știind că Dunărea iubește pe cei ce-o iubesc.
Același vânticel care a obosit parcă, îmi trezește aceleași gândurile răvășite… Aștept, dar nu știu ce, pe o bancă sub un copac. Crengile lui îmbătrânite de greutatea anilor ce-au trecut peste ele, se apleacă peste fruntea mea și ea încărcată de ani, mângâindu-mă!… Doar timpurile știu trăinicia lor și a gândurilor mele… Aș vrea să pot să i le spun Dunării, să vorbesc cu ea, dar șoaptele mele îmi sunt acoperite de susurul apei din dreapta mea și de foșnetul frunzelor de deasupra mea…Și Dunărea își vede de-ale ei și aleargă, aleargă cu putere în aval către sora cea mai mare, Marea cea Mare și se bucură de drumul ei necontenit străbătând aceiași cale de ani și ani, luând cu ea uneori viața noastră ca un sacrificiu, gândurile și amintirile oamenilor, îmbrățișându-și sora zi de zi…
Puțin mai departe, un menestrel cu o vioară cântă în amurg niște note “subțiri”, triste și pline de melancolii.Mă apropii de el, pun un bănuț într-o cutie și-l rog să cânte ceva despre Dunăre. Își acordează vioara și începe!… Faleza este invadată de imnul Dunării…un vals care mă captivează pe mine și cei prezenți, un cântec plin de emoții, iubit nu numai de gălățeni ci de tot mapamondul, acesta fiind un testament al talentatului compozitor, Iosif Iovanovici cu “Valurile Dunării”. Ascult cu plăcere, mă îndepărtez în pași de “un vals imaginar” și plec mai departe cu inima plină de bucurie. Meditez în tăcere, dar nu pentru mult timp. Liniștea este străpunsă de motoarele unui vaporaș ce trece prin fața mea în aval, către Tulcea probabil. Îl privesc și gândul mă duce la o frumoasă croazieră. Dar de unde?…Vapoarele de marfă și călători nu mai sunt, legăturile turistice cu Brăila și Tulcea nu se mai fac pe apă, semn al indiferenței celor ce ar fi trebuit să realizeze ceva din bogăția vastă ce ne-o aduce Dunărea.
Transportul se face acum doar cu mașina pe podul suspendat de la Brăila, că până acum bacul era singurul mod de a traversa Dunărea.
Îmi amintesc că odinioară era un program al circulației navelor de pasageri către Brăila, Grindu și Tulcea. Acum, abia au apărut cred, câteva nave mici de agrement. Dar ce pretenții mai am când o întreagă flotă de stat a dispărut? Mă bucur totuși de ce avem după 34 de ani de hibernare forțată. Este bine și așa!
Asta sună a nepăsare și neputință!
Trec mai departe cu “năduf” pe lângă locul unde era cândva ancorat vasul “Libertatea”, care a fost un simbol istoric și cultural important pentru orașul Galați și pentru țară.
Acesta a fost folosit timp de 17 ani ca un restaurant select de la Dunăre.I-am pășit pragul de multe ori, din curiozitate și pentru faptul că erau șefi de unitate doi colegi de-ai mei. Acest iaht, “vasul lui Carol al II-lea, a fost cumpărat de la o companie de stat, Regal Galați, de o firmă englezească, Edmiston, cu suma de 265.000 de dolari în 1999. Însă pentru a putea fi scos din țară a fost nevoie și de acordul Ministerului Culturii, pentru că iahtul era bun de patrimoniu. Ieşit din apele teritoriale române pe 25 septembrie 1999, iahtul trebuia să revină în țară, conform contractului, până pe 25 august 2000. După reparaţii, a devenit unul dintre cele mai scumpe din lume, dar nu s-a mai întors în România, ci a fost vândut”
“Nahlin”, vasul de peste 90 de metri lungime, cumpărat pentru Familia Regală în anul 1937, a fost vândut de statul român pentru 265.000 de dolari în anul 1999. Acum valorează de o sută de ori mai mult.”(sursa Ziarul “Libertatea”, autor Petre Dobrescu, actualizat 21.11.2016). Și ca să aveți informația corectă trebuie să știți că Ministrul Culturii în 1998-1999 a fost independentul Ion Caramitru, iar singurul oficial din Galați care voia vânzarea navei “Libertatea” a fost directoarea de la acea vreme a S.C. Regal S.A. Galați,
Elena Trandafir .
De atunci nu am mai auzit nimic si nici nu cred ca voi mai auzi sau vedea cât trăiesc eu această piesă de patrimoniu a Galațiului și a țării. Istoria Țării este vândută la “fier vechi”, bucată cu bucată, din inconștiența noastră și datorită indiferenței cu care trăim.
Din păcate ca multe altele, considerate simboluri și bogății naționale, au ajuns în mâna unor personaje neînsemnate ale neamului românesc dar cu funcții „grase”, bogății pe care le-au dat străinilor pe nimic……..
Se înserează. Noaptea ne învăluie pe toți, luna plină își face drum către mine, străbătând cu razele-i pline de lumină, direct, peste bătrânul fluviu și se așează în palma mea, lăsând “o potecă” luminată, într-o apă de plumb…. În zare se văd luminițele portului mineralier, semn că Dunărea nu este singură în noapte. Stau pe gânduri, privesc și admir acest astru solitar care de la înălțimi cosmice are o legătură strânsă cu noi și pământul pe care-l locuim.
Se zice că această lună plină aduce de obicei schimbări uriașe și vise împlinite… Starea meditativă este zădărnicită când și când de mașinile ce trec „încrâncenate” în amonte luându-se parcă la întrecere cu un vaporaș ce „orbecăie” în noapte printre valuri. Las totul în urma mea și mă îndrept spre casă, cu gândul la culoarul de lumină ce mi-a pătruns în suflet. Dunărea rămâne acolo, singură și în legea ei…somnoroasă și învelită cu o pânză de plumb, care la mișcarea bătrânului astru, sclipește cu o ultimă forțare, lăsându-se în voia nopții, adormită…
Aud cum apa clipocește lovind malurile și vegetația existentă, iar niște broscuțe cântă în cor același cântec monoton ca liniștea apelor…plec către casă că m-au năpădit țânțarii…
Somn ușor bătrâne fluviu si dragă lună! Vegheați-vă unul pe altul!
Dunărea este leagănul nostru de vise împlinite, uneori neîmplinite, dar care face parte din noi. Nu știu ce ne-am face fără ea!
Vă trimit din Galați susurul valurilor Dunării, care duc spre Mare gândurile oamenilor si ale mele, culese de-a lungul timpului …O seară frumoasa si plină de poezie vă las aici, sub ochii dumneavoastră!