Ideea înființării Gărzilor Patriotice a fost pusă în practică pentru prima dată în Uniunea Sovietică.
Deși Gărzile Patriotice moderne au fost create în 1968 de Nicolae Ceaușescu, primele grupuri de muncitori comuniști înarmați datează din vara anului 1944. Dezvoltând nucleul muncitorilor care l-au preluat pe mareșalul Ion Antonescu după arestarea sa din ziua de 23 august 1944, P.C.R. a decis înființarea, în septembrie 1944, a Gărzilor de Apărare Patriotică. Pregătirea și organizarea acestor formațiuni s-a făcut sub supravegherea serviciilor de securitate sovietice NKGB, iar comanda lor i-a fost încredințată lui Emil Bodnăraș. Printre membrii Gărzilor se aflau și deținuți de drept comun sau foști legionari convertiți la comunism în urma negocierilor dintre Nicolae Petrașcu, Teohari Georgescu și Ana Pauker. De câte ori era necesar, Gărzile de Apărare Patriotică primeau sprijin logistic și de la Comandamentul Sovietic.
Încă de la început Gărzile de Apărare Patriotică erau un paravan ideal pentru instruirea agenților care urmau să fie infiltrați în forțele de poliție și în Serviciul Special de Informații după preluarea Ministerului Afacerilor Interne de către comuniști. Acest lucru s-a întâmplat pe 6 martie 1945, odată cu instalarea primului guvern Petru Groza.
În perioada 1945 – 1949 Gărzile de Apărare Patriotică erau utilizate de comuniști și ca grupuri de bătăuși, care aveau rolul să împrăștie manifestările organizate de partidele democrate și să-i terorizeze pe membrii acestora. Marea manifestație organizată la București, în 8 noiembrie 1945, de către sprijinitorii democrației, monarhiei și ai Regelui Mihai, a fost împrăștiată de comuniști cu ajutorul camioanelor cu muncitori, printre care se aflau și membri ai Gărzilor de Apărare Patriotică, înarmați cu bâte și alte obiecte contondente.
La 15 ianuarie 1945, prim-ministrul de atunci, generalul Rădescu, a ordonat dizolvarea Gărzilor de Apărare Patriotică, însă Teohari Georgescu și Emil Bodnăraș au ignorat acest ordin. Formațiunile comuniste au fost desființate abia după desăvârșirea procesului de sovietizare a României.[62]
Gărzile Patriotice au fost reînființate după invazia din Cehoslovacia
Nicolae Ceaușescu a reușit în 1968 să câștige încrederea românilor prin refuzul de a participa alături de trupele Pactului de la Varşovia la invadarea Cehoslovaciei în ziua de 21 august 1968. În discursul său din aceeași zi, ținut din balconul clădirii Comitetului Central, Ceaușescu a apelat la sentimentele antisovietice ale majorității populației, solicitându-i acesteia să reziste în fața amenințării unei manevre militare sovietice similare împotriva României.
Pentru a preîntâmpina o acțiune similară față de România, în 4 septembrie 1968, „Consiliul de Stat emite Decretul nr. 765, privind constituirea, organizarea și funcționarea Gărzilor Patriotice. Astfel pe lângă Securitate, Miliție și Armată se adaugă Gărzile Patriotice, numite sugestiv “brațul înarmat al Partidului Comunist din rândul muncitorilor”.
La scurt timp decretul de înființare a gărzilor patriotice devine Legea nr. 39/1968.
Deși amenințarea unei invazii a U.R.S.S. dispăruse până la sfârșitul anului 1968, Gărzile Patriotice au rămas un element de bază al structurii comuniste a țării. Ele au devenit un accesoriu permanent al armatei regulate, iar pregătirea militară a fost introdusă obligatoriu pentru toți tinerii, în cadrul programului numit Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei (PTAP).
Potrivit legii, gărzile patriotice reprezintă detașamente înarmate ale oamenilor muncii de la orașe și sate. În cadrul acestor forțe paramilitare puteau face parte: muncitori, țărani și intelectuali, bărbați și femei, fără deosebire de naționalitate. Organul suprem de conducere a Gărzilor Patriotice era Comandamentul Central al Gărzilor Patriotice, care se subordona direct Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Și la nivel județean s-au înființat comandamente județene ale Gărzilor Patriotice, care la rândul lor se subordonau direct comitetelor județene ale PCR. Același lucru era valabil și pentru municipii, unde comandamentele municipale ale Gărzilor Patriotice se subordonau comitetelor municipale PCR. Aceiași prevedere legală era valabilă și pentru municipiul București, respectiv pentru cele șase sectoare ale capitalei. În întreprinderile unde numărul angajaților permitea formarea a cel puțin două batalioane de gărzi patriotice s-a înființat Comandamente ale Gărzilor Patriotice, care se subordonau organizației PCR locale.
Gărzile Patriotice au fost antrenate, înarmate și dotate cu logistică de Ministerul Forțelor Armate. Instruirea de bază se referea la adoptarea unor tactici de gherilă în eventualitatea unei invazii.[63]
La nivel de întreprindere participarea în Gărzile Patriotice a devenit obligatorie
În 1981 prin Decretul nr.61 din 25 martie trupelor de grăniceri li se alătură grupe de sprijin „subunități ale gărzilor patriotice special destinate și pregătite în acest scop, precum și grupe de sprijin ale grănicerilor constituite din detașamente de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei”.[64]
În același decret se preciza clar că membrii Gărzilor Patriotice puteau fi scoși din producție doar în mod excepțional pentru a participa la misiunile de asigurare a pazei frontierei de stat, iar în acest caz ei trebuiau să fie în continuare retribuiți de „unitățile socialiste unde sunt încadrați”.
La sfârșitul anilor ‘80, Gărzile Patriotice erau organizate în companii și plutoane în fiecare județ, municipiu, oraș, sat și întreprindere industrială sau agricolă. Sub comanda prim-secretarului aparatului P.C.R. local, aceste subunități efectuau instrucție de bază și perfecționare în mânuirea armamentului ușor, a mortierelor și lansatoarelor de rachete antitanc fiind specializați în demolări și tacticile luptelor de gherilă.
Gărzile Patriotice în decembrie 1989
În decembrie 1989 “La nivelul întregii țări, Gărzile Patriotice aveau circa 700.000 de luptători”[65] atât bărbați cât și femei.
Până în decembrie 1989 Gărzile Patriotice au rămas principala linie de apărare împotriva amenințării unor eventuale invazii. Ideea unor astfel de amenințări părea să crească în intensitate pe măsură ce regimul se cufunda în izolare internațională, în special după ce Ceaușescu a pierdut sprijinul Blocului occidental, la începutul anilor ‘80. Din acest moment, Gărzile Patriotice au devenit o parte a aparatului represiv al statului comunist împotriva propriului popor.
În timpul Revoluției din 1989, Nicolae Ceaușescu a încercat să folosească Gărzile Patriotice împotriva protestatarilor, în special la Timișoara. Însă socoteala dictatorului nu s-a potrivit.
“Plutonierul major Bulgescu Stelian raportează că „în gara Timișoara-Nord au sosit garnituri cu luptători din Gărzile Patriotice care au coborât din trenuri, au fraternizat cu manifestanții și s-au deplasat împreună spre Piața Operei”.[66]
În 24 decembrie 1989, prin decretul CFSN Gărzile Patriotice își schimbă denumirea în Gărzi Naționale și primesc ordinul să sprijine noile organisme de conducere locală. După 1990 Gărzile Naționale au fost desființate.
Gărzile Patriotice la nivelul județului Timiș
Comandamentul județean Timiș al Gărzilor Patriotice era condus de locotenent colonel Petrea Ioan Cristea, șef al statului major. În subordinea sa se aflau locotenent colonel Ion Pavel Bădărău, locțitor al șefului de stat major. Șeful de stat major a municipiului Timișoara era maiorul Ioan Gheorghe Giura.
Din cadrul Statului-Major județean al Gărzillor Patriotice mai făceau parte: șef de stat major municipiu Lugoj – maior Ionel Grama; instructor – locotenent colonel Dumitru Gheorghe Lupu; locotenent colonel Constantin Grigore Popescu; căpitan Pitic Damaschin Popescu; căpitan Petru Alexandru Mane; maior Petru Ion Partenie, maior Gheorghe Marian Mihai; căpitan Lazăr Partenie Moisil; căpitan Petru Dănuț Eftimie; căpitan Ana Teodor Miclea; căpitan Mariane Frieda Cîmpean; căpitan Roman Iancu Sălăjan. Instructori specializați: transmisiuni – maior Alexandru Dumitru Cristea; artilerie – căpitan Matei Georgel Trancă; geniu – căpitan Ștefan Marian Petcu; chimic – locotenent colonel (funcție neîncadrată). Din Comandamentul Statului-Major Județean al Gărzilor Patriotice mai făcea parte șeful grupei de reparat material transmisiuni – maistru militar Nicolae Ioan Dumbravă, furierul cu asigurare a materialelor – plutonier Dumitru Ciuhandu, dactilograf principal – Maria Grigore Drule, șofer – plutonier major Ion Marin Geambașu, șef grupă reparat armament – maistru militar Flore Florentin Cozma și armurierul p.m.c Simion Gligor Moga.67
Gărzile Patriotice au participat la represiune
La Timișoara luptători din Gărzile Patriotice au participat la represiune în seara zilei de 16 decembrie 1989. Au participat 100 de luptători la Comitetul Județean de Partid, 100 la Comitetul Municipal de Partid Timișoara și o grupă formată din 25 de luptători care a fost trimisă ca și grupă de sprijin pentru miliție. Intervenția Gărzilor Patriotice a fost făcută la cererea lui Radu Bălan, prim-secretar al județului Timiș și a primului secretar al municipiului Timișoara.[68]
Acțiunea de a se realiza o contrademonstrație la Timișoara cu 20.000 de luptători ai Gărzilor Patriotice din județele Dolj, Olt și Vâlcea a dat greș.
Gărzile Patriotice la nivelul municipiului Lugoj
Comandamentul Gărzilor Patriotice la nivel local era condus de maiorul Ionel Grama, care avea și funcția de șef de stat major municipal. Marile întreprinderi din Lugoj, cele două unități Textila A -B, IURT, IPC „Mondial”, IUPS, Filatura de Mătase Naturală, Calapoade, IRIL, aveau comandamente la nivel de întreprindere și spații special amenajate pentru armament și muniție. Până în seara de 20 decembrie 1989 luptători din Gărzile Patriotice din Lugoj au făcut parte din grupele mixte de patrulare prin oraș, formate din: un milițian, doi soldați de la trupele de securitate și doi luptători de la gărzile patriotice. La lugoj Gărzile Patriotice au participat ca și grupe de sprijin a miliției și au acționat la sediul municipal de partid din Piața Victoriei și în special au asigurat paza întreprinderilor din Lugoj. După desființarea Gărzilor Patriotice, în 22 decembrie 1989, în 25 decembrie 1989, și la nivel local s-au înființat Gărzile Naționale, care funcționau pe scheletul Gărzilor Patriotice. Începând cu această dată, formațiunea paramilitară din Lugoj a asigurat paza la obiectivele principale din Lugoj și luptătorii din cadrul ei au făcut parte din grupele de control obștesc de pe raza municipiului Lugoj. Gărzile Naționale s-au înființat în 25 decembrie 1989 și au asigurat paza CFSN Lugoj până în toamna anului 1990, când au fost desființate.
Note:
62 http://ro.wikipedia.org
63 Decret nr. 765 din 4 septembrie 1968 – Legea nr. 39/1968
64 http://ro.wikipedia.org
65 Gino Rado, Incursiune în istoricul instituțiilor participante la reprimarea Revoluției Române din 1989. Timișoara – Decembrie 1989, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara 2011, p.20.
66 http://ro.wikipedia.org
67 Ibidem, p. 137
68 Ibidem, p. 20
Fragment din cartea:
Nicolae Toma, Lugoj, 20 Decembrie 1989 – revoluție, adevăr, dezinformare, impostură, Editura Eubeea, Timișoara 2015