Unul dintre cele mai controversate fenomene din istoria noastră modernă îl reprezintă cel al „haiduciei” sau „lotriei”. Dacă, în veacurile trecute, haiducul a fost acel personaj atipic, ilicit şi rebel, revoltat împotriva unor stări de lucruri nedrepte din societate, începând cu secolul XX, acest erou cu „puşca şi cureaua lată” a trecut, de cele mai multe ori, dincolo limita fragilă dintre lotrie şi banditism.
Pe fondul crizei economice de la sfârşitul Primului Război Mondial, insecuritatea socială ajunsese la cote nemaiîntâlnite. Foşti prizonieri, întorşi din Rusia, provocau agitaţie bolşevică în rândul muncitorilor din centrele miniere ale judeţului nostru, îndemnându-i la acţiuni anarhiste şi de sabotaj. În munţi, diferite bande formate din dezertori şi bandiţi îşi făceau legea proprie. Însă, vremea „haiduciei clasice”, autojustiţiare, trecuse demult. Jandarmeria Regală Română a întreprins eforturi operative consistente pentru a stopa şi asana acest fenomen.
Teroare în Ţinutul Pădurenilor
Aşa după cum relatează un articol publicat în „Agenda Jandarmului”, pe parcursul anilor 1919-1921, mai multe grupări de răufăcători „haiduciţi” terorizau pur şi simplu viaţa oamenilor din Munţii Banatului şi Ţinutul Pădurenilor. Compania de Jandarmi Deva-Hunedoara s-a mobilizat în munţi, timp de doi ani, luptând pentru anihilarea unei bande înarmate, care jefuia sate şi sălaşe de ciobani, din judeţele Caraş şi Hunedoara. Abia în 1921, membrii cetei au fost prinşi, în pădurile din zona comunei Lunca Cernii.
„Mantu” – Un bandit „întârziat”
Unul dintre cazurile celebre din vestul ţării noastre, rămas în memoria colectivă a bănăţenilor şi hunedorenilor, a fost acela al haiducului „întârziat” Petru Turnea, zis „Mantu”, originar din Bolvaşniţa (jud. Caraş-Severin). Despre el, se ştie că provenea dintr-o familie foarte săracă de gugulani. Datorită unui accident de muncă, întâmplat la o fabrică austro-ungară de cherestea, a scăpat de mobilizarea pe front. Experienţa unei vieţi paupere l-a îndemnat, de timpuriu, să aleagă calea proscrisă a hoţiei la drumul mare.
Astfel că, la finele anului 1918, în contextul tulbure al prăbuşirii imperiului, acest Petru Turlea-Mantu a devenit căpitanul unei cete de lotri, avându-i drept ajutoare pe: cărăşenii Pătru Negrei din Zlagna, Ioan Sârbu-Crudu din Cornereva, Maxim Filip din Prisian, dar şi pe hunedorenii Cherecheş şi Ion Boancă din Negoiu Răchitovei (comuna Lunca Cernii de Jos).
Jefuia salariile minerilor
Date certe confirmă faptul că „Pătru Mantu” a acţionat pe un areal montan întins, de la Mehedinţi, Caraş, Hunedoara şi până în Zărand sau chiar Ungaria. Aşa cum, de altfel, îl regăsim pomenit şi în baladele populare: „Din Orşova’n Seghedin, din Deva la Debreţin, umblă Mantu tot călare…”. Nu numai că lovea în averea celor bogaţi, ci în mod frecvent ataca transporturile de bani pentru salarii, văduvindu-i pe muncitorii care trudeau în adâncul minelor. În unele situaţii, din prada spoliată, îi ajuta pe cei nevoiaşi, ceea ce i-a atras eticheta, uşor exagerată, de „ultimul haiduc al secolului XX”, din România.
Comoara din tunel
In apropierea tunelului natural din Cheile Cernei, se spune ca si-ar fi ascuns prada vestitulMantu – foto Rudolf Hanzelik
O tradiţie larg răspândită în partea de vest a ţării susţine că Mantu îşi avea ascunzători şi sălaşe, în mai toţi munţii, pornind de la Mehadia până dincolo de Crişul Alb. Ajutat de ortacul său hunedorean – Ion Boancă din Negoi, „Harambaşa” Mantu poposea în Cheile Cernei sau la Meria, atunci când plănuia să jefuiască seifurile minelor şi uzinelor de fier din Hunedoara. Pădurenii mai în vârstă din satul Meria spun cum că Pătru Mantu, cu banda lui, şi-ar fi ascuns o parte din pradă, într-o peşteră din apropierea tunelului natural prin care trece râul Cerna. Alte amintiri destăinuie că, la Alun, hoţul Mantu îşi afla tainică încorteluire, la un cârciumar evreu.
Îl regăsim şi în memoria colectivă a zărăndenilor. După incursiunile din zona Ineu – Hălmagiu – Baia de Criş, el poposea, pe ascuns, la o moară de pe Valea Ciunganilor (com. Vaţa de Jos).
Ucis cu târnăcopul
Urmăriţi în permanenţă de autorităţi, bandiţii din ceata lui Pătru Mantu s-au dedat la o serie de crime. Atunci când l-au ucis pe şeful unui post de jandarmi, s-a pus preţ pe capul lor. Soarta le era, deja, pecetluită.
La 28 iunie 1924, la doar 31 de ani, cu o zi înainte de onomastica sa, Pătru Mantu era împuşcat cu propria armă şi răpus cu lovituri de târnăcop, într-o casă din Bolvaşniţa, satul natal al banditului. Cei câţiva căpitani ai săi reuşiseră să scape din cursă şi să se refugieze în Munţii Ţarcu. Considerând că liderul bandei murise, autorităţile de atunci s-au mulţumit să închidă cazul. De altfel, unele voci avansau ideea că ceilalţi „locotenenţi” ai lui Mantu s-ar fi refugiat în Regatul Yugoslaviei.
Capturarea căpitanilor
Dar, la numai trei ani distanţă, în 1927, un temerar jandarm hunedorean urma să-i dibuiască, să lupte cu ei şi să-i răpună pe ceilalţi patru căpitani ai lui Pătru Mantu, curmând, în acest mod, lanţul fărădelegilor. Curajoasa faptă de arme a hunedoreanului ar fi rămas înecată sub colbul uitării, dacă amintirile acestuia nu ar fi răzbătut peste timp, până la noi.
În iarna anului 1927, Vasilie Gridan (1901-1977), de loc din Orăştioara de Sus, se găsea în serviciu la Postul de jandarmi al comunei Varu, în apropiere de Obreja şi Caransebeş. În acea zi de ianuarie, un „boactăr” (paznic comunal), căruia bandiţii îi uciseseră fiul, i-a anunţat pe jandarmi că, în casa zlătarului Vida, situată la peste doi kilometri de satul Varu, se află foştii aghiotanţi ai lui Mantu, care benchetuiau. Iniţial, şeful de post, plutonierul Dosza Arpad, a ezitat să intervină, fiind „pe-o mână” cu hoţii. Dar, Gridan i-a atras atenţia superiorului său că are de „respectat un jurământ sfânt faţă de ţară”.
Confesiunile unui martor
Pe o zăpadă ce trecea peste carâmbul cizmei, au urcat în creştet de munte, la bordeiul lui Vida. În amintirile sale, dictate prin 1975, fostul jandarm hunedorean Vasilie Gridan relata: „Am ajuns acolo, pe la orele nouă din noapte. Sălaşul lui Vida se afla într-o căsuţă mică şi ferestrele nu erau mai mari decât vârful unei căciuli. Căpitanii lu’ Mantu, Negrei, Sârbu, Filip şi Cherecheş, stăteau la masă şi mâncau la mazăre cu curechi. Şi beau şpir, cu armele între genunchi… Şeful de post o zis să nu puşcăm încă, până nu vede care-i situaţia. Da’, el o vrut să le dea semnal, la geam, că-s încolţiţi. Fiind întuneric afară, hoţii nu l-or cunoscut că o fost el şi l-or puşcat, prin geam, drept în cap. Am rămas numai eu singur cu boactărul, care nu avea la el decât o furcă”.
Singur cu bandiţii
Hunedoreanul Vasilie Gridan avea de ales: să fugă, pentru a-şi salva viaţa, sau să rămână, şi să-şi îndeplinească datoria de om al legii, cu orice risc. După aproape nouă decenii de la evenimente, mărturia acestui jandarm curajos ne dezvăluie firul întâmplărilor: „Ăia din casă au început a puşca prin ferestre. Că acelea erau mici şi nu puteau sări pe geam, să fugă. Pe la două ore către dimineaţă, şi-or terminat muniţia. Primul o ieşit, pe uşă, Sârbu Crudu şi o încercat să deie cu cuţitul în mine, da’ eu am împlântat baioneta în el. Am intrat în casă şi m-am luptat cu ei. Pe doi i-am puşcat din prima, da’ Cherecheş, fiind rănit doar la picioare, o încercat să mă omoare, pe la spate, cu revolverul. Numai că i-am venit şi lui de hac. În noaptea aia, i-am răpus pe bandiţii care fuseseră căpitanii lui Pătru Mantu… A doua zi dimineaţa, am coborât în Caransebeş, să-l anunţ pe prim-procurorul. L-am aflat la masă, la restaurantul «Pomu’ verde» şi i-am raportat cele petrecute. Imediat, a tocmit două trăsuri să ne ducă la faţa locului, pe el, pe judecătorul de instrucţie, pe medicul oraşului. Eu m-am dus cu altă trăsură, a unui birjar ce fusese plecat în America”.
Jandarmul erou
Deşi bandiţii aceia fuseseră căutaţi, fără nicio nădejde, de o companie întreagă de jandarmi, prin fapta plină de curaj a hunedoreanului Vasilie Gridan, se anihilaseră ultimele componente din banda lui Pătru Mantu. În epocă, s-a vorbit mult despre el. Ziarele locale l-au menţionat, la rubrica de ştiri senzaţionale. Superiorii l-au răsplătit cu un premiu de 6.900 lei, iar ministrul i-a acordat medalia „Crucea Serviciul Credincios”. Ajuns la bătrâneţe, nu a cerut şi nici nu a beneficiat de vreo îndemnizaţie, la pensie, pentru fapta sa.
Peste timp, Pătru Mantu a dobândit o anumită aură legendară, în folclorul bănăţean. Însă, şi în acest caz, evidenţa faptelor demonstrează că nu banditul este eroul, ci neştiutul, până acum, om al legii Vasilie Gridan (1901-1977), din Orăştioara de Sus.
Citiți și – VIDEO – Mantu, haiduc în secolul XX… „O fost dracu’n tălpi” (I)
SURSA – CRONICI UITATE (II) CINE AU FOST BANDIŢII HUNEDOAREI
Sursa foto: replicahd.ro