Autor: Antoaneta CRUDU- Președinte Asociația Danubiana Galați
Iarna și-a pus mantia-i albă și a pornit prin lume, amintindu-mi de poveștile albe, hibernale de altădată. Micuți fiind, stăteam în jurul mămucăi, la gura sobei sau după sobă și așteptam povești cu ilene cosânzene, harapi albi, prinți și fete de-mpărat, urși păcăliți de vulpi, capre cu trei iezi ori mici povestioare despre iarnă, despre sărbători, despre colinde, despre lupii care vin în seara lui Sfânt’ Andrei să-i ia pe copii obraznici…așa ne determina mămuca să fim cuminți…”Satul nostru este la graniță cu bătrâna Rusie”, ne spunea ea, și acolo sunt lupi, care trec Prutul, iar în noaptea Sfântului Andrei, vin vârcolacii, adică strigoii, lupii vorbesc cu glas de om și ascultă la ferestre, iar unde sunt copii obraznici vin și-i ia…Să credeți că înmărmuream de frică și nu scoteam o vorbă în acea noapte de iarnă…iar a doua zi, să ne confirme că a trecut lupul, mămuca ne ducea prin-mprejurul casei să ne arate urmele de lup pe zăpada reavănă…târziu am înțeles că erau urmele cățeilor noștri care de frig patrulau de jur împrejurul casei…
Asta era o magie pe care și acum o simt cu fiorul unui copil, care a scăpat să fie mâncat lup și care nu a fost “lovit” de modernism…Și așa cum vă spun, așteptam orice snoavă, orice povestioară, spuse de mămuca!… Si-i atât de frumos să ai bunici care să te ducă pe tărâmul poveștilor magnifice de altădată!
Erau timpuri cu speranțe în nopți reci, dar pline de nerăbdarea și căldura sufletească a unor copii nevinovați, de simplitate, de bucurie, copii care nu știam greul părinților…într-un cuvânt, de nopți pline de inocență copilărească.
Așteptam cu bucurie nopțile de iarnă, cu flori de gheață la ferestre, pe care încercam dimineața să le „mâncăm”, crezând că sunt dulci și rămâneam cu limba lipită de geam câteva secunde…Tot ce am trăit, sunt vechi „haine” de poveste, triste uneori, alteori frumoase, în funcție de momentele trăite…Acestea toate fac parte din noi, chiar dacă încercăm să le uităm sau să renegăm existența lor!…
Iernile erau cu adevărat cumplite pe timpuri, cu zeci de grade cu minus, cu troiene de zăpadă cât casa, ierni în care ne trezeam dimineața cu o cană de lapte în față și o bucată de mămăligă prăjită pe plită, (azi dăm bani la restaurant pentru „mămăligă friptă „ fiindcă este considerată o delicatesă, chiar „o fiță”, pe atunci erai sărac dacă o mâncai dimineața și mai și spuneai asta !)….
Și toată lumea era cam la fel, dar sănătoasă la trup, minte și suflet!…iar pâinea o aveai pe masă numai dacă tata lucra la oraș!…noi aveam pâinea de toate zilele, făcută de mama în casă, la rolă(un mic cuptor de tablă groasă, încorporat în sobă)…Și acum simt mirosul acela de pâine coaptă, cu “maia” strânsă de părinți, toamna, când fierbea mustul, iar spuma aceea era amestecată cu tărâțe de grâu și mălai…da!…o pâine adevărată, “bio” cum se mai spune azi, cu miros de grâne coapte, strânse de părinți în zilele toride de vară …nimic, din ceea ce a fost nu mai este!
Acum toți au renunțat la „țara de poveste” de atunci!… Acestea sunt povești ce-mi amintesc de mama, de grija și greutatea cu care ne-a crescut, de faptul că pe asemenea „timp de poveste”, pentru noi copiii era foarte frumos, dar pentru părinți era foarte greu, greu… Una este să crești șase copii și alta este să crești unu, doi sau jumătate din șase!
Noi ne duceam viața dulce, acolo, cu spatele la soba din iatacul casei, la căldura focului din lemne, strânse și cărate cu spatele chiar și de noi copii și de căruța trasă de cei doi boi…Cu atât era mai dulce căldura, când știam că si noi, cei mai mari dintre copii am contribuit la această stare ambientală, eu fiind prima dintre cei șase copii…Așteptam cu emoție de copil pe Moș Gerilă, că nu era Moș Crăciun, pe vremea noastră!… Da!….Au existat aceste timpuri si cred că mulți ați trăit asemenea momente. Eu îmi amintesc cu drag de aceste povești de iarnă care îmi încălzesc sufletul uneori rece, alteori prea rece! Și eu mi-am crescut copiii, dar cu mult mai ușor și nu cu aceste povești minunate de iarnă… I-am crescut “pe repede-nainte”, fără să am timp de povești…Nu am avut timp de povești! Noroc de Dumnezeu că a făcut ca ei, să aibă bunici la care să meargă în vacanțe și să guste din adevărata copilărie pe care eu am petrecut-o cândva… Copilăria lor a fost cu mult mai dulce, deoarece bunicii își iubesc mai mult nepoții decât pe proprii copii!
Încerc în treacăt să-mi mai amintesc câte ceva despre acele povești spuse la gura sobei, că timpurile actuale nu mai „nasc” povești așa de frumoase. Și din toate câte vă spun cu mâhnire azi, lipsesc bătrânii noștri și părinții! Poveștile autentice au dispărut odată cu ei. Timpurile actuale nu mai au povești, ele nasc monștri ce ne aduc cu adevărat frici si temeri de ziua de mâine, unde nu mai este loc de poveste!… Poveștile de azi sunt tehnologiile superperformante și sofisticate care nu se întrepătrund cu sufletul omului, ci îl robotizează. Și totuși IARNA, face parte din noi, cu tot ce are ea mai frumos, inclusiv cu toată existența noastră! M-a înzăpezit un dor de gheață, de casa de altă dată și de copilăria uitată, toate sunt izvor de apă vie pentru cei ce înțeleg!
Să-mi scuzați „gândurile”, dar sunt în tren acum, către Galați și este atâta linișteeee… O liniște tristă…cu un vagon fără oamenii de altădată, înghesuiți care stăteau și pe scări, nerăbdători să ajungă la Galați și să prindă cursele ce duc la Combinatul Siderurgic…
Eu rămân cu o amintire dulce amăruie…. Dulce că am fost la „țara mea” și că mi-a rămas în minte somnul calm, tăcut, domolit din aceste seri, când în liniștea nopții, doar vreascurile se auzeau tronsnind ca bucățile de gheață ce cad de la streșini, lemne ce ard molcom, într-o sobă făcută de mama noastră, de pe timpuri… Din când în când o lumină albăstruie străpunge un ochi de la plită și trimite spre tavan cercuri concentrice, ce luminează odaia discret, amintindu-mi de lămpile cu petrol la care-mi făceam lecțiile odinioară sau de o lumânare aprinsă, așezată într-un loc ferit, unde noi și mămuca ne spuneam rugăciunea de noapte, pentru a merge la somn …limbi de lumină îmi invadează mintea, în timp ce visam, visam cu ochii deschiși la timpurile când voi fi mare…Am ajuns și „mare”, a se-nțelege “matură”, în vârstă sau cum vreți să-mi spuneți și toate le văd cu alți ochi! Las în urma mea țara, satul Moscu, o suburbie a orașului Târgu Bujor, țara mea de altădată și de-acum, care aștepta iarna cu nămeții de zăpadă cât casa, așa cum îmi amintesc eu, o „țară plină de copii” la săniuș, semnul fertilității și continuității pe acest pământ sfânt…azi este o “țară” tristă cu oameni bătrâni, în care, ici colo, mai vezi un tânăr… Las în urmă o gară veche și distrusă de noi și timpuri, prin care s-au perindat viețile a multor generații care au plecat de undeva și s-au dus nicăieri… Așa cum este peste tot, văd dealuri desfrunzite care-și așteaptă cămașa verde a primăverii, semn că nimic nu este etern…. Speranța moare ultima, deși te trădează când ți-e lumea mai dragă! O liniște tristă mă-nconjoară, nici oameni nu mai sunt în vagon, doar eu și “cântecul roților de tren” suntem, cântec care în același ritm mă duce în altă gară, departe de liniștea de altădată si de locuri dragi mie… Într-o oră întreagă, viață mea cu amintiri cu tot, s-a scurs între două gări… Trenul pleacă, iar eu las în urmă un sătuc de câmpie, îngrădit de dealuri gri în acest anotimp alb, cenușiu, un sat străpuns de un fir de apă ce șerpuiește lângă casa mamei mele, iar în zare văd o fântână părăsită de timp și de oameni care își așteaptă în liniște sfârșitul. Cine mai are nevoie de apa ei?…Apa este izvorul vieții, iar viața nu mai “izvorăște” în satul românesc modernizat. Trecem indiferenți pe lângă tot ce ne-au lăsat strămoșii noștri.
Și iarăși gândul mă duce la mama, mamă pe care nu o mai am de fapt si care pentru mine există în toată ființa mea… De aici vine amarul meu și a fiecăruia dintre noi. Abia când realizăm că nu am făcut la timp lucruri ce se cuveneau a fi făcute, din ignoranță, neștiința sau siguranța că mai este timp pentru toate !?… Uite, că nu mai este timp!…El trece și odată cu el ne ia tot ce este mai frumos, drag și sfânt….ni-i ia pe cei dragi cu amintiri cu tot!
………………………………………………………………………………………………………………………..
În satul meu, iarna era de poveste, cu flori de chiciură prinse de crengile copacilor! Ici, colo un soare stăruitor presează cerul albastru, insistând să-și facă loc printre crengile înfășurate cu dantele de mătase albă, ale anotimpului hibernal și mă urmărește pas cu pas până la destinație.
Totul este de un alb imaculat și sclipitor în Țara mea! O iubesc până la final oricum ar fi ea!