Autor: DR. ONUFRIE (OCTAVIAN) POP,
ARHIEPISCOP ȘI MITROPOLIT DE BERGAMO ȘI EUROPA (ITALIA)
„Învierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Este ceea ce diferențiază creștinismul de orice altă religie. Celelalte religii au capi muritori, în vreme ce Capul Bisericii este Hristos-Dumnezeu, Care a înviat din morți. Învierea lui Hristos a însemnat înnoirea firii omenești, replămădirea neamului omenesc si trăirea realității eshatologice. Nu putem vorbi despre Înviere în afara Răstignirii, deoarece Răstignirea și Învierea sunt cei doi poli ai vieții mântuitoare, așa cum se cântă în Biserică: „a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui”, sau: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, si sfântă Învierea Ta o slăvim”.
Deoarece Învierea lui Hristos are o mare însemnătate pentru viața credinciosului, în Biserica se vorbește în permanență despre ea. Nu credem in revoluții sociale, pentru că cel mai mare bine de pe lume a venit prin Înviere, nu prin vreo răzvrătire a maselor. Dacă înțelegem că Învierea este adevărata revoluție, atunci am aflat adevărul, deoarece prin Învierea lui Hristos omul și-a recăpătat locul pe care îl avea cândva, urcând chiar și mai sus. Îndreptarea si reașezarea omului pe locul avut mai înainte s-au făcut prin Învierea lui Hristos.
Sfântul Apostol Pavel spune în mod clar: „Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credința voastră” (I Cor. 15,17). Adevărul și puterea credinței se datorează marelui eveniment al Învierii lui Hristos. „Fără acest adevăr, creștinii sunt mai de plâns decât toți oamenii” (I Cor. 15,19).
- ICOANA ÎNVIERII PRIN EXCELENȚĂ ESTE POGORÂREA LUI HRISTOS LA IAD
Biserica prăznuiește învierea lui Hristos începând din momentul pogorârii Sale la Iad, unde a slobozit sufletele dreptilor Vechiului Testament de sub stăpânirea morții și a diavolului. Aceasta este rânduiala prăznuirii Învierii în Biserica noastră. Așa cum observăm din textele liturgice, prăznuirea Învierii începe din Vinerea Mare, o dată cu slujba Utreniei Sâmbetei Mari, atunci când are loc purtarea Epitafului. Omiliile Părinților Bisericii din Vinerea Mare sunt, în realitate, cuvinte purtătoare de lumina biruinței Învierii.
Acest lucru se vede si din hagiografia Învierii. Biserica a stabilit ca imaginea pogorârii lui Hristos la Iad sa fie considerată o adevarata icoană a Învierii Mântuitorului. Desigur, există și icoane ale Învierii care descriu arătarea lui Hristos către mironosițe și către ucenici, dar icoana Învierii prin excelență este cea a triumfului asupra morții, care s-a facut prin pogorârea lui Hristos la Iad, atunci când sufletul Său unit cu Dumnezeirea a purces în lumea întunericului, de unde a eliberat sufletele drepților Vechiului Testament care îl asteptau pe Izbavitor.
Înfățișarea Învierii sub forma pogorârii lui Hristos la Iad are mai multe motivații teologice importante. Prima motivație este legată de faptul că nimeni nu L-a văzut pe Hristos în ceasul în care a înviat, fiindcă El a ieșit din „mormântul închis”. Venirea îngerului care a dat piatra la o parte de pe mormânt și cutremurul, s-au făcut doar pentru ca mironosițele să se încredințeze de faptul că Hristos a înviat. A doua motivație se leagă de faptul că Hristos a zdrobit stăpânirea morții și a diavolului în ceasul în care sufletul Său unit cu Dumnezeirea S-a pogorât la Iad. Cu alte cuvinte, El a biruit moartea prin propria Sa moarte. Astfel, Tradiția ortodoxa vădește faptul că, prin moartea lui Hristos, stăpânirea morții a fost zdrobită cu totul. De aceea, în Biserică se intonează: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând…” Biruința lui Hristos asupra morții a avut loc exact în momentul în care sufletul Său unit cu Dumnezeirea a zdrobit moartea. A treia motivație a unei astfel de reprezentări a Învierii provine din faptul că prin pogorârea Sa la Iad Hristos i-a eliberat pe Adam și pe Eva de sub stăpânirea morții. Dacă prin căderea lui Adam a căzut întregul neam omenesc, pentru că Adam a fost părintele din care ne-am tras cu toții, o data cu învierea sa am gustat și noi din fructele învierii si ale mântuirii. Datorită legăturilor firești care există între descendenți si ascendenți, ceea ce s-a petrecut cu protopărintele nostru s-a petrecut cu întreaga fire omeneasca.
Din aceste motive, cea mai reprezentativă icoană a Învierii este considerată pogorârea lui Hristos la Iad. Așadar, dupa cum vom vedea și în continuare, punctul central al Învierii este omorarea morții și izbăvirea de diavol. In Biserică se cântă: „Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului”. Izbăvirea de Iad și desființarea morții constituie înțelesul adânc al sărbătorii Învierii.
- DESPRE IAD
Întrebarea care se pune este următoarea: ce înțelegem cu adevărat atunci când vorbim despre Iad si despre pogorârea lui Hristos acolo? Atât în Vechiul, cât și în Noul Testament există multe fragmente care se referă la Iad. Nu le voi expune aici pe toate, deoarece scopul meu este de a înfățișa învățătura legată de omorârea și de nimicirea Iadului.
Unul dintre aceste fragmente îl înfățișează pe Hristos spunând: „Şi tu, Capernaume: N-ai fost înălțat până la cer? Până la Iad te vei coborî” (Matei 11, 23). În mod vădit, Hristos folosește imaginea Iadului în opoziție cu cerul, care se identifică cu slava Capernaumului, pentru că această cetate s-a învrednicit să îl vadă pe Dumnezeul-Om Hristos; prin urmare, Iadul înseamnă umilința totală a cetății și căderea ei pentru că nu s-a arătat vrednică de această mare cinste.
Cuvântul Iad din Noul Testament corespunde cuvântului ebraic Şeol, care înseamnă peșteră, prăpastie, abis și desemnează împărăția întunecoasă si nevăzută a morților, adică locul unde se află sufletele celor plecați din această lume. În Vechiul Testament, Iadul este considerat un loc anume, aflat în cele mai de jos ale pământului, în acord cu concepțiile acelei epoci, potrivit cărora Pământul este la mijloc, Cerul este deasupra pământului, iar Iadul se găsește în tenebrele de sub pământ.
Astfel, în Sfânta Scriptură, imaginea Iadului este folosită simbolic pentru a desemna stăpânirea morții si a diavolului. Sfântul Apostol Pavel spune: „Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtași sângelui și trupului, în același fel si El S-a împărtășit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2, 14-15). Cu alte cuvinte, stăpânirea morții se identifică cu puterea diavolului.
Așadar, în Tradiția ortodoxă, Iadul nu este considerat neapărat un loc anume, ci este reprezentat de stăpânirea morții și a diavolului. De aceea spunem că sufletele oamenilor care se află sub puterea diavolului și a morții se află în Iad. Între aceste coordonate trebuie analizată învățătura Bisericii despre pogorârea lui Hristos la Iad. Hristos a primit moartea și a intrat în împărăția morții, făcând-o pe aceasta cu totul fără vlagă și fără putere, și dând fiecărui om posibilitatea ca, prin puterea lui Dumnezeu să poată fugi de împărăția și de stăpânirea morții și a diavolului.
- DESCRIEREA POGORÂRII LA IAD FĂCUTĂ DE SF. EPIFANIE
Epistola Sobornicească a Sfantului Apostol Petru ne dă mărturie despre pogorârea lui Hristos la Iad:
„Pentru că și Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept, pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut în duh, întru care S-a pogorât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare…” (I Petru 3, 18-19).
Așadar, prin Dumnezeirea Sa, Hristos a coborât în închisoarea duhurilor, adică a sufletelor, unde a propovăduit pocăința. Același lucru se spune și într-un alt loc din Epistolă: „Că spre aceasta s-a binevestit morților, ca să fie judecați ca oamenii, după trup, dar să vieze, după Dumnezeu, cu duhul” (4,6).
În Tradiția Bisericii, se vorbește mult despre pogorârea lui Hristos la Iad, în sensul pătrunderii Sale în împărăția morții. Troparele care se cântă la Vecernia Paștelui sunt cutremurătoare. Ele încep astfel: „astăzi Iadul strigă suspinând”. Așadar, Iadul se tânguiește. În aceste tropare se mai spune printre altele că puterea Iadului a fost nimicită pentru că Hristos i-a eliberat pe toți cei care fuseseră de veacuri sub stăpânirea sa. Grăitoare sunt în acest sens cuvintele:
„Zdrobitu-s-a stăpânirea mea, Păstorul S-a răstignit și pe Adam l-a înviat. De cei peste care eram împărat sunt lipsit, și pe care i-am înghițit, puternic fiind, pe toți i-am vărsat. Deșertat-a mormintele Cel ce a fost răstignit; slăbit-a puterea morții“.
Deosebit de important pentru înțelegerea acestor fapte este cuvântul de învățătură al Sfântului loan Gură de Aur care se rostește în timpul sfintei Liturghii din Duminica Paștelui. Printre altele, în acest cuvânt se spune că, atunci când l-a întâlnit pe Hristos, Iadul „s-a amărât… s-a stricat… a fost batjocorit… a fost omorât… s-a surpat… a fost legat”. În continuare, se adaugă că, prin moartea lui Hristos pe Cruce, Iadul a răpit un trup muritor, dar s-a aflat dintr-o dată în fața lui Dumnezeu; a înghițit pământ-țărână, dar a primit cerul în pântece; a luat ceea ce a văzut, adică trupul omenesc și firea omenească, dar a fost biruit de ceea ce nu vedea, adică de Dumnezeire.
Sfantul Ioan Damaschin expune învățătura Bisericii despre pogorârea lui Hristos la Iad într-un tropar din canonul Paștelui. Vom prezenta în întregime acest tropar, deoarece este foarte cunoscut:
„Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat încuietorile cele veșnice, care țineau pe cei legați, Hristoase; iar a treia zi, ca și Iona din chit, ai înviat din mormânt“.
În cadrul unei omilii prin care tâlcuiește un psalm al lui David ce se referă la acest subiect (Ps. 23, 7-10), Sfântul Epifanie, Episcopul Ciprului, face o descriere minunată a pogorârii lui Hristos la Iad și a tuturor lucrurilor care s-au petrecut în acest răstimp. În cuvinte expresive, el spune că Hristos S-a pogorât la Iad „ca un Dumnezeu, ca un războinic… ca un împărat”, însoțit nu de douăsprezece cete de îngeri, ci de mii de mii și de milioane de milioane de îngeri.
Înainte ca Hristos să ajungă în locașurile necercetate de lumina soarelui ale Iadului, a coborât acolo Arhanghelul Gavriil ca să vestească tuturor sosirea lui Hristos, așa cum tot el vestise odinioară și Fecioarei Maria zămislirea Mântuitorului în pântecele ei. Arhanghelul Gavriil a spus: „Ridicați, căpetenii, porțile voastre”. După aceea a grăit Arhanghelul Mihail: „…și vă ridicați porțile cele vesnice”. Puterile îngerești au strigat: „dați-vă la o parte străjeri ai răului”, iar stăpâniile: „sfărâmați-vă lanțuri care nu ați fost nicicând dezlegate… înfricoșați-vă tirani și călcători de lege”. Apoi a venit Hristos si a semănat frică, tulburare si groază. Atunci, stăpânitorii Iadului au întrebat cu glas mare: „cine este acesta împăratul slavei?” Iar puterile cerului au răspuns: „Domnul cel tare si puternic, Domnul cel tare în război… Domnul puterilor, Acesta este împăratul slavei” (Ps. 23,7-10).
În continuare, Sfântul Epifanie face o descriere minunată a convorbirii lui Hristos cu Adam. Adam a auzit pașii lui Hristos Care Se apropia, așa cum i-a auzit cândva și în Rai, după căderea în păcat. Odinioară, a simțit frică, însă acum, simte bucurie și desfătare. Cuprins de pocăință, Adam a strigat tuturor sufletelor: „Domnul meu să fie cu voi cu toți”, iar Hristos a răspuns: „Şi cu duhul tău“.
După aceea, Hristos l-a prins de mână, l-a înviat și i-a spus tot ce făcuse pentru mântuirea lui și a întregului neam omenesc.
- MOTIVELE POGORÂRII LA IAD A LUI HRISTOS
Din tot ceea ce am spus până acum, putem să înțelegem scopul pogorârii lui Hristos la Iad. Adevărul este că Hristos a intrat în împărăția diavolului pentru a o duce la pieire. În continuare, vom analiza mai amănunțit motivele pentru care Mântuitorul a mers în Iad.
În primul rând, așa cum am mai spus, pogorârea la Iad a fost făcută cu scopul de a zdrobi porțile împărăției întunericului, adică de a pune capăt morții și stăpânirii diavolului. Acest lucru fusese proorocit încă din Vechiul Testament. Profetul David a spus: „a sfărâmat porți de aramă și zăvoare de fier a frânt” (Ps. 106, 16). De asemenea, Profetul Isaia s-a făcut și el purtător al cuvântului lui Dumnezeu:
„Eu voi merge înaintea ta și drumurile cele muntoase le voi netezi, voi zdrobi porțile cele de aramă și zăvoarele cele de fier le voi sfărâma” (Isaia 45,2).
Tâlcuind aceste fragmente, Sfântul Ioan Gură de Aur notează că Dumnezeu nu a spus că va deschide porțile de aramă, ci a făgăduit că le va zdrobi, pentru a se pierde cu totul închisoarea sufletelor; în egală măsură, El nu a spus că va deschide zăvoarele, ci le va sfărâma, pentru ca închisoarea să rămână neputincioasă, deoarece nimeni nu poate fi ținut acolo unde nu este ușă sau zăvor. Atunci când Hristos nimicește ceva, nimeni nu poate să facă acel lucru la loc.
În al doilea rând, Hristos S-a pogorât la Iad pentru a-l prinde și a-l supune pe Diavol, care până atunci era stăpânul morții și al Iadului. De altfel, Însuși Hristos a propovăduit în timpul vieții Sale că „nimeni nu poate să intre în casa celui tare ca să-i jefuiască lucrurile si să-i prade avuția dacă mai întâi nu l-a legat pe cel tare” (Matei 12, 29). Așadar, prin pogorârea Sa la Iad, Hristos l-a legat pe Diavol, ceea ce înseamnă că acesta nu mai are nici o putere asupra oamenilor.
În al treilea rând, Hristos S-a pogorât la Iad pentru a umple totul cu lumina Sa. Sfantul Apostol Pavel învață același lucru atunci când spune: „Iar aceea că S-a suit ce înseamnă decât că S-a pogorât în cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple” (Efes. 4,9).
Astfel, pogorârea în cele mai de jos ale pământului s-a făcut pentru ca toate să se umple de lumina lui Hristos și, în esență, pentru ca împărăția morții să se piardă. Desigur, trebuie făcută distincție între harul lui Dumnezeu care le plinește (le umple) pe toate, și harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu din care se împărtășesc numai cei îndumnezeiți. Sfantul Grigorie Teologul afirmă că, dacă toate s-au umplut de slava lui Dumnezeu, înseamnă în mod sigur că existau închinători ai lui Dumnezeu atât pe pământ, cât și în împărăția morților. Acesta este sensul troparului Bisericii care spune: „Ca să umpli toate de slava Ta, Te-ai pogorât în cele de dedesubtul pamântului“. Sfântul Ioan Damaschin cântă cu glas de biruință:
„Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit”.
În al patrulea rând, Hristos S-a pogorât la Iad pentru ca și acolo să aibă loc cele ce se petrecuseră pe pământ. Pe pământ, Hristos a binevestit pacea, i-a iertat pe cei păcătoși, a dat orbilor lumina ochilor, și S-a făcut pricină de mântuire pentru cei care au crezut, dar și mustrare a necredinței pentru cei necredincioși. Aceleași lucruri trebuiau să se petreacă și în Iad unde se aflau sufletele celor care muriseră, astfel încât întreaga fire omenească, adică întreaga omenire să audă vestea de mântuire adusă de Hristos. După ce a răsărit soarele dreptății pentru cei care trăiau pe pământ, trebuia să strălucească lumina lui Dumnezeu și pentru cei ce locuiau în întuneric și în umbra morții (Sfantul Ioan Damaschin).
- RĂNILE PATIMILOR
Analizând pogorârea lui Hristos la Iad, trebuie să răspundem la două întrebări interesante. Prima întrebare este: de vreme ce Hristos a mers la Iad numai cu sufletul, cum de Iadul a recunoscut rănile de pe Trupul Sau? Iar a doua întrebare este: s-au mântuit toți cei care erau prizonieri ai morții în Iad?
Răspunsul la prima întrebare nu trebuie să aibă caracter scolastic, ci teologic, dar mai ales antropologic. El are legătură cu faptul că Hristos a luat atât trup, cât și suflet, fiind om întreg și desăvârșit.
Această întrebare a fost pusă deoarece, într-un tropar din canonul Sâmbetei Mari, se spune că Iadul s-a amărât văzând om muritor care s-a îndumnezeit și care era plin de rănile Crucii.
„Iadul Întâmpinându-te, Cuvinte, s-a amărât văzându-Te om îndumnezeit rănit de bătăi și Atotputernic; și de înfricoșătorul Tău chip a rămas fără glas”.
De aici înțelegem că, deși era plin de răni, Hristos era atotputernic.
Se știe faptul că la Iad s-a pogorât sufletul lui Hristos unit cu Dumnezeirea, în vreme ce trupul unit cu Dumnezeirea a rămas în mormânt. Prin urmare, rănile pe care Hristos le avea în Iad erau fie răni ale sufletului, fie ale Dumnezeirii. Cea de-a doua variantă se exclude, drept care trebuie spus că rănile erau ale sufletului. Dar cum se putea ca rănile trupului care s-au făcut pe Cruce să fie considerate și răni ale sufletului?
Într-o analiză anterioară, am spus că, în timpul Patimilor, atunci când trupul pătimea, Dumnezeirea nu pătimea împreună cu trupul, rămânând nepătimitoare. Dar împreună cu trupul, pătimea și sufletul lui Hristos. Sfantul Nicodim Aghioritul explică faptul că unele energii ale sufletului lucrează fără participarea trupului, ca de exemplu, mintea, rațiunea, judecata, care acționează atunci când trupul se liniștește, în vreme ce alte energii ale sufletului, așa cum sunt imaginația și simțirea, nu lucrează fără participarea trupului. Astfel, atunci când trupul lui Hristos era biciuit, semnele și imaginile transfigurate ale biciuirilor și ale patimilor se imprimau și în sufletul lui Hristos. Prin urmare, semnele de pe trup s-au imprimat și pe suflet, și aceasta este ceea ce a vazut Iadul.
De altfel, același lucru se petrece și cu sufletele oamenilor. Sfântul Vasile cel Mare spune că oamenii care au săvârșit lucruri rele și viclene vor învia spre osândire și spre rușine căci „vor purta în ei rușinea și semnele păcatelor”.
Cu adevărat, această rușine este mai îngrozitoare decât întunericul și decât focul cel veșnic căci, așa cum afirmă Sfântul Vasile cel Mare, acești oameni vor păstra pentru vecie în memoria sufletului semnele păcatului pe care l-au săvârșit cu trupul, ca o vopsea care nu se mai ia niciodată. Poate că în acest fel putem să înțelegem cum de bogatul din parabola lui Hristos a văzut și a recunoscut sufletul lui Lazăr.
În legătură cu cea de-a doua întrebare, trebuie să spunem că, prin pogorârea lui Hristos la Iad nu s-au mântuit toți cei ce se găseau acolo, ci numai drepții, adică numai cei care ajunseseră la diferite trepte ale îndumnezeirii. Sfantul Epifanie spune că nu s-au mântuit toți oamenii care se aflau în Iad, ci numai cei care au crezut. Aceste cuvinte trebuie interpretate în sensul că L-au recunoscut pe Hristos numai cei care, atâta vreme cât au fost în viață au avut comuniune cu Dumnezeu Cuvântul neîntrupat.
Din alte învățături ale Sfintei Scripturi și din Tradiția patristică, știm că și oamenii Vechiului Testament au avut parte de iluminare și de îndumnezeire, pentru că s-au învrednicit să-L vadă pe Cuvantul neîntrupat, cu diferența că moartea nu fusese încă biruită și de aceea, ei mergeau în Iad. Însă, prin pogorârea Sa la Iad, Hristos a sfărâmat stăpânirea morții, iar cei care aveau comuniune cu El au cezut că El este puternic si stăpânitor și Mântuitorul oamenilor și, astfel, au fost eliberati.
- ÎNCEPUTUL REZIDIRII A FOST SÂMBĂTĂ IAR RENAȘTEREA ESTE DUMINICĂ
În Sâmbăta Mare, sufletul lui Hristos unit cu Dumnzeirea era în Iad, iar trupul unit cu Dumnezeirea se afla în mormânt. Pentru că în acest fel s-a biruit stăpânirea diavolului și a morții, Sâmbăta de dinaintea învierii este considerată de Biserică Mare, ea fiind în strânsă legătură cu Duminica ce a urmat.
În textele liturgice, Sâmbăta Mare, în care Hristos S-a odihnit după toate câte săvârșise pentru mântuirea omului, este corelată cu cea de-a șaptea zi a creației, în care, după zidirea lumii și a omului, Dumnezeu „S-a odihnit de toate lucrurile Sale”. De aceea, se cântă: „acesta este Sâmbăta cea prea binecuvântată”.
În cartea Facerii vedem că după ce a creat lumea întreagă și l-a zidit pe om în șase zile, în cea de-a șaptea zi, Dumnezeu S-a odihnit de tot ce făcuse.
Moise scrie: „Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că întrînsa S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială” (Facerea 2,3).
Din acest motiv Moise a stabilit că cea de-a șaptea zi – adică sâmbătă, care se tâlcuiește odihnă – să fie pentru iudei zi de odihnă închinată slăvirii lui Dumnezeu și închinăciunii.
Porunca a fost limpede: „În ziua întâi să aveți adunare sfântă; în ziua a șaptea iar adunare sfântă; și în acele zile să nu faceți nici un fel de lucru, decât numai cele ce trebuie fiecaruia de mâncat, numai acelea sa vi le faceți” (Iesirea 12,16).
Există o tâlcuire care spune că porunca odihnei din ziua de sâmbătă a fost dată de Dumnezeu mai ales cu referire la rezidirea si reînnoirea omului care urma să aibă loc prin jertfa și prin moartea lui Hristos pe Cruce, prin pogorârea Sa la Iad și prin omorârea păcatului și a morții (Iosif Kalothetis). Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că, deși începutul rezidirii și al reînnoirii a fost în ziua Sâmbetei Mari, în mod cert, renașterea a început cu adevărat în ziua de Duminică, atunci când Hristos a ieșit cu trupul din mormânt (Sfantul Nicodim Aghioritul). De aceea, chiar dacă cinstim ziua de sâmbătă, cinstim mai mult duminica, pe care, mai întâi de toate, o considerăm ziua rezidirii și a reînnoirii. Cu toate acestea, prețuim și ziua de sâmbătă, după cuvântul Sfântului Gherman, Patriarhul Constantinopolului: „Cinstită este această sâmbătă, ca zi a rezidirii noastre”.
În Tradiția ortodoxă, cinstirea sâmbetei mai are și o altă însemnătate. În esență, sâmbăta este legată de odihna omului, de isihasm, adică de așa-numita liniște sfântă, cu tot ceea ce înseamnă ea. Dupa ce spune că cinstirea sâmbetei este necesară pentru poporul lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel recomandă: „să ne silim, deci, să intrăm în acea odihnă” (Evrei 4,11). Sfântul Grigorie Palama afirmă că, „atunci când omul îndepărtează din mintea sa orice gând, și când, cu răbdare și cu rugăciune neîntreruptă gândul său se întoarce în inimă, el intră în sfânta odihnă, adică în vederea de Dumnezeu și în contemplarea Lui.”
Această odihnă, acest isihasm, nu este o inerție, ci o adevărată mișcare. Chiar dacă S-a odihnit în cea de-a șaptea zi, Dumnezeu nu S-a oprit din a conduce lumea cu energia Sa necreată. Acest lucru este valabil si pentru om, care, atunci când se află în stare de vedere duhovnicească, săvârșește cea mai înaltă lucrare, pentru că se unește cu Dumnezeu și ajunge să iubească ceea ce iubește și Dumnezeu. De aceea, spunem că omul poate să trăiască Învierea lui Hristos prin propria sa odihnă, adică printr-un mod de viață isihast. Cu cât omul gustă mai mult din Sfânta Sâmbătă, adică din sfânta odihnă, cu atât mai intens trăiește momentul Învierii. Urarea „învierea cu bucurie“ ar trebui să fie însoțită și urmată de urarea „odihnă cu bucurie”.
- CUM SUNT SOCOTITE CELE TREI ZILE DUPĂ RĂSTIGNIRE
Într-un anumit moment, vorbind în parabole, Hristos S-a referit la învierea Sa din morți de după trei zile spunând: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica.” Iudeii au crezut că vorbea despre templul lui Solomon, pentru înălțarea căruia a fost nevoie de patruzeci si șase de ani, dar El vorbea despre templul trupului Său. Chiar și ucenicii au înțeles acest lucru abia după Învierea Sa (Ioan 2,19-22).
Cu alte prilejuri, Hristos a vorbit fără ascunzișuri despre Învierea Sa cea de-a treia zi:
„Şi a început să-i învețe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Marcu 8, 31).
Atât de mult se răspândise această învățătură, încât cei care se aflau pe Golgota în ceasul jertfei de pe Cruce, Îl huleau spunând: „Tu, Cel ce dărâmi templul și în trei zile îl zidești, mântuiește-Te pe Tine Însuți!” (Matei 27, 40).
De asemenea, arhiereii si fariseii i-au cerut lui Pilat să păzească mormântul, pentru că și-au adus aminte că, atunci când trăia, Hristos spusese: „După trei zile Mă voi scula” (Matei 27, 63).
Cu toții spunem că Hristos a înviat din morți după trei zile. Desigur, atunci când vorbim despre Înviere, nu înțelegem că a înviat Dumnezeirea, ci că sufletul, care se despărțise de trup fără a fi separat de Dumnezeire, a revenit în trup, și astfel Hristos a ieșit din mormânt. Apare însă o problemă în legătură cu cele trei zile. De când începe numărătoarea lor și cum sunt ele socotite, având în vedere faptul că Hristos a murit la ora trei după-amiază în Vinerea Mare, și a înviat în primele ore ale Duminicii?
Sfântul Ioan Damaschin a formulat o tâlcuire potrivit căreia, cu adevărat, Hristos a stat în mormânt timp de trei zile si trei nopți. Analizând faptele legate de Răstignire, el spune că, în Vechiul Testament, Dumnezeu a numit întunericul noapte și lumina zi. Așadar, întunericul care s-a așternut peste toate în timpul Răstignirii, de la ora douăsprezece și până la ora trei după-amiază, este considerat noapte, fiindcă soarele nu s-a întunecat din cauza vreunui nor care ar fi acoperit raza solară. Întunericul a căzut pe tot pământul pentru că a lipsit energia generatoare de lumină ce izvorăște din corpul solar. De la ora trei și până la apusul firesc al soarelui, a fost zi. În continuare, a fost noaptea de vineri spre sâmbătă, care se socotește ca fiind cea de-a doua noapte, iar sâmbăta este cea de-a doua zi. În fine, noaptea de sâmbătă este a treia noapte, iar începutul zilei de duminică, în care a înviat Hristos, este socotită ziua a treia.
Sfântul Mucenic Anastasie Sinaitul alcătuiește o altă tâlcuire, care se încadrează aproximativ între aceleași coordonate. El spune că, în Vechiul Testament, ziua este socotită împreună cu seara. În cartea Facerii, este scris: „Şi a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi” (Facerea 1,5). De asemenea, o parte este considerată ca întreg.
Prin urmare, după spusele Sfântului Anastasie, ora la care Hristos a murit este parte a zilei de vineri, care a început joi după-amiază și se încadrează în prima zi. Seara de vineri și ziua de sâmbătă sunt considerate ca fiind cea de-a doua zi, iar seara de sâmbătă până în zorii zilei de duminică, atunci când Hristos a înviat, sunt socotite a treia zi, pentru că includ o parte din ziua de duminică.
Personal, consider că interpretarea Sfântului Ioan Damaschin este mai veridică, fără însă a exclude interpretarea Sfântului Anastasie. Cert este că Hristos a stat în mormânt trei zile și trei nopți.
Este important și motivul pentru care Hristos a înviat după trei zile, nu la un interval mai scurt sau mai lung de timp. Hristos ar fi putut să învieze imediat după moartea Sa pe Cruce, dar a înviat după trei zile pentru a se adeveri taina morții, care în alte condiții ar fi putut fi pusă la îndoială. De asemenea, nu a rămas în mormânt o vreme mai îndelungată pentru că, dacă ar fi trecut mai mult timp, taina Învierii ar fi putut provoca neorânduială, deoarece, cu cât întârzia mai mult, cu atât ar fi pricinuit mai multe probleme și întrebări iudeilor si ucenicilor (Macarie Hrisochefalul). De aceea, intervalul de trei zile a fost cel mai potrivit pentru ca nici taina morții să nu fie pusă la îndoială, și nici taina Învierii lui Hristos să nu stârnească împotriviri”.
Sursa foto: petricaplesa.ro