Autor : Violeta Bobocea
Vorbim adesea despre ore, minute, secunde, dar despre ora exactă din trecut ne-am gândit vreodată?
Dacă ne gândim la ora exactă din trecut, oamenii nu erau preocupați de măsurarea timpului. Viața se scurgea după regulile ei, nimeni nu se grăbea. Se spune că nici țăranii din tablourile lui Grigorescu nu aveau nevoie de ceas, așa că nu ar trebui să ne grăbim…
Totuși, după 1800, oamenii au început să înțeleagă și să perceapă altfel timpul.
De pildă, școala de la Annales și-a obișnuit publicul să privească timpul din perspectiva duratelor lungi sau scurte sau prin modul în care a fost perceput acesta de diferite generații, rezultând un timp al nobilului, al negustorului, al țăranului, dar și un timp al statului, al bisericii. Aceste timpuri difereau sau se raportau la viața de zi cu zi a categoriilor sociale, ori a instituțiilor.
În perioada 1500-1830 lipseau aceste mecanisme centralizate de măsurare a timpului.
Oare cum se reglau ceasurile dintr-o localitate anume? Răspunsul este legat de următoarea povestire: regele Franței, Charles al V-lea a fost cel care a ordonat ca orologiile bisericilor din Paris să fie reglate după cel al palatului regal, astfel încât tot orașul să audă în același timp sunetele tuturor orologiilor. Oricum, pentru oamenii acelor vremuri, măsurarea timpului nu conta, deoarece oamenii nu prea călătoreau și generații întregi se stingeau, fără să iasă din satele și orașele în care trăiau.
Timpul se scurgea fără conflicte mari, așa ca în romanele literare.
Spre jumătatea secolului al XIX-lea, timpul avea să devină important.
Abia după 1880 pătrund instrumente mecanice de măsurat timpul, devenind accesibile unei părți mai largi a populației. Până atunci, doar înalta aristocrație folosea ceasornice.
În anul 1551, domnitorul Mircea Ciobanul primește un ceas, dăruit de către brașoveni, ceas construit de Peter Henlein, fiind supranumit” oul viu de la Nurnberg”. Treptat, obsesia orei începe să fie simțită în viața cotidiană.
Secolul al XIX-lea impune o serie de transformări, căile ferate inundând societatea victoriană.
Charles Dickens, în romanul Dombey și fiul, constată că există clădiri , străzi și hoteluri ale căilor ferate. Au început să existe ceasuri în fiecare gară, iar angajații erau obligați să aibă un ceas, pentru „a ține timpul exact”.
În primii ani, nu era un mod unitar de calcul al timpului , astfel că erau timpuri locale diferite: între timpul Londrei și cel al Plymouth-ului se înregistra o diferență de 16 minute. Acest lucru a generat accidente provocate de coliziunea unor trenuri.
În 1840, căpitanul Basil Hall a propus ca oficiile poștale din toată țara să adopte ora Londrei. Astfel, ora Londrei a fost furnizată de Observatorul Astronomic de la Greenwich. Ora Londrei a devenit ora căilor ferate, iar în gări au fost montate ceasuri care indicau concomitent timpul local și timpul Londrei.
Cu toate acestea, erau orologii care indicau ore diferite.
Procesul de uniformizare a orei pe teritoriul britanic, inițiat de căile ferate în 1840, avea să se încheie spre 1855.
În 1855, 98% din ceasurile existente în Marea Britanie arătau timpul după Greenwich(GMT).
În Franța, către 1851, la cele două ore existente până atunci- ora locală și ora Parisului, apărea o nouă oră, care era cu cinci minute în urmă față de cea a Parisului.
Trecerea la o singură oră oficială în Franța are loc în 1891, iar Turnul Eiffel a servit pe post de antenă pentru o stație radio- telegrafică, fiind întrebuințat în serviciul armatei și al serviciului orar al Observatorului astronomic.
În SUA întâlnim aceleași diferențe locale, astfel că, din 1918, meridianul de referință a fost tot meridianul Greenwich.
Între 1830 și 1850, în toată Anglia începem să vorbim despre religia vitezei, a timpului, acest lucru extinzându-se în întreaga Europă și în America.
Apare acea obsesie pentru timp, mai ales pentru nemți devine o caracteristică națională.
În spațiul românesc putem vorbi despre existența unor timpuri ale țăranului, ale boierului, despre un timp al bisericii.
Despre timpul religios al țăranului , cele mai frumoase observații aparțin lui Ernest Bernea:”În satul românesc, timpul pare să fie un fenomen mai puțin precis decât acela al savanților, deoarece aici plutește o atmosferă de vag și insesizabil”.
De fapt, era un timp bazat pe alte repere-„dinspre ziuă, zorile, vecernia, chindia, amurgul, începutul nopții”…
Orologiile publice pătrund târziu la noi, prețurile lor fiind foarte mari. La fel se întâmplă și cu ceasornicele.
Valoarea ceasornicului primit cadou de către domnitorul Mircea Ciobanul era de 10 florini, în condițiile în care prețul vehiculului cel mai confortabil al epocii , trăsura, era de 2 florini.
Dar exactitatea nu era punctul forte al elitei, de aceea principele și apoi viitorul rege Carol I dăruiește ceasuri funcționarilor săi, deoarece aceștia întârziau cu orele la ședințe.
Secolul fanariot înseamnă împrumutul orei ” a la turka”, adusă din Imperiul Otoman de către greci. Peste ora turcească se va suprapune timpul europenesc.
Societatea este pregătită pentru modernizare, de aceea întâlnim preocuparea pentru ținerea timpului în primele romane Manoil, Elena ale lui Bolintineanu, dar și în Ciocoii vechi și noi, romanul lui Nicolae Filimon- se face referire la ceas, orologiu, minute.
Adoptarea orei Bucureștiului se face după meridianul Greenwich. Mai întâi, anunțarea orei exacte se făcea cu un tun de un calibru de 87 mm, după care s-a renunțat.
Din 1894, statul român aderă la convenția meridianului londonez.
Iată că timpul ne dă de furcă, încă din cele mai vechi timpuri…
Orice s-ar spune…fugit irreparabile tempus…