România a plătit deja grofilor care revendică Transilvania
echivalentul a 3,2 tone aur de 24 karate
În Transilvania se retrocedează pământul cumpărat de România
de la grofi și dat cetățenilor români la reforma agrară.
Sate întregi, evacuate cu tot cu cimitire.
“Optanții unguri” sunt latifundiarii maghiari din Transilvania, care după Tratatul de la Trianon au optat pentru cetățenia maghiară.
Cu pământul acestora au fost împroprietărite familiile sărace transilvănene. România le-a plătit despăgubiri consistente, a cumpărat practic pământul grofilor, la prețul pieței. Statul român a renunțat la despăgubirile de război, pe care trebuia sa le încaseze de la Ungaria. Țara vecină urma să plătească despăgubiri grofilor, din aceste sume. În plus, a achitat grofilor sume echivalente a 3,2 tone de aur de 24 carate.
Profesorul universitar Ioan Sabău-Pop atrage atenția că retrocedările care au loc în prezent în Ardeal oferă ungurilor terenuri care au fost cumpărate de statul român. Autoritățile române trebuie să iasă din indolență și să respingă tranșant revendicările fără fundament ale maghiarilor.
Altfel, cu complicitatea lor, România restituie proprietăți pentru care s-au platit deja despăgubiri grele în urma reformei agrare.
După tratatul de la Trianon din 4 aprilie 1920, părțile fostului Imperiu Habsburgic au revenit statelor succesoare care au preluat proprietățile și alte active aparținând monarhiei austriece, precum și sarcinile și obligațiile aferente ale acestor părți. Locuitorii Transilvaniei au intrat atunci în spațiul de suveranitate al României devenind cetățeni români. Printre aceștia se numărau sași, șvabi, slovaci, sârbi și secui.
Cetățenii unguri, proprietari de pământ în Transilvania, au respins procesul și au optat pentru a pleca în Ungaria sau în alte țări în care aveau proprietăți. Psihoza hungaristă și superioritatea rasei maghiare din Ungaria de dinainte de Trianon a fost întreținută și impusă de circa 300 de familii pretinse nobiliare,oprimând foarte crunt celelalte populații, care reprezentau circa 70% din locuitorii Ungariei istorice, pentru care românii au fost supuși unui proces sistematic de oprimare economică și națională printr-o politică de maghiarizare susținută.
În fine, cei deveniți “optanți”, circa 200 de familii cu ramificațiile lor, dețineau prin spoliere seculară averi imense și în Transilvania, în principal latifundiare. La lucrările Conferinței de Pace de la Paris, care au precedat Tratatul, Guvernul Ungariei a pretins că familiile nobiliare dețin 80% din proprietățile Transilvaniei și sunt motorul economic al provinciei, motiv pentru care trebuie alipită Ungariei, a explicat pentru DeCe News avocatul Ioan Sabău.
Latifundiarii maghiari au fost despăgubiți pentru exproprieri, iar reforma agrară pentru Transilvania, Banat și Crișana (Legea din 28 iulie 1921) a dus la împroprietărirea fără discriminare a familiilor sărace, a orfanilor de război, veteranilor, răniților și nu numai. A urmat o presiune imensă și susținută a grupurilor maghiare revizioniste, o luptă dusă pe arenele diplomației internaționale pentru hrănirea visului de reîntregire a Ungariei. Optanții unguri, prin exponentul lor, Guvernul Ungariei, instaurat după alungarea “Ciumei Roșii” a lui Bela Kun de către armata română la 4-19 august 1919, au facut lobby și presiuni bine concertate, ani de-a rândul, la toate forurile politice interne și internaționale, inclusiv în Liga Națiunilor. Au cerut să li se aplice prin Reformă un regim preferențial, în sensul să rămână suprafețe mari neexpropriate, cât și cuantumul despăgubirilor la sume exorbitante, pentru că ei au pierdut Transilvania și li se cuvine un tratament privilegiat pe care l-au avut dintotdeauna.
După Conferința de Pace de la Paris din 1919, cercurile ungurești revizioniste, pe fondul chestiunii de a manipula opinia publică mondială în problema Ungariei, au demarat un mecanism procesual generalizat. “Procesul optanților a fost deci o extraordinar de dibace încercare a cercurilor revizioniste de a ține în șah opinia publică mondială timp cât mai îndelungat pe tema Ungariei, pentru a câștiga simpatia lumii pentru realizarea visurilor de refacere a Ungariei.” (Onisifor Ghibu)
Greșeala lui Titulescu, plătită până în ziua de azi
Ioan Sabău-Pop vorbește despre greșeala diplomatului Nicolae Titulescu de a accepta disputa cu maghiarii la Liga Națiunilor și, pe cale de consecință, la Tribunalul de Mare Instanță de la Paris.
Decizia politicianului român, spune avocatul, a deschis o cutie a Pandorei cu blocaje politice și costuri imense care-și revarsă efectele până în prezent. Profesorul amintește aici de reacțiileCehoslovaciei și Iugoslaviei, care au refuzat orice tratative cu optanții și statul maghiar, pe motiv că problema reformei agrare din țările lor reprezintă o chestiune de politica internă și ține de suveranitatea fiecărui stat.
În continuare, dl. Ioan Sabău-Pop, despre revendicările din prezent ale maghiarilor și impasibilitatea autorităților române.
Cât a plătit România ca să răscumpere Transilvania de la grofi. De reținut că în urma procesului “optanților unguri”, România a plătit în franci, aur și coroane aur, echivalentul a 3,2 tone aur de 24 karate și a dispus în plus ca despăgubirile de război datorate de Ungaria pentru România să fie vărsate la fondurile de despăgubiri pentru optanții unguri. Acest contencios a fost judiciar închis prin plata drepturilor de către România între anii 1927 – 1932. Astfel, ceea ce face Statul Român în zilele noastre, restituind încă o dată acele proprietăți urmașilor grofilor și conților unguri, este o imensă greșeală. Sau o imensă Trădare (nota Z.O.)
Greșeala provine din mai multe direcții. Legiferarea stufoasă și ambiguă, ex. Legea nr. 247/2005, asumată prin răspunderea guvernamentală a coaliției de atunci, cu proiect adus în mapă din Budapesta, urmată de HG nr. 890/2005 și cauzată de eroarea politică imensă, generată de prostie sau trădare, au dus la acest jaf național fără precedent.
În celelalte state foste socialiste, inclusiv Ungaria, nu s-a restituit nimic foștilor proprietari români. Originea greșelilor multiple, chiar cu complicități suspecte, o găsim cu evidență la autoritățile administrative care “au pus în aplicare legislația de restituire” stufoasă și interpretabilă. S-au dat titluri de proprietate și hotărâri judecătorești de mii de hectare, de parcă ar fi fost bețe de chibrituri, fără responsabilitatea funcției și fără maturitatea celor care au făcut-o, cu consecințe negative ireparabile.
Spațiul nu permite, dar putem exemplifica cu date și documente ale vremii, din care rezultă că Statul Român a plătit despăgubiri prin două Fonduri agrare de creanțe înființate prin Protocoale internaționale, fonduri înființate în Franța (Balle) și Elveția (Geneva). Documentele se găsesc în arhive, emană de la autoritățile de atunci, Ministerul Finanțelor, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Banca Națională și hotărâri ale Comisiunilor reformelor agrare din județe, precum și din hotărâri ale justiției române și arhiva Tribunalului de Mare Instanță de la Paris (în privința arbitrajului cu optanții care a avut loc la Paris).
Este necesar să se acționeze cu rapiditate și decisiv pentru dezvăluirea acestor documente, cercetarea arhivelor în special din străinătate, de a fi recunoscute încă o dată efectele împroprietăririlor în urma Reformelor agrare din anul 1921 și a celei din 1945, așezarea Statului Român în drepturile sale. Altminteri ne intoarcem, cel puțin în Transilvania, la fizionomia proprietății din secolul al XIX-lea, ca și cum în ultimele doua secole nu s-ar fi întâmplat nimic. IONUȚ IORDĂCHESCU
Cuvântul Liber via Ziariști Online
Sursa: inforor.com
Notă: Toate legile de retrocedare emise după 1989 cuprindeau o prevedere clară, de care însă nu au ținut seama nici autoritățile și nici instanțele de judecată.
Retrocedarea se referă strict la clădirile și terenurile confiscate de comuniști între 1948 – 1989.
“La 11 iunie 1948, 1.050 de întreprinderi industriale, bancare sau de asigurări treceau în mâinile statului, ca „bun de consum al poporului”, conform Legii 119 a naţionalizării. Prin lege, aceste bunuri private erau luate şi puse în domeniul statului, iar acţiunea era prezentată ca fiind „pentru binele poporului şi în numele lui”.
“La 2 martie 1949, prin Decretul 84, colectivizarea a început violent cu exproprierea proprietăţilor mai mari de 50 ha. Până în 1962 au fost confiscate aproape toate proprietățile agricole private din ţară şi comasate în întreprinderi agricole administrate de stat.
În anul 1950, prin Decretul 92 , au fost trecute „în proprietatea statului ca bunuri ale întregului popor, fără nicio despăgubire şi libere de orice sarcini sau drepturi reale de orice fel”: imobilele foştilor industriaşi, moşieri, bancheri şi mari comercianţi, hotelurile cu întreg inventarul lor, imobilele în construcţie, avariate sau distruse.
Legea era în contradicţie cu Constituţia adoptată în 1948, care stipula la articolul 8 – „Proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege. Proprietatea particulară, agonisită prin muncă şi economisire, se bucură de o protecţie specială.”, iar la articolul 10 – „Pot fi făcute exproprieri pentru cauza de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie.” Mai toţi marii industriaşi şi bancherii au fost alungaţi din case sau în¬tem-niţaţi, din ordinul autorităţilor comuniste.” (Sursa: stiri.tvr.ro)