Țara ” Frumosului de Voinești”
Autor: Roxelana Radu, Membru UZPR
Motto: „Toamna trece și ne aduce aminte de respectul pe care îl datorăm.”
(YOKO ONO)
Și cum stăteam așa, pe gânduri, într-o după-amiază, și priveam pe geam sfada frunzelor, am observat că venise toamna…! Venise iarăși toamna și mă luase pe nepregătite de data asta, mai ceva ca pe autorități – iarna.
Brusc și dureros mi-am dat seama că nu adunasem destule răsărituri, nu strânsesem suficiente dimineți strălucitoare, nu prefirasem de-ajuns printre degete nisip și scoici și sclipiri de val, nu căutasem destul cu ochii către stele în nopțile de vară. Ba, într-o dimineață m-am trezit că afară s-a făcut dintr-o dată frig. De parcă asta n-ar fi fost de ajuns, în noaptea care a urmat nu s-a mai auzit nici țârâitul complice al greierilor în grădină.
Simplul gând că nici toamna nu va sta pe-aici o veșnicie m-a neliniștit, așa că am luat degrabă drumul muntelui, profitând de vremea bună pentru călătorit.
Să vă povestesc cum a fost? Așa voi face! Mi-am pregătit un ceainic generos cu ceai verde, să ne țină neapărat de frumos (nu de urât), cât timp vă voi spune eu câte-n lună și în stele.
Dar să nu mai lungim vorba. Așadar…
…”Drum bun! Dumnezeu să vă ocrotească!”…citesc pe plăcuța de la ieșirea dintr-o localitate dâmbovițeană, și cuvintele astea îmi dau o anume siguranță, o stare de bine.
Suntem în țara ” Frumosului de Voinești”, așa cum i se mai spune soiului de mere care i-a adus faima localității cu același nume. Oriunde-ai privi, vezi numai meri care dau cu crengile de pământ, atâta-s de încărcați! E un echilibru al lumii și-al vieții în zona asta, cumva aici simți că „se închide cercul” : coroanele merilor sprijină cerul, în vreme ce rădăcinile lor dau stabilitate pământului din care-și trag seva. Între cer și pământ sunt doar merii încărcați de ani și de fructe.
În aer miroase a toamnă și-a veșnicie, afară e-o zi de miere și lumină care, strecurată printre crengi și mere galbene și roșii, îți așează fericire în suflet. Probabil că pe vremea când Dumnezeu bunul era ocupat cu Facerea, a zis ” Să fie Pomul Cunoașterii și Pomul Vieții! ” pe-aici, prin părțile astea. Așa se explică priceperea gospodarilor să facă de toate din nimic, așa se explică statornicia cu care întemeiază totul, așa se explică trăinicia a tot ceea ce fac.
„Fă rai din ce ai!”, îmi amintesc spusele unui părinte al ortodoxiei, și aici, în patria merelor, oamenii chiar au făcut rai, din ce au avut. Adică din roada pământului smulsă cu osteneală fără istov, în toate zilele vieții lor. Nu există casă care să nu aibă la poartă măsuțe pline cu mere, cu suc, cu gem, cu compot, toate făcute din mere…, cu alte feluri de fructe, cu ghebe, cu nuci, cu diverse produse de prin gospodărie. Și cu flori, o mulțime de flori, care mai de care mai frumoase!
Privesc în jur și-mi spun că aici, în raiul fructelor și-al florilor, Moș Vreme învârte neîndoielnic roata timpului mai încet, pentru că prea e totul verde și plin de prospețime, prea sunt sprinteni și harnici oamenii locului, prea e armonie și echilibru în viața lor cea de toate zilele…!
Dâmbovița este un loc în care mi-ar plăcea să trăiesc. Și ca să glumim un pic, uite cum mi-amintesc acum proverbul celebru cu „un măr pe zi ține doctorul departe”, și-mi spun că pe-aici precis sunt medici puțini. Fiindcă nici n-ar avea ce să facă!
Și probabil că nu-i întâmplător nici faptul că astă vară, vrând să petrec câteva zile de vacanță în părțile astea, nu am găsit cazare la nici o pensiune, toate erau ocupate, ceea ce mă convinge că zona este la mare căutare.
***
Nu peste mult timp trecem în județul megieș, Argeș și, după vreo oră de mers, ajungem în Câmpulung Muscel, destinația călătoriei noastre.
Primă capitală a Țării Românești la sfârșitul veacului al 19-lea, din voia domnitorului Basarab I, orașul își poartă cu măreție blazonul istoric, și pare desprins dintr-un alt timp, timpul eleganței și al bunei cuviințe.
Și mă întreb: să fie din cauza clădirilor construite în stilul seducător al arhitecturii interbelice? Să fie din cauza oamenilor care întruchipează mai bine decât oriunde altundeva celebra vorbă din bătrâni: „vorbește-ți vorba și poartă-ți portul”? Să fie oare liniștea patriarhală care învăluie tot locul? Sau armonia paradoxal-desăvârșită dintre casele neo-brâncovenești și blocurile puține și sfioase ce parcă nu vor să strice parfumul de epocă? Sau poate toate acestea la un loc…?!?
Una peste alta, Câmpulungul păstrează ceva nealterat în toată înfățișarea lui, fiind un oraș modern dar cu suflet pur de vechi sat românesc.
Plecăm să vedem orașul. În fața pensiunii sunt două case, așezate față în față, de-a stânga și de-a dreapta străzii. Este o imagine foarte interesantă, de aceea nu pot s-o trec cu vederea, și vreau să v-o împărtășesc. Cea din stânga este o vilă impunătoare, luxoasă, cu două etaje, cu o grădină englezească impecabilă de te-apucă brusc cheful să joci golf, când o vezi! Pe alee este un câine…un Terrier care scâncește și privește abătut prin gardul scump de fier forjat…e singur și, după cum tremură, pare că-i e frig. Cea din dreapta este o căsuță bătrânească, cu pridvor de lemn vopsit în verde, acoperită cu tablă ruginită de timp și lipsuri, cu o grădiniță cu flori viu colorate, multe și zâmbitoare. Deodată, în fața vilei oprește un Jeep negru, din el coboară un bărbat tânăr, Terrier-ul tremură și mai tare – de astădată însă de bucurie că-și vede stăpânul, acesta trece fără să-i arunce măcar o privire și intră nepăsător înăuntru. Coincidență sau nu, în aceeași clipă, în pridvorul căsuței de vis á vis iese o bătrânică ce duce un lighean în care limpezește și stoarce câteva rufe, pe care le întinde pe sârmă cu mișcări încetinite de povara anilor din spate, zâmbind cu blândețe cerului și florilor care-i țin tovărășie.
Am conștientizat în clipa aceea că acolo stăteau față în față măreția și decăderea, nepăsarea și umanitatea, iluzia și realitatea, Velux-ul și tabla ruginită, avuția și lipsurile, relativul și absolutul, indiferența și nădejdea. Acolo erau două Românii față în față!
Iar între acestea două – vila de lux cu câine de rasă, dar fără iubire, și căsuța sărăcăcioasă în care locuiau o bătrânică dimpreună cu bunătatea și omenia, mai mare era căsuța! Iar noi priveam muți spectacolul lumii, simpli observatori, bieți călători viețași ai frumuseții și cunoașterii.
Am pornit pe jos să străbatem orașul la picior, gândind să vizităm ansamblul bisericii catolice Sf. Iacob – Bărăția. Pe drum însă, ne-am rătăcit și am cerut ajutorul unui localnic. În timp ce ne dădea explicațiile necesare, am observat că era salutat de trecători cu apelativul „domnule profesor”. Nu doar că ne-a îndrumat cum să ajungem la Bărăția, dar ne-a povestit domnul profesor câte-n lună și în stele despre Câmpulung și-ale sale frumuseți. Așa am aflat despre bulevardul ” Pardon” și despre grădina „Merçi”.
Așadar, bulevardul Pardon se află în centrul orașului și este locul preferat de plimbare al câmpulungenilor. Pe vremuri, afluența mare de turiști veniți pentru o cură balneară la vestitele băi Kretzulescu, făcea ca seara bulevardul să fie foarte aglomerat. Se întâmpla uneori ca domnițele și conașii să se lovească din greșeală unii de alții și atunci rosteau politicos, pentru a se scuza, „Pardon!”. Indiferent ce nume a purtat ulterior, de-a lungul vremii, localnicii i-au spus totdeauna bulevardul Pardon, și așa i-a rămas numele în fața eternității.
Cât despre grădina „Merçi”, aceasta este grădina publică din centrul orașului, loc de promenadă preferat de câmpulungeni. În trecutele vremi de doamne și domnițe, aici aveau loc adevărate serbări în timpul cărora băieții aruncau cu confetti în fete, în semn de apreciere, iar ele rosteau grațios și neapărat graseiat, Merçi!
Ne-am despărțit de domnul profesor pierzându-ne în mulțumiri, pentru amabilitatea și bunăvoința cu care ne-a povestit atâtea lucruri frumoase. Și, bineînțeles, ne-am plimbat pe bulevardul Pardon, și am poposit preț de juma’ de oră și ne-am tras sufletul pe o bancă, în vestita grădină Merçi.
Sursa foto: libertatea.ro