Autor: Mioara BACIU/UZPR
Când ianuarie își leapădă a cinsprezecea filă, dorul de Eminescu (considerat “cel mai mare poet român al tuturor timpurilor”) ne cuprinde mai cu putere. E sărbătoare în întreaga Românie. Începând cu ianuarie 2011, grație Legii nr. 238 din 7 decembrie 2010, ziua de 15 ianuarie a devenit și Ziua Culturii Nationale, când celebrăm nașterea poetului de geniu, Mihai Eminescu.
Pe numele său adevărat Mihail Eminovici, poetul nepereche, poetul de geniu, prozator, jurnalist, “luceafăr al poeziei românești”, Mihai Eminescu a văzut lumina zilei, pe „15 ghenarie 1850”, în Botoșani, așa cum se consemnează în registrul de nașteri și botez din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani.
Și-a petrecut copilăria la Ipotești, iar adolescența, la Cernăuți, localitate în care a urmat gimnaziul.
Debutează în poezie la vârsta de 16 ani, cu poezia “De-aș avea”, în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan, care îi și propune și acesta acceptă schimbarea numelui, din Eminovici, în Eminescu.
La sugestia criticului literar Titu Maiorescu, își desăvârșește studiile la Universitatea din Viena și la cea din Berlin, unde are șansa de a studia operele unor filozofi greci, germani, olandezi, elvețieni, precum Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer, dar și operele filozofilor orientali, care îi vor influența modul de gândire, opera, viața: Ramayana (epopee antică, scrisă în sanscrită de către poetul hindus Valmiki; are 24.000 de versuri, fiind unul dintre cele mai lungi poeme din Antichitate), Mahābhārata (una dintre cele mai importante două epopei ale Indiei antice, scrisă în limba sanscrită; are 100.000 de versuri, pasaje lungi de proză și un total de aproape 1,8 de milioane de cuvinte) și Vedele („creaţii non-umane”, culegere de texte originare din Vechea Indie; reprezintă cele mai vechi scripturi ale hinduismului; versurile lor sunt recitate în cadrul rugăciunilor şi a slujbelor religioase).
Publică în prestigioasa revistă “Convorbiri literare” a Asociației culturale Junimea, din care făcea parte și scrie totodată și proză, care conține și elemente sociologice.
Este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți al curentului romantic, poeziile sale conținând noțiuni din metafizică, mitologie, filosofie și istorie, abordând teme, precum: natura, dragostea, fie vulcanică, fie caldă, calmă, intimă, neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului.
După ce, la vârsta de 24 ani, revine în țară, se stabilește la Iași, astfel că, în perioada 1875-1877, lucrează ca jurnalist la „Curierul de Iași”, iar din 1877, la revista „Timpul”.
Articolele jurnalistice ale vremii urmau linia filozofică adoptată de autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător al orânduirii sociale din naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și un oponent al liberalismului burghez.
Se retrage din gazetărie în iunie 1883, întrucât munca de jurnalist îl epuizează.
Cea mai grea perioadă din viața poetului (1883-1886), este marcată de boală, de suferință, care îi vor provoca, la 15 iunie 1889, decesul, în Sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu. Două zile mai târziu, Eminescu a fost înmormântat la Cimitirul ”Bellu” din București.
Există supoziții potrivit cărora moartea sa ar fi fost datorată, cel mai probabil, intoxicației cu mercur.
Titu Maiorescu a dăruit Academiei Române, în anul 1902, manuscrisele lui Mihai Eminescu, constând în 46 de volume, ceea ce înseamnă aproximativ 14.000 de file.
În anul 1948, pentru contribuția sa însemnată la dezvoltarea culturii naționale și internaționale, poetul nepereche a fost ales membru al Academiei Române post-mortem.
Dintre cele mai reprezentative opere ale sale enumerăm: Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).
Poezia „Pe lângă plopii fără soţ”, a fost scrisă de Eminescu pe vremea când era îndrăgostit de Cleopatra Leca Poenaru, fiica pictorului Constantin Lecca şi verișoara lui Caragiale. Aceasta, fiind prietenă cu Maiorescu, venea deseori în locul în care se țineau seratele literare, pe strada Mercur, nr. 1, unde a și cunoscut-o Eminescu şi s-a îndrăgostit de ea. Locuința Cleopatrei era pe strada Cometa, nr. l6, o stradă cu plopi, pe care Eminescu i-a numărat şi a observat că erau fără soţ și așa s-a născut celebra poezie.
Mai știm despre Eminescu că ura matematica și își speria tatăl cu șerpi adusi din pădure, spunând că a prins păsări. Era pasionat de înnot și a deprins pasiunea pentru fotbal de la Aron Pumnul, profesorul său de la Cernăuți.
De la eminescologul Theodor Codreanu aflăm că Eminescu a vrut să se călugărească, iar de la Slavici aflăm că îi plăcea să citescă cu voce tare, iar când scria se plimba prin cameră, bătea cu pumnul în masă, făcea gălăgie şi se certa cu cei care îl întrerupeau. Se închidea în cameră când citea si uita de sine.
Teodor Ştefanelli, fostul coleg de clasă la şcoala al lui Eminescu, din Cernăuţi şi, mai apoi, la Universitatea din Viena, susține în cartea sa „Amintiri despre Eminescu”, faptul că Eminescu avea viciul fumatului și a băutului în exces a cafelei negre.
Iubirea pasională dintre Eminescu și Veronica Micle ar fi putut să se finalizeze cu un urmaș, însă copilul pe care Veronica Miclea îl avea în pântece de la Mihai s-a născut mort în 1879.
Ultimele poezii scrise de Mihai Eminescu și găsite în halatul cu care fusese îmbrăcat în Sanatoriul de Boli Mintale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, înainte să se stingă au fost: “Viaţa” și “Stele în cer”.
Patriot până în măduva oaselor, Eminescu a lăsat românilor un salut celebru: “Trăiască nația!”, respectiv, “Sus cu dânsa!”
Cele din urmă cuvinte ale lui Eminescu, murmurate medicului de gardă care-i lăsa paharul cu lapte, prin vizeta ușii, au fost: “sunt năruit”.
De bună seamă, Eminescu rămâne reper literar suprem în cultura românească, reper absolut al spiritualității românești.
În final, dedic poetului de geniu, un poem din creația proprie:
EMINESCIANĂ
Vegheaz-o stea prin frunzele de plopi,
Ce-s fără soţ, cântaţi în vers de aur;
Era știută-n vremuri, de vecinii toţi;
Doar ea nu-ntrezărea al stelei laur.
Adesea o-aștepta, tăcut, în noapte
Luceafărul, cu dragostea-i dintâi
Să-i prindă-n plete dalbe şoapte
Să-i strige-n ceruri: ,,mai ramâi”….
Cum ea nicicum nu-nţelegea
Eternitatea dragostei de-o clipă,
Pe bolta cerului mai tare strălucea
Înveşnicind a timpului aripă.
Ea, „candela iubirii” n-a aprins
Iar el s-a dus…, nici că-i mai pasă…
Pe cea care în mreaja ei l-a prins
Nepăsător, Luceafărul, o lasă.