Autor: Prof. Violeta Bobocea, Membru Liga Scriitorilor Români, Membru Societatea Scriitorilor Români
Se spune că modestia este cartea de vizită a omului inteligent. Este adevărat!
Așa este românul, numai el!
Așa îl știu de-o viață- modest, simplu, ” după vorbă, după port”(Mihai Eminescu), blând și bun, cu ochii strălucitori.
Viața l-a încercat cu de toate: providența i-a hărăzit pentru o clipă sentimentul bucuriei, al împlinirii, după care fruntea i-a fost boltită de necazuri și suferință, cum ar spune ” poetul pătimirii noastre”, Octavian Goga, vorbind despre plugari și clăcași”, cei mai buni copii ai firii urziți din lacrimi și sudoare”.
Suferința a rămas o constantă în sufletul românului. Încercat de veacuri, pe câmpul de luptă, în bătălii, înfrânt, umilit, românul și-a șters lacrima, revoltat, de cele mai multe ori nedreptățit, gândindu-se la ziua următoare, la lumina din suflet ce nu va apune nicicând, călăuzit de credința în Dumnezeu, răbdător cu sine însuși, dar și cu semenii, deoarece doar el cunoaște și simte frământările acestei lumi.
Doar el păstrează în suflet pacea aceea din străfunduri, acea candoare, puritate sufletească, frumusețea acestei lumi, cu privirea îndreptată spre infinitele siderale cerești, ca într-o eternă rugăciune.
Gândindu-mă la români, ca exponenți ai colectivității, acești oameni minunați seamănă atât de mult cu personajul principal din romanul „Moromeții” al lui Marin Preda- Ilie Moromete.
Și Ilie Moromete păstrează peste ani acea candoare pe care o regăsim în privirea oricărui român, chiar dacă durerea nu l-a ocolit:”Până în clipa din urmă, omul e dator să țină la rostul lui, chit că cine știe ce s-o alege de rostul ăsta”.
În situațiile- limită, acest om frumos renaște ca pasărea Phoenix din propria-i cenușă, iese învingător, are puterea de a merge mai departe.
În momentele de cumpănă, la lăsarea serii, în pridvor, cântecul i-a fost confident, prieten apropiat. Prin cântec și-a exprimat gândurile, sentimentele, trăirile intense, tot ceea ce a simțit cu adevărat.
Așa s-au născut de veacuri baladele de dor și jale, legendele ancestrale, doinele, la răscrucea dimineților cuminți, emblematice pentru poporul român.
Așa se aude în amurg o doină de dor din folclorul românesc, o fărâmă de suflet, o nestemată a identității noastre românești:
„S-au dus anii unul câte unul ca un nor,
De când n-am mai fost acasă ,nu-i ușor,
Plânge ne-ncetat bătrânul și suspină,
Căci cu nimeni n-a rămas biata-i inimă bătrână.”
Așa cum afirma poetul Vasile Alecsandri , bardul de la Mircești, despre românul ce știe să aprecieze , să respecte cu sfințenie tot ceea ce reprezintă spiritualitatea noastră: „Românul este înzestrat de natură cu o închipuire strălucită și cu o inimă simțitoare”.
Românul a fost întotdeauna măcinat de dor, acel dor profund, unic.
Dorul este specific românesc, este o trăire nostalgică, sfâșietor de intensă.
În alte limbi, există sintagma”îmi lipsești”, semnificație emoțională și lingvistică.
În dor sunt sentimente de bucurie, tristețe, melancolie, jale. Dolus în limba latină este asociat durerii. Cuvântul ” dor” nu poate fi tradus în altă limbă.
Cuvântul coreean( geurium) apare ca o dorință disperată de a vedea pe cineva. Românii și portughezii sunt singurii care au acest cuvânt, un sentiment nostalgic, profund. Coreeni și japonezii au o filosofie întreagă despre dor.
„Pe-un picior de plai” este acel spațiu mioritic, considerat” al doilea obraz al omului”, eterna pendulare deal-vale( cum consideră filosoful Lucian Blaga), acolo unde trecutul glorios pulsează în noi cu un sânge al celor dispăruți.
Doar noi ,românii, purtăm în suflet dorul inegalabil de Luceafăr, doar Eminescu ne-a lăsat moștenire nostalgia florii albastre, într-un colț înlăcrimat de suflet.
Așa l-am cunoscut de veacuri, el este reprezentantul colectivității, cel ce duce povara acestei lumi, un român minunat, cu cerul înstelat deasupra capului și cu frumusețea în suflet.
Sursa foto: lotusulalb2.ro