LUNEA RUSALIILOR (SFÂNTA TREIME)

Autor: DR. ONUFRIE (OCTAVIAN) POP,
ARHIEPISCOP SI MITROPOLIT DE BERGAMO SI EUROPA (ITALIA)

Conform tradiției, în ziua următoare marilor praznice, sărbătorim persoanele care au slujit ca instrumente ale evenimentului praznuit sau care au avut un oarecare rol în săvârșirea lui. Astfel, a două zi după Duminica Pogorârii Sfântului Duh, adică în Lunea Rusaliilor, Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Sfântul Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi, precum indică Penticostarul, la Sinaxarul Utreniei din Lunea Cincizecimii : „Întru această zi, prăznuim pe însuși Preasfântul și de viață făcătorul și întru tot puternicul Duh, Carele este unul din Treime Dumnezeu…”.

În calendarele româneșți, această zi este trecută că fiind sărbătoarea Sfintei Treimi. Denumirea această,de dată mai nouă, reprezintă probabil o influență catolică (la catolici Sfânta Treime e sărbătorită în prima Duminică după Rusalii).

În sec. XII, nici în Apus nu era încă generalizată o asemenea sărbătoare, ci era privită în unele mănăstiri că o inovație; ea a fost stabilită definitiv în Apus abia la 1334. În calendarele celorlalte Biserici Ortodoxe însă, Lunea de după Rusalii este numită încă Lunea Sfântului Duh, că în Penticostar. În schimb, adorarea Sfintei Treimi pare a face mai degrabă obiectul expres al slujbei din Duminică Rusaliilor (vezi stihiră lui Leon Despotul, de la Slavă…, la „Doamne, strigat-am” din slujba Vecerniei: „Veniți, popoare, să ne închinăm Dumnezeirii celei în trei ipostasuri…”). De aceea, în artă iconografică rusă, praznicul Cincizecimii e reprezentat de obicei prin cei trei îngeri din scenă „Filoxeniei lui Avraam” (așa cum a zugrăvit-o Andrei Rubliov). În calendarele mai noi ale Bisericii ruse Sâmbătă Rusaliilor e numită „a Treimii” (Troitkaia), iar Duminica Rusaliilor e indicată că „Ziua Sfintei Treimi”.

Sfânta Treime

„Dogmă despre Treimea dumnezeirii sau a unității întreit ipostatice este o dogmă cardinală, deoarece are implicații asupra întregii învățături creștine.

S-au păstrat două metode de a prezența misterul Treimii: tradiția apuseană pornește de la unitatea firii dumnezeieșți la identitatea persoanelor; tradiția răsăriteană pleacă de la realitatea ipostasurilor în care Se manifestă Dumnezeu la consubstanțialitatea lor, urmând principiul că identitatea lucrării probează unicitatea naturii.

Credință într-un singur Dumnezeu, personal (monoteismul) este învățătură principala care s-a descoperit în Vechiul Testament (Ies. 20, 2-3; Deut. 6, 4; Is. 43, 10-11) și care s-a păstrat și în Noul Testament (Mc. 12, 29; În 17, 3).

Descoperirea personală a lui Dumnezeu s-a exprimat în istoria Vechiului Testament, mai ales, prin „legămintele” pe care Dumnezeu le-a încheiat cu poporul Izrael, (cf. Fac. 17, 2). Astfel, Dumnezeul tuturor devine părintele unui popor: „Am să va primesc să-Mi fiți popor, iar Eu să fiu Dumnezeul vostru” (Ies. 6, 7).

În perioada Vechiului Testament, Dumnezeu S-a descoperit și ca „Treime de persoane”, dar într-un mod indirect și neclar, deoarece această era perioada de pregătire a mântuirii. Totuși, există unele mărturii care se referă la persoanele Sfintei Treimi, cum ar fi de pildă: expresia „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26); cântărea întreită „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot” (Is. 6, 3; Apoc. 4, 8); apariția celor trei tineri, la stejarul Mamvri, cărora Avraam le-a adus daruri și închinare (Fac. 18, 1-2). De asemenea, există unele referiri la Cuvântul lui Dumnezeu (Ps. 106, 20; 118, 89) și la Duhul lui Dumnezeu (Ps. 32, 6; 103, 30-31; Iov 33, 4).

În Noul Testament, credință într-un singur Dumnezeu în trei persoane este pe deplin descoperită de însuși Fiul lui Dumnezeu în viață și slujirea Căruia noi am cunoscut taină Sfintei Treimi. De pildă, la Botezul Mântuitorului în Iordan, sunt prezente în mod real toate cele trei persoane: Tatăl, Care întărește prin glasul Sau din ceruri că: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit”, Duhul Sfânt, Care, în chip de porumbel, S-a pogorât peste Iisus; Fiul, Care, deși fără de păcat, primește să fie botezat de la Ioan „că să se împlinească toată dreptatea” (Mt. 3, 16-17).

Evangheliile au păstrat numeroase texte în care se vorbește despre cele trei persoane ale lui Dumnezeu, fie în mod deosebit, fie la un loc. Tatăl și Fiul sînt amintiți deosebit în versetul: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată. Fiul Cel Unul-Născut Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (În 1, 18).

Despre Duhul Sfânt, Iisus spune: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede. Acela va mărturisi despre Mine” (În 15, 26).

Înainte de înălțarea Să la cer, Iisus Hristos poruncește ucenicilor Săi să meargă la propovaduire și să boteze, în numele Sfintei Treimi, pe cei ce vor crede: „Mergând, învățați toate neamurile, botezandu-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19).

În propovăduirea apostolilor, credință în Dumnezeu – Sfânta Treime este, de asemenea, mărturisită în mod clar. În predică să, din ziua Cincizecimii, Sfântul Apostol Petru spune: „Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toți suntem martori. Deci, inaltandu-Se prin dreapta lui Dumnezeu și primind de la Tatăl făgăduință Duhului Sfânt, L-a revărsat pe Acesta, cum vedeți și auziți voi acum” (Fapte 2, 32-33).

Sfântul Apostol Pavel adresează corintenilor o salutare în numele Sfintei Treimi: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl, și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți” (ÎI Cor. 13, 13).

Același Dumnezeu, Care a vorbit în Vechiul Testament, S-a descoperit că Treime în Noul Testament. Căci „există un singur Dumnezeu” (Fapte 3, 30) și Dumnezeu pe care îl adoră creștinii, „Tatăl Dumnezeului nostru Iisus Hristos” (Ef. 3, 14; ÎI Cor. 1, 3), este Dumnezeul lui Avraam și al lui Isaac și al lui Iacov, „Dumnezeul părinților poporului lui Izrael” (Fapte 3,30; 7, 32; cf. și Ies. 3, 6).

Învățătură despre Dumnezeu cel unic în ființă și întreit în persoane s-a închegat destul de timpuriu și apare în simbolurile de credință din secolul al ÎI-lea (Teofil al Antiohiei). Iar, întrucât s-au ivit unele neclarități și neînțelegeri în ce privește taină unității persoanelor Sfintei Treimi, Biserica Ortodoxă, fie pe calea sinoadelor ecumenice, fie pe cea a sinoadelor locale, s-a pronunțat cu autoritate în ce privește învățătură despre deofiintimea și egalitatea celor trei persoane în Dumnezeu cel Unic. Un rol de mare importantă în precizarea dogmei Sfintei Treimi au avut sfinții părinți Atanasie cel Mare, Chiril al Alexandriei, Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Grigorie Palama și alții.

În Ortodoxie, această învățătură poate fi sintetizată astfel:

1. Dumnezeu este unul în trei Persoane, o unică fire sau natură, o putere, o lucrare, o energie comună celor trei Ipostasuri. Există deci o identitate de natură, de voință și lucrare, perfectă și reală, în Dumnezeu. Cele trei Persoane împărtășesc aceeași fire, în mod egal și perfect, de aceea Treimea nu înseamnă triteism, adică trei firi dumnezeieșți distincte, ci trei ipostasuri consubstantiale. Aceeași fire este posedată și folosită în mod deplin și egal de Cele trei, dar în mod personal și propriu.
2. Dumnezeu sau firea unică nu poate fi concepută, în ea însăși, în afară ipostasurilor Treimii. Nici unul din cele trei nu se cugetă, nu se numește fără sau în afară de ceilalți. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că „monadă” se mișcă către „diadă” și se oprește în „triada”. În această mișcare a unității sau monadei spre Treime, se pot face următoarele distincții: Tatăl este izvorul dumnezeirii (arche) nenăscut și necauzat, principiul consubstantialitatii și inițiatorul necauzat al lucrării; Fiul are existența de la Tatăl prin „naștere” din veșnicie, iar prin Duhul ia trup omenesc și Se manifestă în lume; Duhul primește existența de la Tatăl prin „purcedere”, dar e dat, trimis și manifestat prin Fiul.

„Trebuie să mărturisim cu evlavie nenasterea, nașterea și purcederea, cele trei însușiri personale, nemișcate și neschimbate ale Prea Sfintei Treimi: pe Tatăl, că nenăscut și fără de început, pe Fiul, că născut și împreună fără de început; pe Duhul Sfânt, că purces din Tatăl, dat prin Fiul (precum zice Damaschin) și împreună veșnic” (Grigorie Sinaitul, Capete de acrostih, 27, în Filoc. rom., vol. 7, p. 100).

3. Deoființimea înseamnă de asemenea o unică voință și o unică lucrare a Treimii. Această nu înseamnă că lucrează numai Una dintre Persoane, ci cele trei Ipostasuri lucrează unanim, dar fiecare după modul sau propriu. Unul voiește și lucrează că Dumnezeu-Tatăl, altul că Fiul lui Dumnezeu, altul că Duhul lui Dumnezeu.

Sfinții Părinți folosesc diverse formule pentru a exprimă această lucrare trinitară: Chiril al Alexandriei spune că orice dar vine de sus, „de la” Tatăl, „prin” Fiul, „în” Duhul Sfânt; după Grigorie Taumaturgul orice lucrare pornește „din” Tatăl, trece „prin” Fiul, se desavirseste „în” Duhul; Grigorie Palama preia o expresie tradițională; „de la” Tatăl, „prin” Fiul, „în” Duhul Sfânt.

Activitatea „în afară” a lui Dumnezeu, adică creația, mântuirea și sfințirea sunt opera comună a Sfintei Treimi, dar ea a fost împărțită între cele trei Persoane: creația se atribuie Tatălui, Care a creat din voință Să, prin Fiul, în Duhul Sfânt; răscumpărarea, Fiului, Care S-a întrupat prin Duhul Sfânt, ascultând pe Tatăl, sfințirea, Duhului, Care vine de la Tatăl, la cererea Fiului. În actul creației, Tatăl este izvorul, Fiul limita, Duhul devenirea.

După Sfântul Vasile cel Mare, „există o singură sursă a tot ce există, care creează prin Fiul și duce la desăvârșire prin Duhul” (Despre Duhul Sfânt, XVI, 38, în triad. citată, p. 378). Dumnezeu este „susțînătorul și purtătorul de grijă al tuturor, prin Fiul, în Duhul Sfânt” (Grigorie Sinaitul, Capete de acrostih, 30 în Filoc. rom., vol. 7, p. 100).

4. În sânul Treimii există o mișcare interpersonală, de „perihoreza”, adică de comuniune absolută și de întrepătrundere perfectă, având un singur principiu. Cele trei Persoane nu sunt trei principii ale substanței dumnezeieșți, dar această nu înseamnă că firea sau lucrarea Fiului și a Duhului sunt incomplete. Căci Fiul este „chipul lui Dumnezeu cel nevăzut” (Col. 1, 15). „Este imposibil a privi chipul Dumnezeului celui nevăzut, fără iluminarea Duhului” (Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, XXVIII, 69, trad. cît., p. 494).

Pentru Grigorie Palama, ipostasul Duhului Sfânt are un caracter personal relațional, deoarece iubirea Tatălui către Fiul, că relație personală, este ipostaziata în Duhul Sfânt. Pentru Grigorie Sinaitul, „Dumnezeu cel întreit în Ipostasuri are cu totul neamestecată perihoreza Acestora între Ele” (întrepătrunderea lor) – (Ibidem).

5. Dogmă trinitară a format obiectul primelor sinoade ecumenice, iar terminologia trinitară s-a precizat în aceeași perioada prin contribuția deosebită a părinților capadocieni, care au precizat că: dumnezeirea (ousia) este substanță comună a Treimii, care există în sine, firea sau natură (physis) este realitatea care constituie o ființă; persoană sau ipostasul (hypostasis) este subiectul care posedă și asumă în mod individual aceeași natură; idiomele ipostatice (idiomata) sunt caracteristicile sau însușirile personale ale ipostasului.
6. Misterul Treimii rămâne insondabil. Mulți au încercat să folosească imagini cu care să depășească așa-zisele contradicții logice care sunt cuprinse în afirmăția: un singur Dumnezeu în trei persoane, sau să găsească demonstrații raționale.

De pildă, pentru Fericitul Augustin, o soluție de a afirmă Treimea în Dumnezeu, fără a nega unitatea numerică, este aceea de a consideră cele trei Persoane că relații în lăuntrul vieții divine. Aceste relații treimice ar corespunde cu relațiile eu-lui cu el însuși, adică cu a aminti, a cunoaște, a iubi. Omul însuși care cunoaște că o unitate viață, spiritul și firea să, experiaza o imagine a identității de substanță și distincției relațiilor întreite.

Învățătură despre Sfânta Treime are o însemnătate deosebită pentru viață duhovnicească a credincioșilor. Căci așa cum persoanele Sfintei Treimi există una în altă, într-o unitate perihoretica ființială, tot așa și creștinii formează o comuniune spirituală de credință, nădejde și iubire în Dumnezeu. Biserica este o unitate de ființă și o comuniune de viață după chipul Sfintei Treimi (În 17).

„Când zice Domnul: „Eu și Tatăl una suntem” (În 10, 30), arată identitatea ființei. Iar când zice: „Eu sunt întru Tatăl și Tatăl întru Mine” (În 10, 38), arată nedespartirea ipostasurilor.

Prin urmare, triteistii, despărțind pe Fiul de Tatăl, cad pe amandoua părțile în prăpastie. Căci, sau spun de Fiul că este coetern cu Tatăl, dar despărțindu-L de El sunt siliți să spună că nu S-a născut din El și să susțînă astfel trei Dumnezei și trei principii, sau zic că S-a născut din Acela, dar despărțindu-L sunt siliți să spună că nu este coetern cu Tatăl și așa să facă supus timpului pe Stăpânul timpurilor.

Deci trebuie să păstrăm și pe Dumnezeu cel unul dar să mărturisim și cele trei ipostasuri, după marele Grigorie; și pe fiecare cu proprietatea Lui personală. Căci se „împarte”, dar „neîmpărțit”, și „se împreună” dar „deosebindu-se”, după același. De aceea, neînțeleasă este și împărțirea și unirea. Dar unde ar mai fi neînțelesul dacă unirea și despărțirea Fiului și a Tatălui ar fi așa cum este unirea și despărțirea dintre om și om și n-ar mai constă în nimic altceva?” (Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, 77, 29, în Filoc. rom., vol. 2, p. 60-61).”

Sursa foto: ziarullumina.ro