Cover: a doua versiune sau ulterioarele ale unei piese muzicale interpretate de orice alt artist în afara celui care a lansat-o (DCF)*.
Cover-urile acoperă toate stilurile muzicale precum şi toată plaja de cerinţe a publicului. Unele versiuni umbresc originalele (vezi Jimi Hendrix interpretând All Along The Watchtower a lui Bob Dylan), altele le masacrează mai mult sau mai puţin. În ultima vreme mulţi artişti şi-au căptuşit bine albumele cu melodii, cântece și piese reprelucrate, versiuni – cover ale unor piese de succes. De ce să cânţi un cover?
De ce să cânţi cântecul altcuiva?
Care este miza interpretării unui cover?
A cânta cover-uri este un mod de a-ţi propune interpretarea unor cântece cu formaţia ta, din care să înveţi toate trucurile şi secretele pe care muzicienii profesionişti le folosesc în piesele lor. De asemenea, aceste cover-uri ridică publicul în picioare şi îl emoţionează atunci când acesta aude că i se cântă câte o veche piesă favorită. Există unele piese care plac publicului şi care vin în întâmpinarea dorinţelor lui, precum şi altele pe care publicul nu prea le cunoaşte, dar care au avut cândva succes, deoarece sunt cântece bune. Poţi cânta cover-uri atâta vreme cât doreşti acest lucru, câtă vreme nu te minţi, că „poţi să zbori deja, când abia poți să mergi în picioare” (John Lennon). Dacă însă ai obţinut o oarecare notorietate şi ai suficient de multe compoziţii bune, atunci te poţi arunca să cânţi numai piese originale. Dar dacă eşti încă în căutarea acelui hit number one, compus de tine şi trupa ta, atunci preluările sunt încă o treabă sigură pentru orice concert. Nu-i mai puţin adevărat că, pe de altă parte, trupe profesioniste cântă câte unul sau două cover-uri într-un concert, doar fiindcă e foarte plăcut să cânţi o piesă de succes, iar oamenilor chiar le place să le asculte, chiar dacă au venit numai pentru trupa respectivă.
Cover-urile aduc reale beneficii, nu numai în propriul proces de învăţare sau de ducere la bun sfârşit a unui concert – ele în sine produc o mare satisfacţie, chiar atunci când le cânţi. Este o mare plăcere să descoperi, atât ca interpret cât şi ca spectator, modul de a cânta acele piese compuse de eroii tăi, ca să nu mai vorbim de încântarea mulţimii, care urmăreşte o formaţie ce atacă un şlagăr cunoscut. În acel moment oamenii se dezlănţuie, iar asta se datorează faptului că le place să (re)asculte o piesă cunoscută.
Cover-urile sunt minunate instrumente de învăţare, care asigură un progres profesional pentru fiecare interpret / membru al unei trupe. Ca să nu mai vorbim că la o adică salvează concertul / LP-ul / CD-ul / DVD-ul etc. E o reală plăcere să le cânţi pentru că sunt piese pe care ţie însuţi îţi place să le asculţi.
Înainte de stabilizarea rock and roll-ului în anii 1950, cântecele erau publicate astfel încât puteau apărea mai multe înregistrări / discuri ale unui cântec, editate de diferiţi cântăreţi ai zilei, fiecare dintre aceştia oferind propria lui interpretare. Se întâmplă uneori ca un cover să devină mai popular decât originalul, ca în cazul piesei Black Magic Woman – versiune Santana 1970, după originalul Peter Green’s Fleetwood Mac din 1968 sau All Along The Watchtower a lui Hendrix – 1968, după originalul lui Bob Dylan – 1967. Versiunea single a lui Hendrix editată la şase luni de la apariţia originalului (LP Bob Dylan – Jonh Wesley Harding), a intrat în top TEN în 1968 şi s-a clasat pe locul 48 în topul revistei Rolling Stone – „500 Greatest Songs Of All Time”.
Termenul de cover trebuie căutat cu mai multe decenii în urmă, când o versiune cover definea iniţial o versiune rivală a unei melodii înregistrate şi cu care aceasta intra astfel în competiţie. Chicago Tribune descria astfel termenul în 1952: „Jargon comercial, desemnând înregistrarea unei melodii, creditată ca potenţial hit, la o altă casă de discuri decât cea originală”.
Exemple de discuri cover ar fi succesul lui Paul Williams din 1949 cu Hucklebuck, ca şi al lui Hank Williams din 1952, cu Jambalaya (On The Bayou). Ambele au câştigat sufragiile publicului, intrând în hit parade şi înregistrând în continuare numeroase versiuni de succes.
Înainte încă de mijlocul secolului XX noţiunea de versiune originală a unei melodii din sfera generală a muzicii pop apărea deja uşor învechită, demodată, superfluă. Producţia artistică de spectacole muzicale era privită ca un eveniment viu, chiar dacă pe de altă parte putea fi reprodusă şi acasă, de pe o partitură publicată, ascultată şi învăţată pe de rost, sau captată pe un disc de şelac.
Unii artiști din generațiile precedente și-au asigurat cariere de mare succes din reînvierea sau reprelucrarea unor vechi melodii cunoscute, sau chiar scoțând noi versiuni ale unor șlagăre la zi.
Astăzi muzicienii cântă ceea ce ei numesc versiuni „cover” (preluări, actualizări sau pur și simplu interpretări) ale unor cântece, ca un omagiu (tribut) adus artistului sau grupului – model. Folosirea unui material binecunoscut, precum șlagăre nemuritoare (ever green), melodii standard sau înregistrări clasice, este o metodă importantă de a asimila noi stiluri muzicale.
Până la mijlocul anilor 1960, majoritatea albumelor (LP-urilor) conțineau un mare număr de ever green-uri sau piese standard, în ideea de a prezenta abilitățile și stilul artistului, într-o cât mai mare măsură. A se vedea, spre exemplu, primul album Beatles „Please Please Me” (1963), unde șase din cele paipsprezece piese ale discului erau cover-uri.
Muzicienii pot oferi preluări ale unor melodii de succes din repertoriul unui artist favorit, pentru simpla plăcere de a cânta o piesă cunoscută sau chiar o colecție de cântece alese cu grijă.
O formație – cover este specializată exclusiv pe interpretarea unor astfel de preluări din repertoriul formațiilor consacrate.
În zilele noastre există trei categorii de artiști care se folosesc de versiuni cover, pentru acăltuirea repertoriului lor principal.
Acestea sunt:
1.Formațiile – tribut (Tribute Bands), care trăiesc din recrearea muzicii unui anumit artist. De exemplu: Bjorn Again, Led Zepagain, The Fab Four, Which One’s Pink, The Iron Maidens sau Glory Days, sunt trupe care-și dedică întreaga activitate interpretării muzicii ABBA, Led Zeppelin, The Beatles, Pink Floyd și respectiv Bruce Springsteen. Alte astfel de trupe onorează muzica unor eroi rock, precum The Who, The Rolling Stones și alți asemenea monștri sacri ai muzicii de “consum”. Multe dintre aceste modele clasice vizate de către trupele – tribut persistă încă în memoria colectivă deși nu mai cântă de multă vreme.
2. Formațiile Cover sunt artiști care cântă o mare varietate de muzică pe gustul publicului larg, pentru auditori cărora le plac șlagărele. Aceste trupe selectează șlagăre din Top 40 ale decadelor precedente, pentru a oferi un spectacol nostalgic plăcut, în baruri, cluburi mici, pe vase de croazieră și la evenimente de familie sau spectacole corporatiste.
3. Artiștii “revivaliști” sunt cei care, inspirați de o anumită categorie / gen muzical, se dedică întreținerii și recreeării acelui gen, introducându-l unui public mai tânăr, care n-a avut prilejul să experimenteze acea muzică la prima mână.
Există și preluări de muzică cultă realizate fie pentru a trata o temă binecunoscută potrivit unei stilistici moderne, practică foarte la modă în anii 1970 printre muzicienii de rock progresiv sau muzică electronică (de exemplu Emerson, Lake & Palmer, Ekseption, Focus și Isao Tomita), fie pentru a o introduce în lumea muzicii ambientale, ori dansante (Richard Clayderman).
Astăzi cererea de idei bune este mai mare decât oricând. Ai impresia tot mai mult că zilnic se încearcă introducerea de noi idei în toate domeniile. E tot mai dificil să propui propria ta poveste într-o epocă de brand-uri dominată de o media socializată la extrem. E tot mai greu să realizezi saltul valoric într-o lume în perpetuă schimbare cu o cultură sfâşiată de interese obscure.
Nelu DANDU
Sursa video: Jimi Hendrix – All Along The Watchtower
http://youtu.be/JkaJP1m_s4Y
Sursă video: Bob Dylan – All Along The Watchtower
http://youtu.be/jff6pZJvrWk
Sursă video: Led Zepagain, ‘Rock & Roll’
http://youtu.be/2w6noToYSqQ
Sursă video: COMFORTABLY NUMB-Which One’s Pink?
http://youtu.be/qIT_OKEfmwQ
* NOTĂ – Daniela Caraman-Fotea, Cristian Nicolau Dictionar rock, pop, folk, editura Humanitas, București 2000.