Autor: Cezarina ADAMESCU, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania
Mioara Baciu, Așezăminte sufletești, Antologie de versuri, Editura Armonii Culturale, Slobozia, Comuna Urechești, Jud. Bacău, 2023
A te afla în așezământul sufletesc, nu înseamnă neapărat a fi în Biserica de care aparții ca și confesiune creștină. Înseamnă a te așeza în sine, a-ți găsi lăcașul în care să te odihnești, în apropierea lui Dumnezeu, în care să te simți confortabil, probând iubirea și grija divină care, din Milostivire, ți s-a dat, fără a avea un merit deosebit. Cine poate spune că întotdeauna s-a simțit bine în sine, cu sine și prin sine? Puțini.
Cei mai mulți oameni sunt neliniștiți, nu stau locului, n-au stare, sunt în permanent conflict cu ei înșiși, în căutarea locului potrivit, de unde nu se îndură apoi, să mai plece.
Așezământul nu înseamnă doar biserica de zid, clădirile impetuoase, cu arhitectura superbă, conform stilului vremii în care au fost ridicate. Așezământul e mulțumirea de sine, e recompensa pe care Dumnezeu ți-o oferă pentru inima ta curată și dreaptă, pentru evlavia, pietatea și credința necurmată de care dai dovadă în orice condiții.
Nu confortul fizic, nu cel material, exterior sunt necesare pentru ca omul să fie fericit. De ajuns ar fi să te simți bine cu tine însuți, să nu ai ce să-ți reproșezi și, cu smerenia cuvenită, să-L recunoști pe Dumnezeu ca singurul care îți poate conferi pacea divină, în care să-ți găsești așezământul pentru totdeauna.
Un astfel de așezământ benefic ar fi pentru iubitorii de frumos, Poezia, ”acel ceva plăpând, înaripat și sacru”, cum a definit-o cândva, Platon.
În ea își pot găsi liniștea, pacea lăuntrică, setea de Frumos și Adevăr, toți cei care iau aminte la ce le șoptește sufletul, cât mai e vreme și nu s-a întunecat totul în noi și împrejurul nostrum, iar perspectivele nu sunt deloc favorabile.
Mai cu seamă că, Poezia tuturor lucrurilor, ne e dată gratuit, destul să o vedem, să o simțim, să nu trecem orbi pe lângă ea, ca și când ar fi un lucru neînsemnat. A o descoperi în Dumnezeu, în noi înșine, în semenii noștri este echivalent cu a găsi o comoară la rădăcina unui copac și a o pune în lumina favorabilă, nu de frica tâlharilor, dar din teama de a nu o pierde din ochi și din suflet definitiv. De aceea, trebuie păstrată cu sfințenie, cultivată, împărtășită, sporită, pusă în valoare.
Nici proză, nici poezie, ori mai bine zis și una și alta, proză poetică se regăsesc în poemele acestei autoare care a înțeles că nu trebuie îngropat talantul pe care i l-a încredințat Dumnezeu ci, are datoria de a-l spori și a aduce prin el, roade bogate. O dată trăit, sentimental creației, te simți co-participant la bunăstarea sufletească a celor mulți, sensibili la frumusețile cerești și pământene care-ți certifică demnitatea de Om.
Nu doar rugăciunea, ci și Poezia, te poate tămădui, te poate îmbunătăți și chema la pace și armonie universală, pentru că nu e poezie aceea care te instigă la ură, la răzbunare. Poezia ca act de credință poate fi socotită rugăciune.
Cine s-a molipsit de patima Poeziei, cu greu va renunța la ea. E o menire nobilă, hărăzită, nu doar ție, cel care ai născut-o, ci mai curând, celorlalți, care se pot împărtăși prin ea, fără bani și fără târguială. Darul este gratuit și gratuit trebuie împărțit tuturor, deopotrivă, fără alegere, și celor buni și celor răi, spre îndreptățire.
Și cu asemenea dragoste în suflet, cum să nu te îndrepți spre cele mai frumoase versuri, sintagme și alte mijloace de expresie, ca să alcătuiești rotunduri de iubire în formă de inimi?
La Mioara Baciu, dragostea prisosește, dă pe dinafară, se revarsă din toate celulele cuvântului, ea e persoana care nu cunoaște ură, ranchiună, invidie, dușmănie. Și vrea să ne învețe și pe noi, acest soi de armonie universală, acest foc sacru, care arde fără de cenușă întreținând viața pe planetă. Din interiorul poeziilor sale, ca de la ferestrele unor castele fermecate, poți privi lumea și o poți ridica la înălțimea ta, cât mai aproape de divinitate.
Ea ne ridică, așadar, spre înălțimile pure ale Frumosului. Ca pe scări de argint, urcăm și coborâm pe aripile îngerilor care abia așteaptă să ne conducă, să putem prinde curcubeul de capătul dinspre nori și să ni-l facem leagăn de stele.
După un palmares uimitor, atât prin cărțile de poezie editate, dar și prin recunoașterile la aproape toate concursurile și festivalurile la care a participat, Mioara Baciu s-a dovedit a fi o voce puternică, învăluită în catifeaua gândului și metaforei originale, iar ca apreciere definitivă, acest volum, ”Așezăminte sufletești”, volum premiat recent, la Concursul Internațional de Creație Literară ”Freamăt de Codru și Ape, Ediția a I-a, desfășurat la Slănic Moldova, anul 2023. Ținuta aleasă a poeziilor sale de suflet a impresionat totdeauna auditorul, cititorul, dând naștere la un feed-back spontan și benefic.
Autoarea excelează prin simplitate și naturalețe, printr-o comuniune vie și aproape sacră între iubitorii de poezie și nu numai. Scrierea cu sine însuși, așa cum a definit Nichita Stănescu Poezia, Hemografia, în care te regăsești ori, cel puțin îți regăsești aspirațiile, idealurile, frământările, tăcerile și toate amintirile care-ți năvălesc sufletul cu toate valențele sale.
Să ne așezăm, așadar, în lumina lor ireală, ca să ne regăsim sufletul dintâi, genuinul. Pe care l-am cam pierdut ori l-am îngropat în straturi multe de indiferență.
Cărțile nu sunt decât ”culori ale sufletului”, susține Mioara Baciu la începutul confesiunilor sale lirice. Și într-o revărsare metaforică admirabilă, găsește corespondențe pentru starea de lirism continuu de care este stăpânită: ele sunt: aripi de gând și intonează muzica pământului, sărutând nemurirea secundei; ele ”sunt foșnetul inimii, gânguritul frunzei, parfumul dimineților” și nu în cele din urmă, ”aripi de soare, pe meandrele timpului” (Cărțile, culori ale sufletului).
Nu-ți trebuie instrumente speciale pentru a percepe și rezona cu poezia Mioarei Baciu. Destul să-ți deschizi inima, sau cel puțin ferestrele sufletești, ca să primești cu mărinimie, ca pe o boare de primăvară, darurile poetei, în așezământul propriu, să-i faci loc, ca să rămână cu tine vreme cât mai îndelungată.
Sărbătorile Calendarului liturgic sunt evidențiate de poetă în versuri, începând cu ”Săptămâna Patimilor”, urmând cu Sfintele Paști, Înălțarea Domnului. Istoria Mântuirii în versuri, în manieră proprie. Astfel, Iisus ”A luat cu El poverile ce sufletele au robit, / Pavând cu sfinte pilde calea către nemurire” (Hristos a înviat cu-adevărat!).
Poeta recunoaște că-i datorăm lui Iisus mântuirea: ”Te-ai înălțat la cer pe norul de lumină / Și stai de-a dreapta Tatălui ceresc / Mijlocitor ne ești, chiar de-avem vină / Ne-ajuți să renunțăm la ce-i lumesc” (Te-ai înălțat la cer în slavă).
Toate aceste poezii sunt mărturii de credință morală și literară. Sunt scrise din rărunchii inimii, cu creionul de aur al credinței simple și adevărate. Din bucuria care se așterne pe potecile sufletești, după o spovadă bună și o sfântă împărtășanie. Sunt averi pe care nimeni nu ți le poate lua, nimeni nu ți le poate interzice, nici pângări. Ele-s scrijelate cu sângele curs pe Cruce, de două milenii încoace.
Cuvintele înfășurate într-o liniște sacră. Până și ele tac, în fața simțămintelor curate. Sunt trăirile poetei care nu poate minți și nici nu se poate mistifica: ”Am simțit mereu / prezența divină / în zâmbetul curcubeului / Am știut mereu / că legământul iubirii dumnezeiești / i-aduce pe oameni aproape / în galeriile sufletelor…/ Am învățat astăzi / cântecul iubirii supreme / pe portativul inimii papale / presărat cu belșug spiritual” (Curcubeu, legământ al iubirii divine).
Nu doar un ”Simbol al demnității, al credinței și iubirii / Sfânta Fecioară-i mama noastr-atuturor / Lăsată de Isus, după-”mplinirea” răstignirii / Să ne-ocrotească, să ne sară-n ajutor” (Regina cerului, Maria).După expunerea Crezului religios, poeta trece la iubirea pământeană pentru mama, pentru familie, prieteni și tot ce presupune acest sentiment. După câteva citate despre Mama, poeta își exprimă dragostea pentru măicuța ei, în poezia ”Știu, mamă”.
Este o poezie în vers liber, dar la fel de frumoasă precum cele în stil clasic. Se degajă o căldură firească în aceste versuri: ”Noiane de ghiocei / își ning splendoarea / pe străzile / și așa argintate de dor, / ale tâmplelor tale / dar zâmbetul ți-e încă viu / în dosul ochilor blânzi / ce-mi luminează necuvintele / animate în copacul tăcerii, / din depărtate labirinturi…// (…) // Știu, mamă, / că te-ai mulțumit mereu / cu infinit de puțină lumină / de teamă, / că ea s-ar putea face întuneric / pe cărările mele…”
Mama, care și-a așternut viața / pe altar de lacrimi”, este pentru poetă ”unicul univers / în care vreau să-mi / ocrotesc și eu vlăstarele / de negura vremurilor / și să le las moștenire / cea mai prețioasă dintre / iubiri: / IUBIREA DE MAMĂ” (Știu, mamă).
Alternând versul cu proza poetică, Mioara Baciu a realizat un mozaic sentimental în care a adunat toate avuțiile inimii sale.
Ca pentru fiecare din noi, chipul mamei devine icoana nestemată a sufletului, pe care o păstrăm cu sfințenie și venerație. Glasul inconfundabil al mamei alungă toate spaimele și tristețile, e arcușul care plânge pe trupul viorii cerești, revărsând cascade de lumină.
Toate amintirile despre mama au parfumul gutuii din fereastră, vibrând în glasul copiilor îngânând un colind la fereastra dinspre somn: ”Când amintirile îmi dau năvală / La poarta inimii să se-odihnească / Îmi rezem gând, pe coji de portocală / Și văd gutuia mamei din fereastră…// Pe ram de vis îmi poposesc colinde / Ce îmi alungă zbucium pământean / Din brațul sfânt primesc merinde / Pe chip duios țâșnesc izvoare de alean…// Și te-ntâlnesc trudind printre secunde / În care soarta-i zbatere de dor, / Pe care depărtarea tristă o pătrunde / Când stele curg din geana unui nor…// Și-adorm, sperând în revederi, prin vis / Să-mi amintești colindul de la geam / Când clipa-mi era punte-n paradis / Când fericirea, pe poteca de lumină o strigam…” (Colindul inimii. Mamei mele).
Fără sfială, poeta îi mărturisește mamei iubirea, în genunchi. Iubire izvorâtă din Iubirea divină. Și, cea mai emoționantă poezie dedicată mamei, este cea numită: ”Și, iată, azi mă-ntorc la tine, mamă”: ”Cu ochii umezi, ca o căprioară / Cu umeri gârboviți de soartă // Suspini pe prispa de la țară, / Că nu auzi bătând la poartă… // Iar nu-i vezi chipul fiicei tale / Nici fiii tăi n-au mai trecut / Să-ți toarne viață în pocale / Și să-ți aline dorul mut. // Pustiu de vise stau să cadă / Și se-ntrupează în tăceri, / Ți-i sufletul o toamnă caldă / Ce-și plânge frunza nicăieri. // Nu îndrăzneștisă-ți spui durerea / Nici ajutor n-aștepți defel, / Accepți să se-mplinească vrerea / Destinului, cât o mai fi, din el. // Cu-obrazul cald, lipit de geamuri / Privirea lungă, dusă-n alte vremi / Mai speri, prin sinuoase gânduri / Copiii să-ți alunge din temeri”.
Imaginea mamei, ieșind în drum și măsurând zarea, cu mâna streașină la ochi, să-și vadă copiii întorcându-se acasă, este și ea extrem de emoționantă. Parcă ai vrea să-i ieși în cale și s-o îmbrățișezi, ca să-i alini suferința: ”Deschizi timid zăvorul de la porți, / Faci drumuri, pe ulița fără nume, / Pui streașină privirii, de mai poți / Și-aștepți, sperând, într-o minune…”
Imagini emblematice, mama e făcută din așteptări și din lacrimi, ea suferă pentru toți copiii ei. De fapt, asta e soarta tuturor măicuțelor, ai căror copii sunt plecați departe. Și poezia ”Răsărit în oceanul sufletului” o are drept icoană pe mama. Chipul, vocea, sufletul ei sunt ”ocean de lumină divină” care ”tămăduiește depărtările / răstignindu-ne tăcerile / în polul nord al cuvântului…”
Alternanța cu micro poemele în proză este benefică și în același stil duios, nostalgic și sentimental.Autoarea se dovedește la fel de iscusită în a mânui frazele, ca și în poezie, metaforele.
Când poeta vorbește despre mama, simți cum: ”În talpă-mi înflorește-un univers” (De ziua ta, mamă).
O altă secțiune a cărții îl are drept model pe Eminescu, în lumina și umbra căruia, o pleiadă de discipoli s-au hrănit cu versurile sale. Cu toții au dat mărturie și s-au hrănit cu nestematele sale, vreme de peste 150 de ani. Și el va supraviețui până la sfârșitul veacurilor.
Nu poți mirosi floarea de tei, fără să te gândești la el. Nu te poți plimba pe malul lacului, admirând nuferii, fără să-ți vină în minte un vers de-al său. Suntem legați osmotic de Eminescu. Freamătul codrului, aleanul, plopii fără soț, dorul terestru, toate n-ar fi nimic fără amintirea lui. Izvoarele s-ar moleși, iar floarea albastră nici n-ar exista. Până și frunza-n codru n-ar mai doini iar Luceafărul ar fi alungat de pe boltă. Eminescu e totul pentru noi, emblema dorului și a iubirii. El întruchipează tot ce e mai frumos în noi.
Toate acestea reies din poezia: ”Dacă n-ar fi Eminescu”: ”Flori de tei îmi ning pe frunte / Dor din al său anotimp, / Slovele îmi cad cărunte / Mărturie peste timp. // Dacă n-ar fi Eminescu / Freamăt, codru și alean, / Lac, dorință, dor terestru / Floarea-ar fi albastră-n van. // Cât izvoarele mai plâng / Suspinând sub raza lunii / Ne vor mângâia-ndelung / Plopii, teii și gorunii. // Eminescu e iubirea / E Luceafăr țării sfinte / Este însăși nemurirea / Limbii noastre-i e sorginte. // Dacă n-ar fi Eminescu / Frunza-n codru n-ar doini, / N-ar mai exista maestru, / Soarele-n veci ar pieri. // Însă Eminescu este / Nepereche-ntre poeți / Și cât simțim românește / Ni-i profet între profeți!”
Cu toții căutăm la umbra versurilor sale, liniștea cuvântului…
Și încă două poeme dedicate lui Eminescu, în care poeta îl vede ca ”tatăl limbii române”, ”fiul sfintei Moldove” și ”Eminescu-i România, / E tot ce avem mai sfânt, / Poartă către simfonia / Frumuseții din cuvânt” (Odă lui Eminescu).
O altă secțiune foarte importantă a volumului se referă la ”Dragostea de patrie, cea dintâi religie a omului civilizat”, așa cum a lăsat scris Napoleon Bonaparte. În aceste poezii, autoarea aruncă o privire lucidă asupra realității: ”Plătim prea des greșelile comise / De ai pământului mai mari stăpâni, / Se sparg în cioburi visele promise / Ni-i veșnic tristă soarta de români. // Copiii noștri nu-și găsesc un rost / În patria în care coatele și-au ros / Și care nu le este astăzi adăpost / Plângându-și neputința, dureros…” (Ni-i tristă soarta, dragi români).
Poeta nu uităsă dedice poezii Țării, pe care o numește ”regină-țară”. Ca un adevărat tribun, ea își rostește versurile răspicat și ia atitudine pentru reîntregirea României: ”Îmi clocotește Burebista printre gânduri / Prinzând în horă mari făuritori de neam / Ce-au alungat dușmanii, rânduri-rânduri / Să fie trupul țării, pe vecie, suveran. // Prea multe secole ne-au asuprit popoare / Ne-au atârnat sfidând, istoria în cui / Dar astăzi ne mândrim c-o Românie Mare / Ce n-o lăsăm, nicicând la pofta orișicui! // Lipsește îns-o prețioasă soră / A noastră Basarabie, pământ străbun, / Pe care o s-o prindem azi în horă / Că-i soră sfântă-n pieptul de român!” (Iubită țară, România).
Autoarea are și câteva poezii pentru românii din diaspora, în prag de sărbători. Ea deplânge soarta acelora care au fost nevoiți să-și lase vatra și familia și să plece pribegi pe alte meleaguri, dar dorul de țară îi cheamă de sărbători, să fie lângă neamul lor: ”Și astăzi vă-ntoarceți acasă / De dor, să simțiți românește, / Să priviți aburind pâinea pe masă, / Colind s-ascultați la ferestre. // Nu-i așa, românași, că vi-i dor / Românește să râdeți în prag / S-alungați din priviri, negrul nor / Să vă-ntoarceți în case cu drag?”
Și partea cea mai frumoasă din această carte este, desigur, despre iubire.Poeta visează o iubire ideală, care atinge sublimul, în schimb este dezamăgită, atunci când totul se spulberă: ”De-aș fi un nufăr pe un braț de râu, / În care luna pletele își spală / M-aș rătăci într-un timid desfrâu, / Aș săruta a întunericului poală, // Aș dezgoli luminile din astre, / Le-aș împleti pe frunte în cunună, / Aș prinde aripi viselor albastre, / Să-mi scald obrazul în sărut de lună. // M-aș risipi în galaxii nebune / De dor, de foc și de plăcere nudă, / Țipând de pe-ale cerului tribune, / Strigându-mi dragostea zăludă. // De-aș fi suprema stea pe cerul tău / Și dacă raza ta m-ar lumina pe mine, / M-aș naște spre a străluci din nou / Și echilibru-aș fi , ce universi-ar ține. // Dar tu străin îmi ești de-acum / Și mă alungi cu ochi păgâni, / Ne-alegem fiecare un alt drum / Nu are rost delirul să-l amâni” (De-aș fi).
O ploaie de metafore și alte mijloace artistice completează imaginea unei iubiri absolute.
Pentru Mioara Baciu, Poezia este portița care îi îndreaptă pașii spre Dumnezeu. Ce frumos! A găsit cărarea, a găsit poarta, intră cu brațele pline de miresme de poeme, să-l îmbuneze pe Acela care iubește Frumosul și Binele! E pregătită și are ca scut, Iubirea divină, cea dintâi virtute teologală din cele trei. Iar pe buze are imprimate, Misterele de Lumină din Sfântul Rozariu. Și aceste versuri-confesiuni: ”Mi-a fost de-ajuns să-i știu că sunt / Pe toți în locul hărăzit de Dumnezeu, / Să las să-mi curgă gândul în cuvânt / S-aștern pe clipa albă, crezul meu…” (Confesiune).
Pentru ea, Poezia ține loc de luminător principal, de felinar, de lampadar, sau de candelă, pentru a-i călăuzi pe drumeții trudiți, spre casa din răscruce. Aripi de gând o ating uneori, pe pleoape, pe umeri, pe inimă. Dar, neobosită, înaintează în larg, pentru că știe că e călăuza celor fragili care nu știu încă să se descurce pe cale.
Destul să le întindă o mână, să-i scoată din atâtea meandre. Și mâna aceea e versul său generos și cuminte, care poate opera mutații în suflete. Elementele de care se folosește sunt: noaptea, lumina, cuvântul, luna, vântul, stelele (chiar și licuricii), lacrima, cerul, pământul, speranța, zborul, dorul (nelipsit), clipita, ispita, aripile, nălucirile ascunse în leagănul tăcerii, aninate pe suflet. Condeiul vremii e răbdător și mai are multe edificii de înălțat. O corolă de gânduri se zbat să iasă la lumină pe genunchiul clipei. Se cuvine răbdare și veghe. Și un loc potrivit pentru a-și țese pânzele dorului, precum Penelopa. Deocamdată, încă se mai alintă în brațele Timpului. Clepsidra însăși a devenit răbdătoare și își prelinge mai încet, nisipul. Și mai are ceva prețios: aducerile aminte.
În așezământul ei sufletesc, atâtea avuții. Iar poeta, precum Meșterul Manole, zidește, zidește, chiar dacă trebuie să-și pună inima chezaș, la temelie de zid, pentru ca biserica sufletuluisă nu se năruiască. Din cuvinte emblematice care înseilează o inimă sensibilă. Deocamdată, poeta trebăluiește lângă obrazul clipeisă descifreze descântecul luminii. Veșnicia clipei se scurge-n cuvinte, martore ale râvnei de a fi, reclădind cu ele universul.
Poeta a adunat până acum, nespuse trăiri, franjuri de gând prefăcute în ploi de cuvinte, curcubeie de vise, răsărind după furtună.
”M-am îndrăgostit, iremediabil, / de lumină / astfel că nu mai pot locui / decât în castel de cuvinte / și-n labirint de inimi albastre” – mărturisește poeta în ”Labirint de inimi albastre”. Prin poezia ei inefabilă, ea mărturisește: ”Mi-e inima future / care atinge norii / și mângâie obrazul firului de iarbă / în toate limbile pământului” (Mi-e zâmbetul petală de bujor).
Și mai spune: „Mi-am proptit gândul pe brațul tandru / al ancestralului fluviu…/ I-am citit povestea nescrisă / cernută prin graba timpului, / îmbrățișând secunda / ce-și țipa nemurirea prin ram de salcie…/ Am cules lumina din ochiul cerului / și-am revărsat-o / în șoapta Dunării, pentru ca, / anotimpul său / să inunde respirația minții / în ceasornicul vieții…” (Sulina, eternă poveste).
Aspectele sesibile abordate de poetă sunt: Dumnezeu, Mama, Țara, Omul, Iubirea, Crucea, Viața, Moartea, Timpul, categorii filozofice și teologice cu impact asupra oamenilor. Trecute prin filtrul sensibilității poetei, acestea devin dimensiuni majore frecvente în viața și creația ei.
Bucăți sau măcar, fărâme de suflet, împărțite-n răspântii!
CEZARINA ADAMESCU
26 Octombrie 2023,
Sfântul Mucenic Dumitru, Izvorâtorul de Mir