Miros de timp, miros de tei …

Spread the love

Autor: Maria Rogobete

Se înserase, vântul șoptea printre frunzele merilor din grădina copilăriei mele, ea este de fapt grădina timpului, aici am fost și sunt mereu fericită, poate de aceea i-am pus numele Grădina Fericită. Nea Petru, vecinul meu îmi auzise pașii prin iarba udă și își făcuse apariția în poarta dintre grădini, niciodată încuiată, așa sunt oamenii la sat, prietenoși, cinstiți, săritori și cu credință în Dumnezeu.
– Bine ai venit acasă!
– Bine te-am găsit nea Petre!
Și poveștile își deschideau porțile, poate că erau aceleași povești, dar cu un alt prezent, mult mai sărac decât cel care trecuse. Mirosul de tei ne trimitea în lumea bunicilor, aceleași flori de cireși, același cântec de cuc, chiar și smochinul avea aceeași haină cusută în coate, cel mai sincer din Grădina Fericită, el renaște ori de câte ori este nevoie și o face numai pentru noi… Undeva, în vale, se auzea clinchetul unui clopot, era o vacă ce își ducea laptele proaspăt acasă, hrănită bine, cu ochi mari și blânzi ciulea urechile la șuieratul trenului, era obișnuită, am simțit mâna bunicii în mâna mea…se contopeau gândurile vremurilor, noi suntem cei de ieri, devenim cei de mâine, parcă aceleași fețe în spirite diferite. Deodată m-a fulgerat un sentiment, nimeni nu va schimba lumea satului, niciodată! Suntem prea puternici, avem rădăcinile înfipte adânc, chiar și părul alb, mâinile brăzdate și ochii mereu înlăcrimați ai lui nea Petru, scriu câteva pagini în Cartea Timpului.
Întunericul din jur ne ținea lumânarea aprinsă de magica lună, cum să nu savurez liniștea trecută bine de prima tinerețe? Cum să nu îmi umplu pieptul cu parfum de tei? Cum să nu mângâi un gușter ce făcea tumbe pe picioarele obosite ale vecinului meu, fericită că o băgăm în seamă și-a chemat și prietena, Doamne…câtă dragoste de viață în Grădina Fericită din satul cărășan, satul meu drag, Topleț.
Dar bucuria abia acum își deschidea aripile, în fața mea se întindea un covor ca o pictură, petale de trandafiri roz îmi spuneau că se apropie Rusaliile cunoscute și drept Pogorârea Sfântului Duh asupra ucenicilor lui Iisus din Nazaret. Miros de ”mișpais” , așa spunem noi la prăjitură, miros de sarmale, voie bună pe sub porți, în curțile caselor, uși larg deschise pentru a primi musafiri, râsete de copii pe străzi, apoi muzica de joc ce se auzea din depărtare. În această zi de sărbătoare oamenii satului, astăzi mai puțini e adevărat, sunt îmbrăcați în costume populare, cum să nu lași tot și să nu fugi spre mulțimea care plângea de bucurie ascultând doine?
-Anul acesta e an bun, se fac mere multe, dar și prune, avem un an rodnic. Și vocea lui nea Petru se contopea cu noaptea pierdută-n liniștea Iorgovanului. Unde se duc licuricii când se luminează de ziuă? Mereu mi-am întrebat părinții, bunicii, dar niciodată nu am primit răspuns, un lătrat de câine bucuros se auzi prin gard, apoi ca și cum nu ar fi vorbit cu mine, nea Petru a răspuns:
-Se duc de unde au venit, la Dumnezeu!
Atât de adevărat! Noi suntem identitatea satului românesc, satul este suflul din noi, ne pierdem în primăveri jucăușe pentru a ne regăsi în ierni geroase, colindăm munți, păduri, pentru a simți bucuria tuturor viețuitoarelor, ne aruncăm în iarba din poieni și rămânem cu ochii lipiți de cer pentru a primi dragoste și bunătate, bucurie și veselie, astfel încât pe drumul vieții noastre să nu ducem lipsă de modestie, iubire, smerenie, demnitate.
Miros de timp, miros de tei, miros de pământ și iarbă, toate s-au adunat într-un gând ce îmi tot spunea înainte de culcare: Iubește românește, numai așa vei primi cadou ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”!
07.06. 2022 TOPLEȚ CARAȘ-SEVERIN

Tagged:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *