Autor: Cornel PULBERE
1.GENERALITĂȚÍ
La data de 14 noiembrie 1878, suprafata Dobrogei avea 15.776 kmp si era alcatuita din : insulele ce formau Delta Dunarii, Sangiacul Tulcei, 11 districte: Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Macin, Babadag, Harsova, Kiustenge, Medgidia, Tinutul de la vest de Silistra pana la Mangalia, Insula Serpilor.
Populatia Dobrogei la acea data era: 226.000 locuitori (dintre care 127.000 musulmani) distribuiti pe etnii astfel: tatari= 71.000, turci=49.000, romani = 47.000, bulgari = 30.000, restul 36.000 = evrei, greci, armeni, rusi, circasieni si germani.
Dobrogea (în bulgară Добруджа, în turcă Dobruca) este un habitat istoric și geografic dintre Dunăre și Marea Neagră, care face parte din teritoriul României, Bulgariei și Ucrainei. Regiunea a fost cunoscută în antichitate sub numele de Sciția Mică, care nu desemna o provincie, ținutul făcând parte din provincia Moesia inferior iar mai apoi, în Evul Mediu, din thema bizantină Paristrion[2]. Astăzi, din punct de vedere administrativ cuprinde în România județele Tulcea și Constanța iar în Bulgaria regiunile Dobrici și Silistra.
Principalele orașe sunt, în nord: Constanța, Tulcea, Medgidia și Mangalia, la care se adaugă stațiunile balneo-climaterice și de vacanță de pe litoralul românesc: Mamaia, Eforie, Costinești și stațiunile din zona Comorova a Mangaliei. Dobrogea cuprinde în partea de nord-est Delta Dunării, habitat aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO.
În sud, în Bulgaria, principalele oraș sunt Dobrici, Silistra, Turtucaia și Cavarna, iar situri turistice sunt stațiunile Albena, Balcic, Șabla, precum și cetatea medievală de pe capul Caliacra.
După 1840, în Dobrogea au fost colonizați și germani, veniți din teritoriile țariste – în special din zona Cherson și care au rămas pe acest teritoriu până în 1940, când, în marea majoritate, s-au stabilit în al Treilea Reich. Printre localitățile înființate de coloniștii germani se numără: Malcoci, Ciucorova, Atmagea,[7] dar s-au stabilit și localități deja existente precum Tulcea, Techirghiol, Karamurat.
Deși Dobrogea a fost intens colonizată cu români după 1878, în fapt, existau câteva sate românești în munții Măcinului, în jurul gurilor Dunării și pe malul drept al Dunării (Vlahii, Floriile, Aliman, Dunăreni consemnate de Ion Ionescu de la Brad în lucrarea sa „Excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja”). Băștinașii etnici români dobrogeni purtau tradițional numele de dicieni, despre care Vasile Pârvan și George Vâlsan[8] presupuneau că se trage de la cetatea Vicina menționată în sursele medievale. Cartografia veche[9] arată în jurul gurilor Dunării numiri românești, ca de exemplu limanurile Albastru (azi Sinoie), Fidilimanu (azi, Zmeica), Iancina (azi, Razim sau Razelm) sau satele Bârleni, Filipești (azi, Dunavățul de Sus și cel de Jos), Șontea (azi, Mila 23), Tatomirești (azi, Tatanir), Pojorâta (ulterior Pojareț, dispărut), între timp locuite de lipoveni care le dau denumiri lipovenești. Pe de altă parte, Dobrogea a fost utilizată drept pășune de iarnă de către oierii români din Ardeal, în special de către cei din zona Mărginimea Sibiului pentru o perioadă îndelungată. Aceștia erau cetățeni austrieci și beneficiau de anumite facilități din partea autorităților otomane și române.
Existența locuitorilor de origine românească este probată și de faptul că, in 1870, autoritățile otomane locale îl numesc pe monahul Nifon Bălășescu (născut în județul Sibiu, călugărit la Căldărușani), drept director al școlilor românești din Dobrogea. Nifon Bălășescu înființează 21 de noi școli românești în nordul Dobrogei (Tulcea, Hârșova, Măcin).
Regatului României s-a folosit de situația prielnică din timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic și anexează Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) în anul 1913, prin prevederile Tratatului de pace de la București.
În anul 1916, după intrarea României în Primul Război Mondial, pe teritoriul Dobrogei au loc operațiuni militare importante Dobrogea de Nord devine parte a Regatului României după recunoașterea independenței și cedarea Basarabiei de Sud către Imperiul Țarist, prin decizia Congresului de la Berlin (1878).
Anterior Congresului de la Berlin, Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878) prevedea cedarea Dobrogei la sud de o linie Rasova-Agigea de către Imperiul Otoman către Bulgaria, cu toate că populația acestei părți a Dobrogei cuprindea o majoritate relativă de musulmani (turci, tătari și cerchezi). Dar la Congresul de la Berlin, emisarul francez a insistat ca frontiera cu Bulgaria să pornească de la Dunăre imediat în aval de orașul Silistra pentru a ajunge la mare între cătunele de pescari Ofidaki (azi Vama-Veche) și Limanaki (azi, Durankulak în Bulgaria) ca să cuprindă populația compact românească din satele dunărene situate între Silistra și Rasova, și din jurul portului Mangalia. Dobrogea de Sud, (Cadrilaterul), locuit de asemenea în majoritate de turci și de tătari, a revenit Bulgariei.
În anul 1879, România a pretins Bulgariei orașul Silistra și chiar a ocupat „Arab Tabia”, fortăreața orașului. Marile puteri au acordat „Arab Tabia” României, dar Silistra a fost lăsată bulgarilor[10].
Includerea Dobrogei în Regatul României în urma Tratatului de la San Stefano a sporit importanța provinciei, deoarece asigura ieșirea directă la mare a statului român. Astfel se construiește Podul de la Cernavodă pentru asigurarea legăturii feroviare directe cu restul țării, iar orașul Constanța devine principalul port la Marea Neagră. Are loc și o recolonizare sistematică intensă a românilor din alte provincii (în special din Muntenia și a românilor din Transilvania) în Dobrogea, sporind semnificativ ponderea elementului românesc din regiune. Spre deosebire de restul Regatului României, în Dobrogea nu existau latifundii date în arendă, ceea ce a contribuit la crearea unei populații rurale relativ înstărite.
În perioada interbelică continuă procesul de modernizare a Dobrogei, însă condițiile sunt fundamental schimbate. Porturile din nordul Dobrogei (în special Sulina și Tulcea) decad în condițiile reducerii dramatice a comerțului și navigației pe Dunăre. Constanța continuă să rămână principalul port la Marea Neagră însă orașul este la rândul său afectat de scăderea volumului comerțului și incertitudinile legate de noul statut al navigației prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Continuă stabilirea în Dobrogea a numeroși români din alte provincii, iar în anii ’20, în special în partea de sud a județului se așază numeroși aromâni, astfel că vechii dicieni și mocani devin minoritari. Tot în această perioadă are loc o emigrare masivă a turcilor din Dobrogea în Turcia, ca urmare a politicii lui Mustafa Kemal Ataturk de a încuraja stabilirea musulmanilor din Balcani în noul stat turc.
Cadrilaterul a fost recuperat de Bulgaria în anul 1940, prin Tratatul de la Craiova, când Adolf Hitler a ordonat regelui Carol al II-lea să regleze diferendele teritoriale cu Bulgaria. În urma convorbirilor dintre cele două state, s-a încheiat la data de 7 septembrie 1940 tratatul care restabilea frontiera din 1912 între România și Bulgaria. Tratatul de la Craiova prevedea și un schimb obligatoriu de populații între cele două state: toți bulgarii din nordul Dobrogei și toți românii din Cadrilater urmau să fie strămutați.