Autor: Cornel Pulbere
Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași, Moldova – d. 1 iulie 1891, Paris, Franța) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica.
A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane. Kogălniceanu a intrat în conflict cu autoritățile din cauza discursului inaugural cu tentă romantic-naționalistă susținut în anul 1843. A fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 în Moldova, fiind autorul petiției Dorințele partidei naționale din Moldova.
După Războiul Crimeii, prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea unui pachet de legi pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista unionistă Steaua Dunării, a jucat un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, și l-a promovat cu succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul vieții, la tron.
În calitate de ministru de externe în guvernul Ion Brătianu (primăvara-vara 1876, și apoi din nou din aprilie 1877 până în noiembrie 1878), Kogălniceanu a fost responsabil pentru intrarea României în războiul ruso-turc din 1877-1878 de partea Rusiei, ocazie cu care țara și-a declarat independența. Împreună cu Rosetti și Brătianu, a susținut trecerea trupelor rusești prin țară și, în aprilie 1877, l-a convins pe Carol să accepte alianța cu Rusia, contrar sfatului inițial al Consiliului de Coroană. În această chestiune, el a cerut sfatul Franței care, deși aflată într-o perioadă de frământări politice, era încă una din puterile ce supervizau România; Louis, duce Decazes, ministrul de externe francez, a refuzat să-i dea un răspuns ferm și a arătat că, dacă România se alătură taberei rusești, puterile nu-i vor mai oferi protecție. Kogălniceanu a luat la cunoștință și și-a exprimat speranța că Franța îi va susține țara în momentul decisiv.]
Discursul său din 9 mai 1877 din fața Parlamentului a arătat că guvernul român consideră că țara a renunțat la suzeranitatea otomană.] A doua zi, Parlamentul a votat declarația de independență, pe care principele Carol a acceptat-o. În anul care a urmat, Kogălniceanu a depus eforturi pentru a obține recunoașterea independenței de către toate statele europene și a afirmat că politicile guvernului său se centrează pe „transformarea cât mai rapidă a agențiilor diplomatice și consulatelor străine din București .
La sfârșitul războiului, el și Brătianu s-au aflat în fruntea delegației României la congresul de la Berlin. În această calitate, ei au protestat împotriva ofertei Rusiei de a schimba Dobrogea de Nord (anterior parte a Imperiului Otoman) cu porțiunea din sudul Basarabiei primită de România prin tratatul de la Paris din 1856. Decizia finală a conferinței a fost în favoarea propunerii Rusiei, susținută de Gyula Andrássy, ministrul de externe al Austro-Ungariei și de William Henry Waddington, ministrul de externe al Franței. Presiuni suplimentare au venit și din partea lui Otto von Bismarck, cancelarul Imperiului German. Rezultatul a stârnit controverse în România, unde schimbul a fost considerat nedrept, unele voci cerând chiar acceptarea suzeranității otomane pentru a răsturna situația. În paralel, Rusia a cerut ca România să-i acorde drept nelimitat de trecere a armatelor prin Dobrogea de Nord, dar România și alte state europene s-au opus.
La acel moment, în urma intervenției lui Waddington, România a acceptat să rezolve și problema emancipării evreilor, și să acorde cetățenie tuturor locuitorilor țării, indiferent de religie. Rezoluția a fost și ea dezbătută în țară în anul următor, dar o astfel de măsură în ce privește evreii a fost introdusă abia în 1922-1923. În același timp, intervențiile lui Kogălniceanu au jucat un rol și în politicile etnice privind Dobrogea de Nord: el ar fi cerut, mocanilor români să renunțe la stilul lor de viață tradițional și la așezările lor din Bugeacul devenit acum rusesc, oferindu-le opțiunea de a achiziționa terenuri în Dobrogea de Nord.
Kogălniceanu și-a reprezentat apoi țara în Franța (1880), devenind primul trimis oficial român la Paris, avându-l în echipa sa și pe Alexandru Lahovary. În ianuarie 1880-1881, a supervizat primele contacte diplomatice dintre România și China dinastiei Qing, sub forma unui schimb de corespondență între ambasada română din Franța și Zeng Jize, ambasadorul Chinei în Regatul Unit.
După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu, care fusese ales ca membru al Secțiunii Istorice a Academiei Române în 1868, a fost președinte al Academiei între 1887 și 1889. Îmbolnăvindu-se grav în 1886, el și-a petrecut ultimii ani publicând documente istorice din fondul Eudoxiu Hurmuzachi, mediatizând descoperirile arheologice din perioada Greciei și Romei antice în Dobrogea de Nord, și colecționând documente străine legate de istoria României.[105] Unul din ultimele sale discursuri, ținut în fața Academiei în prezența regelui Carol I și a soției sale Elisabeta de Wied, a fost un sumar al întregii sale cariere de om politic, intelectual și funcționar public.[107] În august 1890, în timp ce călătorea prin regiunea austriacă Vorarlberg, a aflat cu tristețe vestea morții la Mircești a lui Alecsandri. El i-a scris Paulinei, soția acestuia, rugând-o: „Nu am putut fi prezent la înmormântare, [de aceea] îmi permiteți, doamnă, întrucât nu am apucat să-l mai sărut nici viu nici mort, cel puțin să-i sărut mormântul!”
Mihail Kogălniceanu a murit la Paris în timpul unei operații, iar locul său de la Academie a fost luat de Alexandru Dimitrie Xenopol. A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.
George Slăniceanu (n. 23 aprilie 1835, București – d. 12 ianuarie 1885, San Remo, Italia) a fost un geneal român care a participat la activități militare și politice.
S-a născut la 23 aprilie 1835. A absolvit Școala Militară de Ofițeri din București în 1856 ca șef de promoție]. În 1856 activează în calitate de sublocotenent la Regimentul 1 Infanterie și de la 8 mai 1858 în Biroul de Geniu.
În noiembrie 1859 este numit șef al secției a II-a din Corpul de Stat Major General al Armatei Principatelor Unite, iar în 20 decembrie este avansat la gradul de locotenent.
Ministru de război
Ca ministru de război și șef al Statului Major General, în perioada premergătoare Războiului de Independență, a condus pregătirea de campanie a Armatei române și a redactat, împreună cu generalul Alexandru Cernat, „Planul de mobilizare, concentrare și acoperire strategică a frontierei de sud a țării”.
S-a implicat efectiv în procesul de remodelare a Statului Major General și a comandamentelor Armatei de Operații. În iulie 1877, a fost inclus în delegația română condusă de primul-ministru I. C. Brătianu la negocierile de comandament cu marele duce Nicolae, comandantul-șef al trupelor ruse de pe frontul din Balcani.
La 28 august/9 septembrie 1877, a luat parte la Consiliul de Război de la Radenita, unde s-a hotărât executarea asaltului general din 30 august/11 septembrie 1877.
Alte funcții
După război, a deținut din nou funcția de șef al Statului Major General (1878-1880, 1882-1883) și de ministru de război (1880-1881), precum și pe cea de inspector al Cavaleriei (1884), contribuind, alături de alți specialiști români, la pregătirea textului Legii de organizare a comandamentelor militare din 1882, prin care se crea efectiv un Mare Stat Major ca organism distinct, inclus în organica Ministerului de Război.
A desfășurat o rodnică activitate teoretică îndeosebi în perioada premergătoare Războiului de Independență: „Drumurile de fier considerate ca linii de operații militare”, „Manualul ostașului milițian, Curs de studii”, „Tactică și strategie”. A fost unul dintre primii autori militari care a abordat în mod special problemele teoretice ale tacticii și strategiei, acordând o mare atenție aspectelor geografice ale celor două componente ale artei militare și deosebirii dintre acestea. Pe lângă strategie și tactică, el considera că există și o a treia parte, pe care o denumise „politica războiului”.
Contribuția sa teoretică de marcă este realizarea unei sinteze de început între arta militară franceză (Jomini, Napoleon) și cea germană (Clausewitz), cu preocupare pentru adaptarea lor la tradițiile ostășești naționale. A murit la 12 ianuarie 1885 la San Remo.
Alexandru Cernat (n. 28 ianuarie 1834, com. Vârlezi, județul Galați – d. 8 decembrie 1893, Nice, Franța) a fost un politician și general român.
După alte surse, Alexandru Cernat s-a născut la 17 ianuarie 1828, la Galați, fiind ultimul fiu al familiei Eustațiu (originar din Vârlezi, județul Covurlui) și Teodosia Cernat (fiica preotului Gheorghe Avram din Galați).[2] Bunicul lui Alexandru Cernat, preotul Gheorghe Avram (? – 1 martie 1824), a fost slujitor la biserica Vovidenia și protopop al ținutului Covurlui (1786/1790-1824).[3]
Alexandru Cernat (n. 28 ianuarie 1834, com. Vârlezi, județul Galați – d. 8 decembrie 1893, Nice, Franța) a fost un politician și general român.
Și-a început cariera militară ca sublocotenent în Regimentul 4 Infanterie, la vârsta de 24 și a urcat treptele ierarhiei militare, astfel că în 1873 a fost înaintat la gradul de general de brigadă și a fost numit la comanda Diviziei 3 Infanterie.[4]
La 2 aprilie 1877, generalul Cernat a fost numit ministru de război, calitate în care, la 6 aprilie a decretat mobilizarea armatei și a decis apărarea frontierei de sud a țării de atacurile otomane.
Rusia a declarat război otomanilor la 24 aprilie 1877. La 12 aprilie 1877, România a permis trupelor rusești să treacă pe teritoriul său în drum spre Turcia, iar Turcia a bombardat orașele românești de pe Dunăre. La 26 aprilie primele salve de tun trase de turci au lovit orașul Calafat. La 10 mai 1877 (stil vechi), Principatul României, aflat oficial sub suzeranitate otomană, și-a declarat independența.
La 19 august 1877, Alexandru Cernat a fost numit comandant de operațiuni al armatei și, patru zile mai târziu, a decis trecerea Dunării și pregătirea luptelor pentru cucerirea redutelor din jurul Plevnei. La 29 august, sub conducerea lui Cernat, armata română a cucerit reduta Grivița 1, iar apoi una câte una toate fortificațiile care protejau trupele turcești, astfel că la 28 noiembrie armata lui Osman-pașa a fost nevoită să capituleze. În urma acestui succes, Cernat a fost înaintat la gradul general de divizie și decorat cu mai multe ordine și medalii românești și rusești, în cadrul unei ceremonii desfășurate chiar pe câmpul de luptă.[4]
Alexandru Cernat a ocupat funcția ministru al Apărării Naționale de două ori, între 2 aprilie – 19 august 1877 și 19 martie – 24 noiembrie 1878, fiind succedat, de fiecare dată, de Ion C. Brătianu.
După încheierea Războiului de Independență, generalul Cernat a fost numit șef al Statului Major General (1881-1882). A trecut în rezervă în 1891, din funcția de comandant al Corpului 2 de Armată.
Alexandru Cernat a activat în cadrul Partidului Liberal, fiind ales deputat și senator în perioada 1864-1888. A fost și vicepreședinte al Senatului în mai multe sesiuni.
Alexandru Cernat a murit pe 8 decembrie 1893, la Nisa (Franța) și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu, din București, fig. 34/7, monumentul său funerar fiind opera sculptorului Ioan Georgescu.
Gheorghe Angelescu (n. 6 ianuarie 1839, București – d. 3 aprilie 1915, Târgu Jiu) a fost un politician și general român.
Ofițer de infanterie, este avansat la gradul de colonel în 1870, iar pe cel de general în 1877. A comandat Divizia 3 Infanterie în Războiul pentru Independență. Între 12-14 august 1877 a supravegheat construcția podului de vase de la Corabia. A trecut Dunărea cu divizia sa și a participat la atacul asupra Griviței. După căderea Plevnei, la 12 ianuarie 1878, a bombardat Belogragicul și a cucerit Tatargicul de la turci, facilitând prin aceasta instituirea blocadei Vidinului.
La 22 februarie 1879, prin Înalt Decret 373, se înființează la Constanța prima mare unitate militară, sub denumirea de „Divizia Activă Dobrogea” (redenumită în anul 1903 Divizia 9 Infanterie) la conducerea căreia a fost numit Generalul Gheorghe Angelescu. Acest moment din istoria militară a Dobrogei se întâmpla la scurt timp după revenirea la patria mamă a străvechiului pământ românesc dintre Dunăre și Marea Neagră, în urma Războiului de Independență.
A lăsat în manuscris, memorii, intitulate „Amintiri din viață. Memorii”, publicate parțial, care în mare parte se referă la Războiul de Independență.
• 25 ianuarie – 1 august 1882 – Ministru de Război.
• 1882 – 1885 – Senator.
• 1883 – 1894 – Comandantul Corpului I Armată.