Autor: Cornel Pulbere
PROCLAMAŢIUNEA M.S. REGALĂ CĂTRE DOBROGENI
“NOI CAROL I.
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională,
Domn al Românilor,
La toţi de faţă şi viitori, sănătate.
Marile puteri europene, prin Tratatul de la Berlin au unit ţara voastră cu România. Noi nu intrăm în hotarele voastre, trase de Europa, ca cuceriitori, dar o ştiţi şi voi, mult sânge românesc s-a vărsat pentru desrobirea popoarelor din dreapta Dunării.Locuitori de orice naţionalitate şi religiune, Dobrogea, vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân şi a lui Ştefan cel Mare, de astăzi face parte din România.Vieaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituţiuni, pe care ne-o râvnesc multe naţiuni străine.
Religiunea voastră, familia voastră, vor fi apărate deopotrivă ca şi ale creştinilor.Afacerile religiunii şi ale familiei vor fi pentru voi încredinţate apărării muftiilor şi judecătorilor aleşi din neamul şi legea voastră.
Şi Creştini şi Musulmani primiţi, dar, cu încredere autorităţile române; ele vin cu anume însărcinare de a pune capăt dureroaselor încercări prin care aţi trecut, de a vindeca rănile războiului, de a apăra persoana şi interesele voastre legiuite; în sfârşit de a vă desvolta buna stare morală şi materială.
Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare, decât de a menţine ordinea şi, model de disciplină, de a ocroti paşnica voastră vieţuire.
Salutaţi, dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii, dreptăţii şi al păcii.
În curând provincia voastră, pe cale constituţională va primi o organizaţiune definitivă, care ţine seamă de trebuinţele şi de moravurile voastre, care va aşeza pe temelii statornice poziţiunea voastră cetăţenească. Până atunci, autorităţile române au ca întâia îndatorire de a cerceta şi îndestula trebuinţele voastre, de a îngriji de bunul vostru traiu, de a vă face a iubi ţara, la a cărei soartă, de acum, este lipită şi soarta voastră. Ca întâia dovadă a părinteştei noastre îngrijiri pentru voi, a dorinţei noastre de a uşura greutăţile voastre, noi desfiinţăm dijma de orice natură pentru anul 1879.
De la 1 ianuarie 1880 ea va fi înlocuită printr-o dare bănească mai dreaptă şi mai uşoară pentru agricultori. «Embaticul» (impozit pe capitalul imobiliar din oraşe şi sate), «Tementuatul» (impozit de 3% asupra lucrului agricultorilor şi meşteşugarilor), «Impozitul asupra chiriei cârciumilor, cafenelelor, băcăniilor, hanurilor», toate acestea se vor preface de la 1 ianuarie 1879 într-dare bănească, mai uşoară şi mai dreaptă; iar «Bedelul» (impozit pentru scutire de armată), darea «Entizab» (taxa de 2 ½%) pentru vânzarea vitelor şi taxa pe mori se desfiinţează cu totul.
Şi, dar chemând binecuvântarea celui a tot Puternic, în numele şi cu învoirea Europei, noi luăm azi în stăpânire provincia «Dobrogea» care devine şi este ţară română, şi transmiţându-vă domneasca noastră salutare, vă urăm ca această zi să devie pentru această parte a României, începutul unui viitor de pace şi înflorire, începutul bunului traiu şi al înfrăţirii între fii aceleiaşi ţări”.
Timpul trecea însă fără ca lucrările la monument să înceapă. A fost nevoie sa treacă 18 ani și ca poetul Ioan Nenitescu (1854 – 1901) sa fie numit Prefect al Tulcei, în iulie 1897, pentru ca ideea înălțării monumentului să devină realitate. Autorul poeziilor „Pui de lei” și „ Tara mea”, se înrolase voluntar în Războiul de Independență și fusese decorat cu Steaua României și Virtutea Militară.
Ioan S. Nenițescu (născut Ioan Vasiliu; n. 11 aprilie 1854, Galați, România – d. 23 februarie 1901, Buzău, România)[1] a fost dramaturg, monograf, poet, prozator și scriitor român, membru corespondent al Academiei Române.
Este autorul versurilor cunoscutului cântec patriotic „Pui de lei”, muzica fiind compusă de Ionel G. Brătianu, precum și al poeziei „Țara mea”, adusă în conștiința publicului român postbelic și contemporan prin intermediul interpretării sale de excepție de către Tudor Gheorghe.
Ideea ridicării monumentului Independenței era susținută și de Liga pentru Propășirea Dobrogei, înființată în 1896, care reușise să strângă doar 30.000 lei.
După ce entuziastul Prefect și patriot Nenițescu a reușit să strângă într-un timp record suma necesară monumentului (90.000 lei), prin mobilizarea cetățenilor, la Tulcea venea în toamna anului 1896 tânărul sculptor George Vasilescu ( 1864 – 1898), pentru a semna contractul de realizare a mult așteptatului edificiu. Avea doar 33 de ani și îl recomanda realizarea Monumentului „Batalionul II Vânători” pe care îl ridicase la Ploiești.
Tânărului sculptor i se acorda libertate deplină în realizarea edificiului comemorativ. Acesta și-l imagineaza sub forma unui obelisc înalt de 22 de metri, având ca soclu o scara monumentală. La baza obeliscului se află, de o parte și de alta două statui: una reprezentând un dorobanț cu arma pe umăr și cu o goarna în mana cealaltă și un vultur cu aripile deschise. (Dealtfel statuia dorobanțului a fost preluată ca idee, în copie mai mare, pentru flancarea viitorului pod peste Dunăre al inginerului Anghel Saligny).
Pentru realizarea celui mai voluminos element, obeliscul de 22 de metri, construit din granit roșu de Biaveno, George Vasilescu a plecat la Veneția. Insă la întoarcere spre Tulcea, când trebuia sa conducă lucrările de înalțare a monumentului, a fost pătruns de o răceală puternică și internat, însa în ciuda eforturilor de la Spitalul Colțea din Capitala, moare la 11 noiembrie 1898.
Misiunea de a continua opera regretatului sculptor, după planurile întocmite de acesta, i-a fost încredințată lui Constantin Balacescu (1865 – 1913) , cel care, în 1902, a realizat și statuia lui Mircea cel Batran. Cele trei piese au fost asezate pe soclu la intervale mari de timp, astfel încât inaugurarea oficială a monumentului s-a făcut abia pe 2 mai 1904, în prezenta Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta. In acest fel , visul regal devenea realitate, după cum avea sa declare si Primarul Tulcei de la acea vreme, Nicolae Comșa: „ O dorință a Majestații Voastre s-a înălțat pe acea stâncă frumoasă desemnată de Majestatea Voastră. Ea va vorbi posterității de vitejia dorobanțului și a Marelui Căpitan, gloriosul nostru Rege…”
Intrarea României într-o alta conflagrație, Primul Razboi Mondia, avea să afecteze și obeliscul de pe Colnicul Hora, fiind distrus de trupele de ocupație bulgare. A fost dezasamblat și dus în Bulgaria ca trofeu, la fel ca și statuia lui Mircea cel Bătrân, postamentele ambelor monumente fiind aruncate în aer. Aceste aspecte au fost relatate de colonelul Marin Ionescu – Dobrogianu, în studiul „ Navălirea bulgară din 1916 – 1918 în județul Tulcea” : „ Marețul monument al anexării Dobrogei, precum și statuia lui Mircea cel Bătrân de lângă Gradina Publică au fost ridicate ca trofee, iar postamentele lor au fost sparte cu dinamită”.
Dacă statuia din bronz a lui Mircea cel Bătrân, înfățișându-l pe domnitor în picioare, cu buzduganul ridicat și îndreptat spre Dunăre și cu sabia la brâu, nu a mai fost niciodata refăcut ( abia în 1972 în Piața Civică din Tulcea se va înăța o statuie ecvestră a domnitorului, realizată de Ion Jalea), Monumentul Independenței a fost reconstruit în anul 1933. Insă din cauza resurselor financiare limitate, s-a renunțat la dorobanț și la vultur. Abia cu ocazia sărbătoririi Centenarului Independenței de stat a României, pe 9 mai 1977, monumentul a fost refăcut în forma sa inițială, cele doua elemente sculpturale fiind realizate de arhitectul Cristea Grosu.
Dealul pe care se afla Monumentul Independenței ( și pe care se găsesc și ruinele cetății Aegyssus) la care se ajunge urcând un șir de trepte, este denumit astăzi simplu „ Dealul Monumentului” fiind un important punct de atracție turistică. Tot aici se află și Muzeul de Istorie si Arheologie Tulcea, în incinta căruia se află un bust al lui Carol I.
Intr-un alt veac Dealul Monumentului era denumit de tulceni „Dealul Morilor”, după mulțimea morilor de vânt care fuseseră construite pe acest loc, sau „Colnicul Hora” sau „ Dealul Horei”, amintind de dansurile de sărbatoare pe care comunitatea otomană le organiza aici.
Reper peste veacuri al momentului înălțător de la 14 noiembrie 1878, Monumentul Independenței ramâne un simbol al Tulcei și al întregirii Dobrogei, despre care avem datoria să ne amintim mereu.