Autor: DR. ONUFRIE (OCTAVIAN) POP,
ARHIEPISCOP SI MITROPOLIT DE BERGAMO SI EUROPA (ITALIA)
Nașterea Maicii Domnului este prima mare sărbătoare din cursul anului bisericesc care a început la 1 septembrie (stil nou) și 14 septembrie (stil vechi). Sfânta Scriptura nu ne relatează acest eveniment. Însă, scrierile apocrife oferă foarte multe amănunte despre originea și copilăria Fecioarei Măria. Cea mai importantă sursă în acest sens, o reprezintă Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-creștină din sec. al II-lea. Fragmentul referitor la Fecioara Măria a fost scris în jurul anului 140. Desi nu este considerată o scriere canonică, informațiile oferite pot fi considerate veridice, cu rezervele de rigoare. Părinții Fecioarei Măria – Ioachim și Ana. Tatăl Fecioarei Măria se numea Ioachim și era din seminția lui Iuda. Soția lui Ioachim se numea Ana și era fiica preotului Matthan. Astfel, tatăl Fecioarei Măria era un urmaș al regelui David, iar mama, o descendentă din familia preoțească a lui Aaron, împlinindu-se prin aceasta proorocia că Mesia va avea o dublă descendență: împărătească și preoțească. Arhanghelul Gavriil aduce vestea cea bună. Pentru că nu aveau copii, Ioachim și Ana au început să fie ironizați și batjocoriți de oameni. Lipsa copiilor era considerată un blestem din partea lui Dumnezeu. Și totuși, Ioachim și Ana nu s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, nici nu au renunțat la viața lor virtuoasă, rugându-se în continuare cu lacrimi și nădăjduind în bunătatea lui Dumnezeu. Tradiția spune că în al cincizecilea an al căsătoriei lor, Marele Preot de la Templu a refuzat în public jertfa lor, numindu-i blestemați. Întristați, cei doi părinți s-au îndreptat spre casa lor din Seforis și au hotărât să se retragă fiecare pentru post și rugăciune. Ioachim a zis către soția sa Ana: „Pe mine nu mă îndeamnă inima să mai intru în casa mea, căci noi suntem urgisiți de Dumnezeu. Iată eu mă duc la munte și acolo voi posti și mă voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi și ne va da nouă un copil”. Iar Ana a început să se roage lui Dumnezeu cu durere și cu multe lacrimi, zicând: „Doamne, Atottiitorule, Cela ce numai cu cuvântul ai făcut cerul și pământul și toate câte se văd; Cela ce ai zis fapturilor Tale să trăiască și să se înmulțească; Cela ce ai binecuvântat pe Sarra, femeia lui Avraam și a născut pe Isaac la bătrânețe și ai dăruit Anei fiu, de a născut pe Samuel proorocul, dă–mi și mie roada pântecelui meu și nu lasă să fiu de ocară între oameni, că de voi naște fiu, sau fiica, îl voi închină Ție cu țoață inima și-l voi da să slujească în biserica slavei Tale” (I Regi 1, 11). Îngerul Gavriil se va arăta fiecăruia, spunându-le că rugăciunea lor nu a fost trecută cu vederea și că Dumnezeu le va trimite binecuvântarea Să. Tot el le-a vestit că acest prunc se vă umple de Duh Sfanț din pântecele mamei sale și că va fi un vas ales lui Dumnezeu. (Luca 1, 4-23).
Praznicul liturgic al Nașterii Maicii Domnului
Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului exista și la copțîi egipteni și la iacobiții sirieni separați de Biserica ortodoxă după Sinodul al patrulea ecumenic. Având în vedere că aceștia n-au împrumutat mai nimic de la ortodocși după despărțirea lor de Biserica Ecumenică, înseamnă că sărbătoarea respectivă era deja în uz și la ei înainte de aceasta despărțire; începutul ei trebuie pus deci între Sinodul III ecumenic (431) și Sinodul IV ecumenic (451). În Apus, sărbătoarea este adoptată în timpul papei Serghie I (687-701). În sec. al VI-lea, Sf. Roman Melodul a compus Condacul și Icosul acestui praznic, iar în sec al VIII-lea, Sf. Ioan Damaschin a alcătuit Canonul ce se cânta la slujba Utreniei. Data de 8 septembrie aleasă pentru prăznuire reprezintă ziua sfințirii unei biserici dedicate Fecioarei Măria, construită la Ierusalim de către împărăteasa Eudoxia la începutul sec. al V-lea. Maica Domnului în Calendarul popular Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului marchează hotarul astronomic dintre vară și toamnă. Bătrânii spun că în această zi rândunelele pleacă spre zonele calde, insectele încep să se ascundă în pământ, iar frigul își face simțită prezența. De aici și spusa: „O trecut Sântămărie, leapădă și pălărie!” Este vremea în care se desfășoară diferite târguri și iarmaroace. Din aceasta zi se încep unele activități practice specifice: culegerea unor fructe și plante medicinale, bătutul nucilor, recoltarea ogoarelor, culesul viilor, semănatul cerealelor de toamnă. Fecioara Mare este cea mai îndrăgită divinitate feminina a Panteonului românesc, invocata și astăzi de fete pentru grăbirea căsătoriei, de femei pentru ușurarea nașterii, de păgubiți pentru prinderea hoților, de descântătoare pentru vindecarea bolilor etc. Ea are trăsăturile Născătoarei, a Marii Zeițe neolitice, invocată în momentele de grea cumpănă ale omului. În basme ajută eroinele să iasă din impas, dar le pedepsește cu asprime când îi încalcă ordinele, vindecă boli grele, redă vederea fiicei orbite de mama vitregă, înzestrează fecioara vrednică și ascultătoare și o căsătorește cu fiul de împărat etc. În unele tradiții Maica Domnului, adesea identificată cu astrul nopții, Luna, sau cu Pământul, se roagă de Dumnezeu să nu prăpădească lumea, să nu izgonească vânturile cu avantajele care le aduc acestea oamenilor. Fecioara Măria în învățătură ortodoxa este: – Pururea Fecioară. Termenul pururea-fecioară – apare pentru prima oara la Sfântul Ignatie (Epistola către Efeseni XIX, 1), de unde vă fi preluat de întreaga tradiție patristică pentru a desemna zămislirea fară prihană a lui Hristos din sânul Fecioarei, fară intervenția omului. Fiul lui Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt, este Cel care își asumă trup omenesc adevărat din trupul Fecioarei: „înțelepciunea și-a zidit casa” (Pilde 9, 1). Maica Domnului a zămislit fară sămânță și a născut în chip negrăit pe Dumnezeu Cuvântul, astfel încât mai înainte de naștere a fost fecioară, în naștere fecioară și după naștere a rămas fecioară. – Născătoare de Dumnezeu. Titlul de Născătoare de Dumnezeu – a fost adoptat de către al III-lea Sinod ecumenic (Efes, 431), împotriva ereziei lui Nestorie, că o dezvoltare a învățăturii ortodoxe despre unirea celor doua firi în Hristos. Apelativul Născătoare de Dumnezeu – pune în evidentă legătură unică dintre Maica Domnului și Hristos. Așa este invocata în Sfânta Liturghie, în marea majoritate a ecteniilor, sau la Utrenie, după peasnă a 8-a a canonului: „Pe Născătoarea de Dumnezeu și Maica Luminii întru cântări cinstindu-o, să o mărim”. Fecioara Măria nu a născut un simplu om, ci pe Fiul lui Dumnezeu însuși, care Și-a luat din ea firea omenească desăvârșită. – Cea plină de har (Lc. 1, 28). Vechiul Testament vorbește de preaslăvirea Maicii Domnului (Ps. 44). Ea este identificată cu scara dintre cer și pământ, din visul lui Iacov (Fac. 28, 12), prin care Dumnezeu a luat firea noastră umană, pe care îngerii lui Dumnezeu se suie și se pogoară. În tradiția patristică, Măria este comparată cu Eva, fiind chipul unei noi umanități.
Preacinstirea Maicii Domnului
Biserica Ortodoxa acorda Sfintei Fecioare Măria, în cadrul cultului, o cinstire deosebită care izvorăște din prerogativele ei, de Nascătoare de Dumnezeu și Pururea-fecioară, aceasta cinstire fiind sporită de curăția trupească și sufletească a Sfintei Fecioare. Toate acestea îndreptățesc pe deplin Biserica Ortodoxă de a denumi pe Sfânta Fecioară drept „Prea Sfântă” și „Preacurata„. Prin cuvintele „fie mie după cuvântul tău” (Luca, 1, 38) – are loc zămislirea de la Sfântul Duh, începuțul întrupării și al mântuirii, că la „plinirea vremii” să nască după trup pe Cel care avea să restabilească comuniunea harica dintre om și Dumnezeu, întreruptă prin păcat. Ea este cea mai apropiată de Iisus Hristos, prin aceasta unitate strânsă dintre Maica și Fiu, ceea ce îndreptățește cinstirea ei mai presus decât sfinții îngeri și decât toți sfintii, exprimată și în cuvintele imnului liturgic : „Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fară de asemănare decât serafimii”. Maica Domnului – Rugătoare și mijlocitoare Atributul de rugătoare vine din solidaritatea Maicii Domnului cu Biserica și cu toți cei înfiați ei prin Hristos. Trebuie să consemnăm că acest atribut vine în sprijinul ideii că, în fața lui Dumnezeu, nu ne prezentăm ca inși izolați ci în comuniune, în solidaritate, prin rugăciunile unora pentru alții și a sfinților pentru noi. Mijlocirea Maicii Domnului este bine înțeles diferită de cea a lui Hristos. Ea mijlocește pe lângă Hristos. Mesajul ei teologic, cu prilejul nunții din Cana Galileei : „Faceți tot ce vă vă spune El” (Ioan II, 3-5), ne descoperă că ea nu are o învățătură a să, căci ea este om că toți ceilalți oameni. Ea trimite la Hristos, nu se oprește la sine, nu face din sine un centru, ci îndrumă spre unicul centru, Hristos.
Maica Domnului în iconografie
Tradiția atribuie Sfântului evanghelist Luca primele reprezentări iconografice ale Sfintei Fecioare. Originalele acestora nu s-au păstrat dar se crede că ele au servit ca prototipuri pentru iconografia de mai tărziu. Textele liturgice confirmă tradiția că Sfântul Evanghelist Luca este primul care a pictat icoanele Maicii Domnului. Astfel, în slujba utreniei, din ziua de 26 August, când se prăznuiește icoana Maicii Domnului din orașul Vladimir, în canon se consemnează numele Evanghelistului Luca: „Zugrăvind prea cinstitul tău chip, dumnezeiescul Luca, scriitorul cel insuflat de Dumnezeu al Evangheliei lui Hristos, a înfățișat pe Ziditorul a toate pe brațele tale”. Cele mai vechi și cele mai numeroase fresce reprezentând pe Sfânta Fecioara s-au descoperit în cimitirul (catacomba) Priscilla care pentru aceasta a și fost numit cimitirul sau Catacomba Mariei. Deși icoana Maicii Domnului a cunoscut în istoria Bisericii o mulțime de ipostaze, imensa majoritate o înfățișează împreună cu dumnezeiescul Prunc. În Răsărit s-a crezut, s-a trăit și s-a mărturisit evlavia față de Prea Sfânta Fecioara Măria numai în legătură cu Hristos. Iar atunci când, în puține cazuri este pictată singură pe icoană, Maica Domnului este în poziție de „rugătoare” (oranta), deci îndreptată cu fața spre Fiul ei, așa cum o descoperim și în icoana numita „Deisis”. Cu alte cuvinte niciodată nu stă de sine, antropocentric în termeni teologici, nu trimite pe credincioși doar la sine, ci prin sine și cu sine spre Hristos Domnul, pentru care ea a rostit cuvintele evanghelice: „Faceți orice vă va spune”. Tipurile de icoane atribuite Sfântului Evanghelist Luca și pe care le-ar fi pictat după Cincizecime, se crede că sunt : a) „Călăuzitoarea” (Odighitria) în care Maica Domnului este reprezentata cu pruncul în brațe, amândoi stand cu fata spre cel care privește. b) Glykofilusa (dulce-iubitoare). Pruncul e strâns lipit cu fața lângă obrazul Maicii Domnului, pe care o îmbrățișează. Chipul mamei e îndurerat, prevestind suferințele viitoare ale Fiului. c) În unele icoane Maica Domnului e înfățișată fară prunc, singura, în chip de Oranta. Pe lângă cele menționate, mai întâlnim un alt tip de icoană a Maicii Domnului, cunoscut sub denumirea „Platytera” (Mai înaltă decât cerurile). În această icoană, Mântuitorul este înfățișat în medalion, pe pieptul Maicii Sale, așa încât și El și Ea privesc spre cel ce se roagă înaintea icoanei. Maica Domnului este pentru creștini un model de sfințenie, de ascultare, de smerenie și un izvor de putere dumnezeiască.
Sursa foto: ziarullumina.ro