Autor: Dorina TIMA ENUICĂ
Aveam 16 ani și eram în clasa a X a de liceu când am avut prima publicație în ziarul ”Flamura” din vremea aceea, ziar care apărea o dată pe săptămână în zi de marți. Era o publicație județeană. Am apărut pe ultima pagină cu o epigramă, apoi s-a repetat și în alte numere tot cu epigrame, până ce, redactorul șef Timotei Jurjică a venit la liceu să mă cunoască și m-au invitat la cenaclul ”Flamura” la Reșița. Desigur că, în fiecare zi de marți mă ducea tata la Reșița la cenaclu. Mai mergea cu noi și profesorul de istorie Bota Ionel de la liceul Agricol din Oravița. Publicațiile mele la acest ziar se înmulțeau și nu numai epigrame, evident, nu mă doream a fi epigramistă, nici măcar poetă, eu îmi doream să fiu romancieră dar, o epigramă era o publicație rară și am fost numită singura elevă epigramistă pe județ iar, o poezie se citea mult mai ușor de cât o proză.
Am publicat în ”Flamura” și poezii și am trimis povestiri din viața de elev care mi-au fost aprobate pentru o revistă a lor pe care, nu am văzut-o niciodată dar, toate creațiile bune de tipar îmi erau remunerate și primeam banii în plic prin poștă. Eram foarte încântată, erau primii mei bani câștigați din munca mea și bineînțeles, îmi cumpăram cărți de pe ei.
Așa am ajuns să fiu cunoscută în liceu ca scriitor și totodată ca un bun orator. Nu-mi era teamă să iau cuvântul în public și mereu aveam cuvintele la mine pentru a ține un discurs pe orice temă. Eram și prezentatoare în ansamblul folcloric al liceului și dansatoare a acestui ansamblu ”Hora de la Oravița” precum și a ansamblului Casei de Cultură deci, eram obișnuită cu scena, cu publicul.
Iată că, se anunță lansare de carte la liceu; poeții Gheorghe Azap și Octavian Doclin vin să-și lanseze ultimele volume de poezie tipărite. De la serile de joi ale cenaclului ”Mihai Novac” unde eram membru activ, știam ce este aceea o lansare de carte și cum se desfășoară dar, nu am fost încă invitată și nici noi nu am organizat așa ceva.
Știam de la orele de limba română precum și de la serile literare cine sunt Octavian Doclin și Gheorghe Azap. Doi poeți consacrați și cunoscuți nu doar în zonă, chiar în țară. Gheorghe Azap, căruia, după mulți ani, am ajuns să-i spun Nea Ghiță Azap, era din Ticvaniu Mic și era un maestru al versului, un poet cu un stil unic și inconfundabil. iar Octavian Doclin era din Doclin, pe numele adevărat Octavian Chisăliță, Doclin era pseudonimul după care îl știa toată lumea literară. El a lansat atunci în 1981 volumul de versuri ”Ființa tainei” iar nea Ghiță Azap a venit cu volumul de versuri ”Boceluța cu Plăpânde”. Așa i-am cunoscut eu pe cei doi titani ai poeziei, fiind prezentată ca o elevă scriitoare, mai bine zis: scriitor amator în acele vremuri.
I-am ascultat pe fiecare povestindu-și anevoiosul drum în literatură și reușita primului lor volum publicat și cum au urmat altele…erau relatări interesante pentru mine cea care mă aflam la început pe drumul de slove și rețineam idei, regăseam în demersurile lor demersurile mele spre a fi descoperită în talentul meu. Le-am pus întrebări, am cumpărat cărțile pe care am primit autografele lor și le-am povestit ce fac eu pe plan literar. M-au felicitat iar spre finalul conversațiilor, nea Ghiță m-a luat de după cap și m-a întrebat:
– Fată dragă, ce scrii tu? Am înțeles că lucrezi la un roman…
– Da. Este al doilea roman al meu, am răspuns.
– Deci, scrii o carte ?!
– Da…?!
– De citit, citești ?
– Da, foarte mult…
– Nu doar cărțile care se cer la școală…
– Nuuu… Și alte romane, le iau din librărie, de câte ori apare o carte bună, o cumpăr.
– Câte cărți ai citit?
– Multe, nu am ținut evidența. Citesc din clasa a II a, de când am învățat tot alfabetul. Uneori termin o carte într-o oră sau două, sau 4 ore, alteori în câteva zile, depinde cât e de groasă cartea sau cât am de învățat pentru școală în ziua respectivă.
– Asta e foarte bine, mă bucur din suflet să aud asta dar, să-ți spun un secret, fără să te descurajez, ba… chiar vreau să te ambiționez: fătucă dragă, ca să scrii o carte, trebuie să citești o mie de cărți.
Am amuțit pe moment și am fost surprinsă de ceea ce mi-a spus neștiind cum să interpretez: îmi spune că, nu pot scrie un roman că nu am experiența sau puterea de a o face, dacă nu citesc cât mai mult, sau vrea să-mi arate ce importantă este lectura?
Așa l-am cunoscut pe marele Gheorghe Azap. Ajunsă acasă, în ziua aceea, am făcut un caiet unde, în ordine alfabetică, am scris cărțile pe care le-am citit până atunci sau care mi le aminteam că le-am citit completând caietul cu fiecare carte citită. Voiam să ajung la cele 1000 de cărți!
Anii au trecut, plecasem din Oravița la Reșița, eram soție și mamă și ruptă de viața literară pentru 15 ani dar, nu m-am oprit din scris. Scriam romane și le puneam în negura din sertare. Abia în anul 2000, în luna Mai, am pășit din nou în Casa de Cultură și m-am integrat în același cenaclu literar ”Mihai Novac” coordonat de directorul instituției Mihai Moldovan. Tot atunci am reușit să public primul volum al meu de versuri, de fapt… broșura mea de versuri ”Mai mult ca ieri”. Începusem un nou roman pentru care am luat notițe încă din 1991 povestite de o prietenă din Reșița despre o prietenă a ei din Cluj. Fiind studentă, l-am avut profesor pe Adrian Dinu Rachieru scriitor și critic literar care, mi-a citit 3 capitole din acest roman și mi-a adresat cuvinte de laudă. Tot atunci l-am cunoscut pe Doru Timofte alt profesor și critic literar și de asemenea a avut cuvinte de critică pozitivă. Amândoi au avut și observații desigur, iar eu, am învățat din toate.
În toamna lui 2001 a venit în cenaclu, cine altul decât nea Ghiță Azap. Era acum un bătrânel mărunt cu mustață, cu chelie în creștetul capului, slăbuț și mereu pus pe glume. S-a așezat la aceeași masă cu mine în sala 10 a cenaclului. Ne despărțea o singură persoană. M-am simțit foarte onorată să fac parte din grupul unde se află acest mare maestru al scrisului dar, mai ales să ascult părerile lui la creațiile mele.
Nu i-am povestit că ne cunoaștem demult, nici împrejurările în care ne-am cunoscut, a trecut ceva vreme până să fac acest lucru. Am observat însă că, de câte ori mă vedea i se lumina fața iar critica lui vis a vis de proza sau versurile mele era mereu lăudabilă. Ionel Bota era acum directorul Teatrului Vechi și, întoarsă în Oravița, am lucrat cu el la piese de teatru ca actor dar și ca scenograf apoi, mi-a fost și el profesor la facultate și am cam început să ne tot certăm și să ne tachinăm. Chiar mi-a înapoiat un roman la care, din dușmănie, mi-a corectat câteva pagini cu pix roșu ca pe o lucrare de control a unui elev. Eram supărată și mai ales că, l-a ținut la el câteva luni dar, nu a citit de cât câteva pagini. Venea la cenaclu, se dădea bine cu nea Ghiță, voia să înființeze la Teatru un curs de pictură pe care să-l coordoneze acesta care, avea talent la pictură, desen în schiță și cocheta cu critica de artă. Asta însemna să-l ia de la Casa de Cultură, unde aflasem că, a fost numit președinte de cenaclu, sau nea Ghiță să-și împartă activitatea între cele două instituții..
Așadar, venind la cenaclu, în câteva seri literare s-a abținut să-și dea cu părerea despre ceea ce citeam eu dar, îndrăznește într-una din zile să facă o observație negativă la titlul și locația romanului meu și acțiunii scrise. În acel moment nea Ghiță a intervenit și din câteva cuvinte i-a arătat că nu are dreptate și e bine ceea ce am scris. Atunci Bota a adăugat:
-Ah, eu doar am întrebat, nu am spus că e o greșeală, mă gândeam de ce nu se petrece acțiunea la Oravița sau în județ pe aproape și de ce la Cluj? Iar titlul ”Căsnicie pe aripi de oțel” pare tras de păr, mă gândesc că e vorba de aripile unui avion, dacă povestea se desfășoară în familie de aviatori iar, în acest caz…avionul nu e făcut din oțel, e din aluminiu.
– E ca o figură de stil, îi spune nea Ghiță, face referire la o căsnicie solidă precum oțelu dar e construită oarecum, pe aripi de avion. Cât despre locația acțiunii, nu contează unde e, autorul poate să o pună și în Palestina dacă vrea, nu e o regulă că trebuie să posteze povestea în zona în care locuiește.
– Da, e adevărat ce spuneți, nu e greșit, s-a dat învins Bota. Dorina scrie foarte bine de altfel, am avut și eu ocazia să-i citesc unul din romane, e de admirat cât de bine stăpânește dialogul și cum dirijează personajele…
Efectiv… am rămas ca la dentist la auzul celor spuse de Bota și în timp ce vorbea m-a fixat cu privirea și cu un zâmbet fals. Eu l-am privit tăios, ca și când voiam să înțeleagă că minte, că știm amândoi că din romanul meu a citit doar câteva pagini. A înțeles că Gheorghe Azap mă apreciază mai mult de cât o face el și voia să-l lingușească, doar avea interes.
Pare că, nea Ghiță a făcut o slăbiciune în ceea ce mă privea, deși eu, îl consideram ca un tată și dacă am înțeles că îi sunt dragă, am crezut că îi sunt dragă precum o fată a lui. Colegii mai aruncau replici cu subînțeles dar, mi-a trebuit timp să înțeleg. Spuneau:”Nu-ți fă probleme că, indiferent cum scrii, pentru Nea Ghiță tot bine e. ” sau ” Nu comentăm negativ că îl supărăm pe nea Ghiță, doar ești pupila lui..” Nu-mi cădeau bine aceste replici, nu că mă deranja că nea Ghiță mă simpatizează, mă deranja că nu mai aveam păreri obiective din partea colegilor și asta nu mă ajuta cu nimic, eu îmi doream să evoluez în creațiile mele.
Într-o zi am urcat în oraș și m-am dus la biroul lui Mihai Moldovan, așa cum o făceam mereu când aveam drum în zonă dar, de data aceasta m-am dus cu un motiv anume: începusem să mă întreb ce se întâmplă și numai el îmi putea spune.
-Dar, tu nu ai înțeles încă? Mă întreabă el mirat când i-am cerut să-mi explice purtarea lui nea Ghiță.
– Bun, am înțeles că îi sunt dragă dar, dragă cum ți-e dragă o copilă al cărei tată poți fi, nu m-am gândit la altfel de drag.
– Tu nu, dar el da…
– Nu pot să cred…chiar mă simt prost! Chiar nu-mi place pe plan literar pentru că, părerile voastre nu mai sunt obiective la ceea ce scriu eu și nu mă ajută cu nimic. Ale lui,în acest caz, sunt oare subiective? Eu țin foarte mult la părerea lui…
– Ah, nu…stai liniștită că, el îți mai spune unde greșești dar, o face într-un mod foarte elegant, nu știu dacă ai observat…
– Da, am observat, ai dreptate…
– Noi încercăm să-ți arătăm unele greșeli doar că el, imediat sare cu contrazicerea și atunci, cam toți se erijează în ai da dreptate. Tu dacă prinzi ideea, e bine și… știu că pricepi că ești fată deșteaptă.
Plecând în minte cu aceste vorbe, la următoarea zi de marți, când am ajuns la cenaclu, eram decisă să-i înfrunt laudele, tot cu eleganță, vis a vis de ceea ce voi citi. Așa că… am citit, m-au ascultat și primul care a luat cuvântul a fost Mihai care, mi-a făcut observație la o frază cu repetiție și desigur, a intervenit nea Ghiță:
– Nu întotdeauna repetițiile sunt de amendat, atunci când ele vor să întărească ceva, sunt acceptabile.
– Da, e adevărat însă la poezie, la proză îngreunează
textul…răspunde Mihai.
– Nu neapărat dar, da… dacă mă gândesc bine, aici chiar nu merge repetiția, ai putea să modifici!
–Nea Ghiță, vrei să fiu un scriitor bun sau nu?
– Bineînțeles că vreau, pentru asta suntem aici, să evoluăm.
– Atunci, nu te mai feri să-mi spui unde greșesc pentru că, nu mă supăr, eu învăț din toate părerile celor de aici și negative și pozitive, numai așa pot deveni un scriitor consacrat, nu?
– Nu mi-e teamă că te superi, mi-e teamă că te descurajezi și te lași de scris de aceea încerc să te menajez.
– Nu mă menaja, eu nu mă descurajez, eu mă ambiționez! Nu mă pot lăsa de scris, m-am născut cu el în sânge și îmi doresc să fiu un romancier cunoscut! Ști dumneata că noi ne-am cunoscut cu mulți ani în urmă?
– Serios?! Nu, nu știu, când și în ce împrejurare?
– Ai venit la liceul Dragalina cu Octavian Doclin, nea Tavi și ați lansat două volume de versuri. V-am fost prezentată ca o scriitoare amatoare și îmi făcusem debutul cu epigrame în ziarul ”Flamura”.
– Da, da,da… fetița aceea blondă și slăbuță care spunea că scrie romane… și-a amintit el.
– Exact! Eu eram. Ști ce mi-ai spus atunci?
– Ți-oi fi spus eu multe dar chiar nu mai știu!
– Mi-ai zis așa:”Fătucă dragă, ca să scrii o carte, trebuie să citești 1000 de cărți!”
– Și tu m-ai crezut? a râs el.
– Da. M-am dus acasă și am luat un caiet unde în ordine alfabetică, am scris toate cărțile pe care le-am citit și în timp, tot am completat. Ști câte sunt? Eram puțin dezamăgită că, m-am străduit să ajung la cele 1000 de cărți cu gândul că altfel, nu voi fi niciodată un bun romancier, iar acum aflasem că, era doar un stimulent pentru a mă face să citesc, ceea ce eu oricum o făceam.
– Mă gândesc că o să-mi spui…
– 894…
– Mai ai puțin și faci o mie, râde el…Într-un fel, ți-am făcut bine. Ești azi un prozator de excepție!
– Nu sunt de excepție că, uite…mai fac greșeli.
– Greșeli minore de exprimare sau morfologice dar, în ansamblu proza este de valoarea unui Best-Seller, cum se spune acum la marile romane.
După aceste discuții, întâlnirile literare se desfășurau în ritm normal. Nea Ghiță nu se mai sfia să-mi arate unde greșesc, chiar îi dădeam câte un mănunchi de poezii pe care le citea acasă și mi le aducea cu observațiile pe margine apoi, îi dădeam altele. Mergeam cu el până aproape de blocul unde locuiam atunci pentru că, era ultima stradă la ieșire din oraș unde stătea lumea la autostop și el pleca spre Ticvani cu mașină de ocazie. Într-o zi l-am invitat la o cafea și a acceptat. Soțul meu l-a servit și cu o țuică din care a gustat doar un 50 de ml. Dar, a fost impresionat de ambianța cu care am povestit una alta toți trei.
În noiembrie a căzut ziua mea de naștere într-o marți dar, nu știu de ce, eu nu am mers la cenaclu în aceea zi, probabil m-am simțit rău. Spre seară, m-am trezit cu nea Ghiță la ușă cu un buchet de trandafiri roșii, o felicitare și o carte a lui tipărită cu ani în urmă dar nu o aveam în bibliotecă. M-am bucurat enorm de mult, a fost o surpriză minunată.
În 9 iunie 2002 am avut un accident rutier pe Calea Șagului în Timișoara. Eram pe scuarul dintre benzi la braț cu soțul meu așteptând să treacă mașinile să putem traversa. Din spate a venit un autobuz care avea o ușă defectă și deschisă la ventilatorul motorului cu care m-a agățat de picioare și m-a aruncat pe celălalt sens de circulație. Am avut fractură deschisă la femurul drept și trei fracturi la bazin. Am stat pe spate și pe fund două luni de zile și apoi, am început să mă refac și să merg încetul cu încetul pe picioarele mele. Am avut un scaun cu rotile cu care mă deplasam. Se auzise în oraș și în sat că sunt grav, că trăiesc prin aparate apoi, că voi rămâne toată viața în cărucior. Unele din fetele de la cenaclu mă vizitau și știau că voi fi bine însă, abia pe 11 septembrie m-am ridicat și recuperarea era anevoioasă, începusem cu un cadru, apoi cu o cârje și, desigur că, ziua mea am petrecut-o tot acasă. La fel precum un an în urmă, m-am trezit la ușă cu nea Ghiță și buchetul de trandafiri roșii dar, și o altă carte publicată recent.
-Măi fătucă, măi… La mulți ani!
– Vai, nea Ghiță cât mă bucur să te văd! L-am îmbrățișat eu cu afecțiune. Dumneata nu uiți niciodată de ziua mea nici că îmi plac trandafirii roșii!
– Când ți-e drag cineva, nu ai cum să uiți și tu mi-ești dragă din suflet! Păcat că sunt prea bătrân și bolnav.
Era sincer și era un simpatic în toate și în gesturi și în vorbe, mereu avea o replică hazlie la îndemână.
Până prin 2009 venea la cenaclu însă, în ultimul timp, a fost o divergență între el și Mihai, se pare că, fără a fi Mihai vinovat dar, nea Ghiță s-a dus totuși la Teatru și s-a ocupat de cursul, nu de pictură ci de grafică. Într-un fel, Ionel Bota și-a atins scopul și a reușit să-l smulgă din Casa de Cultură. Nu a ținut mult acest curs pentru că, nu avea cursanți și și-a dat seama că a greșit renunțând la cenaclu precum, a înțeles și că în conflictul lor, Mihai Moldovan nu era vinovat cu nimic dar, nea Ghiță era prea orgolios ca să se întoarcă la Casa de Cultură. Din iarna lui 2008-2009 s-a închis în căsuța lui de la Ticvaniu Mic și nu mai voia să aibă de a face cu lumea sau cu lumea literară. Nu răspundea cu prezența la invitațiile pe care le primea la diverse evenimente de genu. Acasă nu primea pe oricine și trebuia să-l suni înainte.
În martie 2009 eu și Codruț Anca, pus director la Casa Culturală Cacova din Grădinari, ne-am gândit să facem un centru cultural care să cuprindă un cenaclu, o trupă de teatru, ansamblu folcloric de cântece și dansuri și un muzeu al țăranului din Caraș dar, ne doream și o revistă unde să scriem despre toate acestea. Ne-am gândit să-l acaparăm și pe nea Ghiță să vină cu noi și să ne dea un nume la revistă. L-am sunat și, a fost mai mult de cât bucuros să-mi audă vocea, și ne-am anunțat vizita. Bineînțeles că, ne-a primit cu brațele deschise și ne-a servit cu un pahar de vișinată. A refuzat implicarea lui în proiectele noastre pentru că, el nu mai voia să fie activ, prefera să-și petreacă bătrânețea departe de ochii lumii în căsuța lui. M-a lăudat, așa cum era obișnuit să o facă, pentru că nu renunț niciodată și pentru că, mă implic activ în astfel de activități. Ne-a sugerat un nume pentru revistă ”SCRIPTA MANENT” (Scrisul rămâne) și așa a rămas ani mulți.
A fost ultima dată când l-am văzut pe nea Ghiță în viață. Îl sunam de ziua lui, mă suna de ziua mea, uneori îl mai sunam și din curtoazie dar, nu am mai apucat să-l vizitez. Mereu îmi propuneam să merg, mereu amânam și timpul e fulgerător de rapid încât, după cinci ani, pe 3 noiembrie 2014 s-a stins din viață la 75 de ani. Era bolnav de câțiva ani cu inima, cu tensiunea, diabet și a avut și o ușoară pareză. N-a avut familie doar un nepot de frate care i-a moștenit căsuța și toate creațiile.
Plecarea lui la ceruri mi-a lăsat un gol în suflet și multă vremea îmi lipsea umorul lui, sfaturile lui și privirile pline de dragoste ale lui. A fost mentorul meu, a fost cel care a crezut în mine și știu că azi ar fi mândru de realizările mele.
Acesta a fost nea Ghiță Azap pentru mine sau Ghiță Azap, Gheorghe Azap pentru alții.