Autor: Mioara Baciu, membru UZPR
Reputatul și longevivul scriitor, Nicolae Grigore Mărăşanu, de formație jurist, născut la 7 decembrie 1937, în comuna Măraşu, județul Brăila, este membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din 1969, membru al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă din România, al P.E.N Clubului Român, președinte al Fundației Europene de Ecologie și Cultură, precum și membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1976).
Este Cetățean de Onoare al comunei natale din 2005, iar din 2006, al municipiului Brăila. Din data de 26 octombrie 2016, Şcoala Gimnazială Măraşu a fost redenumită cu numele poetului: Şcoala Gimnazială “Nicolae Grigore Mărăşanu”, în semn de aleasă prețuire pentru scriitor.
La onorabila vârstă de 85 ani, a lansat la Biblioteca Județeană „V.A. Urechea” din Galați, în cadrul Salonului AXIS LIBRI, volumul de eseuri de filosofia culturii „Deltaicul, spațiul dublei răsfrângeri”, apărut la Editura Academiei Române, București, în 2022 și impresionantul volum de poezii „Izma sălbatică”, dedicat reputatului scriitor Fănuș Neagu.
Invitați de seama i-au fost scriitorii și criticii literari: Viorel Coman și Viorel Dinescu, evenimentul fiind moderat, cu profesionalism, de către scriitorul și criticul literar Adi Secară, secondat, cu dăruire, de Geta Eftimie, director adjunct al bibliotecii.
Pentru că dubla lansare de carte a lui Nicolae Mărășanu este chiar o lansare atipică, prin calitatea invitaților și a operelor autorului și pentru a nu ciunti din importanța evenimentului, am ales să prezint această cititorilor în „două părți”.
Aflăm de la criticul literar Viorel Coman, faptul că Nicolae Grigore Mărasănu „face parte dintr-o categorie de scriitori cu o rădăcina genetică anume”, incluzându-l în categoria „marilor, spirite”, alături de: Panait Istrati, Sebastian, Perpessicius (fiu de machidon din Ianina, Grecia), Ilarie Voronca, Alifantis, Vasile Băncilă, Sandu Aldea, Ștefan Bănulescu, Vasile Voiculescu, Ovidiu Dunăreanu, Nae Ionescu, Fănuș Neagu.
Referidu-se la prima carte lansată, respectiv, „Deltaicul, spațiul dublei răsfrângeri”, criticul Viorel Coman susține că această este excepțională din trei motive:
În primul rând, pentru că este o carte publicată la 85 de ani, este o carte de referință, care are la baza o „creativitate pe care, niciun român de la Arghezi încoace n-a mai avut-o spre 80 și ceva de ani” ;
În al doilea rând, „este o carte de sinteză asupra operei sale, o investigație extrem de subtilă și cine va scrie vreodată o istorie a operei lui Mărăsanu (o opera importantă în poezia contemporană, categoric), va trebui să țină seama de aceste avertismente, semne, date pe care le oferă cartea”.
În al treilea rând „este o carte care validează al treilea spațiu cultural românesc” cel al deltei („care a avut literatura lui până acum, dar nu a avut o teorie acest spațiu”), alături de spațiul mioritic al lui Lucian Blaga și spațiul Bărăganului, al lui Vasile Băncilă.
A numit-o, astfel, „carte-eveniment pentru sud-estul românesc, pentru literatura, care se scrie în această parte de țară, cu impact asupra operei autorului, dar și asupra literaturii din această parte de țară”, fiind „o carte de referință, carte eveniment, care fixează o „dată” în istoria spațiilor literare românești, o carte care încununează o operă, e o carte bine scrisă, un eseu rafinat, un eseu cu o acuratețe stilistică excepțională, cu argumente, detalii, pe care nu le găsim în alata parte”. Ea conține argumente solide și „validează un spațiu literar, dar și o lume, o parte de spațiu românesc, spațiul de centură al sudului românesc”, privit de autor din interior, ceea ce mută „centrul de greutate de pe decorativ, de pe exterior, contemplativ, în interior”, tocmai pentru că „el este de acolo, al locului, al pământului”, iar „toate realitățile pe care le evocă sunt realități trăite, el depune mărturie biografică, nu mărturie de om care studiat, care a observat, ci mărturie prin propria biografie, despre aceste locuri”.
Chiar dacă până la Nicolae Mărășanu s-a mai scris despre Dunăre, „despre baltă despre literatura unor lumi de margine”, autorii respectivi „au scris-o ca turiști, ca inși din afară care o văd strict anecdotic, pitoresc, geografic” (mărturisește Viorel Coman).
În „Deltaicul, spațiul dublei răsfrângeri”, Mărășanu a asimilat, a adunat date etnice și etice în adolescența sa, memoria sa rămânând „document literar esențial, fundamental al acestei lumi”, prin care se reconstituie o opera, o lume „dispărută”, precizează criticul literar Viorel Coman.
Oricine ar mai încerca în zilele noastre reconstituirea acestei lumi, nu o poate face, pentru că numai trăind, văzând și simțind poți face asta. Ori, această lume „paradisiacă”, acest „paradis terestru jefuit de istorie” a dispărut, „și-a încheiat destinul”, conchide Viorel Coman. Ceea a mai poți vedea acum sunt doar „lanuri, rețele electrice, irigații, în fundal Munții Măcinului, câte un sat, câte un copac, nimic, absolut nimic din farmecul unic al realității Bălții Brăilei, evocată în cartea lui Mărasănu”.
După ce l-a încadrat pe Nicolae Mărășanu în categoria unor magistrali scriitori (Hogaș, care este om al muntelui, e monospatial, Creangă, care este un om al câmpiei dar și al muntelui, deci, bispațial, Sadoveanu considerat multispatțial, al bălții, al muntelui, al câmpiei, al dealului, Marin Preda, monospațial, om al câmpiei), drept prozator monospațial, adică drept om al deltei, Viorel Coman a vorbit despre traseul literar al autorului, afirmând despre acesta că este unul „atipic”, pentru că: „s-a format la Galați, a făcut liceul la Galați și studii universitare de înalt calibru la Iași, s-a întors la Brăila o vreme (s-a însurat la Galați, are matrice gălățeană), apoi la București, își împarte apoi biografia, cu descinderi, la neamurile din Galați, pe la Brăila, la unii prieteni și este egat de glie, cum numai Fănuș Neagu mai era atât de legat de locuri, legat de pământ. Când spui Mărașu, s-ar duce acolo și pe jos, să calce pe locurile copilăriei și ale adolescenței. Cred că și Istrati era la fel. Când era la Brăila se regăsea în totalitate”.
Aflăm, de asemenea, de la Viorel Coman, faptul că, Nicolae Mărășanu, în 12 ani scrie 6 cărți de poezie, (între 1973 și 1986), în care evocă insula, în circa „250 de poeme, care formează astăzi cea mai dura monografie a unui spațiu literar deltaic”, după care, „trece Dunărea, pe malul stâng și scrie poemele deslânate de îngeri și banjouri ale unei Brăile pestrițe, pe undă cârciumărească, mahalagescă, lumea lui Istrati, în versuri (Nicolae Mărășanu precizând: și portuară), dar nu doar portuară. (NM mai precizează: „E vorba de-o desfrânarea a logosului”).
După ce scrie circa 200 sonete de „mare finețe și subtilitate”, publică o valoroasă epopee în versuri, a acestui spațiu, numită Trilogia Valahă, care are 600 pagini și cuprinde trei mituri fundamentale: mitul Chiralinei, mitul Călțunei și mitul Tanti Elvira. De remarcat e faptul că volumul întâi prezintă mitul erotic prin cele trei personaje anterior amintite, al doilea volum cuprinde o istorie a locului, iar volumul al treilea este o „odă adusă limbii române, puterii limbii române de a rezuma o existență, care e fundamentală și în fața căreia plutește deltaicul”.
Numărul mare de volume editate (circa 30), calitatea prozei, poeziei și publicisticii, care fac din Nicolae Mărășanu „o voce distinctă în acest spațiu literar și ultimul poet, scriitor important, după Fănuș Neagu, al acestor locuri”, toate acestea îl îndreptățesc pe Viorel Coman să afirme că opera lui Nicolae Mărășanu trebuie privită „cu maximă seriozitate, gravitate și cu răspundere literară”.
Nicolae Mărășanu pecetluiește în opera să o lume paradisiacă dispărută, devastată odată cu colectivizarea, cu agresivitatea împotriva lui, împotriva familiei, odată cu „formarea în baltă a unei rețele de pușcării comuniste, un fel de guiana valahă, care transformă baltă într-un spațiu concetațional tragic. Acolo au construit digul și digul acela rezistă Dunării, prin oasele acelora în dig înmormântați. O tragedie românească”, conchide Viorel Coman.
Alte lucruri prețioase deconspirate de către criticul Viorel Coman, le regăsim în afirmațiile domniei sale, potrivit cărora: „lipsea spațiului literar românesc această buclă, această realitate și deltaicul său Mărășanu, care completează un puzzle, o piesă care lipsea culturii românești”. Mai precizează apoi că „importanța fundamentală a cărții este dată și de această chestiune. În baltă a trecut, a petrecut, a pescuit, a vânat Carol al II-lea, în baltă a pescuit Sadoveanu și a vânat, Grigore Antipa, Marta Bibescu și Antoine de Saint Exupery în 1939, când au venit la Bertești cu avioneta și au trecut în baltă, petrecând. Toți au evocat acest spațiu, dar nicunul n-a putut să-l înțeleagă din interior, cum a făcut-o Mărășanu. Cartea ascunde, pe lângă o estetică a acestui loc și o etică a autorului, profundă, atașată de lumea sa, cum mai are, discret, și Blaga, în spațiul mioritic. Cartea conturează o lume care astăzi pare a fi o Atlantidă. Pleonasm scufundare. O Atlantidă pentru că învățăm, aflăm, ne inițiem din cartea aceasta în tainele unei vieți românești vechi. O viață românească arhaică, veche, dar nu derizorie. Un mod profund de a fi român. Ca om al vechimii, cred că acolo în baltă, semnele istoriei în timp erau rare, semnele civilizației moderne (dispensar, școală). La început icoanele erau în scorbură și se închinau la icoane în scorburi de copaci, până se se construiască o biserica, deci o lume care trăia pe un orizont magic, mitic, arhaic în zona puterilor spirituale (oculte, câte odată) pt a putea să țină echilibrul vieții”.
În finalul alocutiunii, Viorel Coman precizează că “toate cărțile lui Mărășanu evocă balta, evocă într-un fel relația vânat-vânător. Și nu știi niciodată cine-i vânatul și cine-i vănătorul. Ba, poate știi, dar ai sentimentul că și vanatoru-i vânat câteodată. E aici o mitologie a apei, o mitologie a pământului, o mitologie a Dunării, a leviatanilor, o mitologie a unei lumi, niciodată numai apă, niciodată numai pământ, mereu pământ și apă, ca un simbol al fertilității. Pentru că această carte este și o laudă adusă fecundității, gestației și, la urma urmei, creației, cele trei trepte fiind într-o geneza continuă, iar partea materială devine logos. Dacă e să numim filosofia acestei cărți, aceasta este filozofia: cum partea materială devine creație, devine logos, poezie, la urmă urmei”.
A vorbit, de asemenea, Viorel Coman și despre regretul că Blaga nu a putut fi convins că Delta este un al treilea spațiu literar (la fel de important că spațiul mioritic), care merită explorat și elogiat, atunci când a vizitat-o, la invitația lui Vasile Băncilă, mulțumindu-se să spună doar: “Da.., Dunărea împărătească”, plecând apoi cu trenul spre București apoi la Viena pentru a vedea și “o altă Dunăre, în alte ipostaze”.
Viorel Coman a concluzionat că “deltaicul” este o “carte excepțională, o mare provocare, un șah la inteligența noastră de cititori, o carte care răscolește, provoacă și problematizează, o carte care cere lectură și relectură și te trimite înapoi să cauți cărțile de poezie ale lui Nicolae Mărășanu, pentru că, împreună, formează un tot foarte interesant, un fel de mâna care se scrie pe sine”.
Prezentându-și cartea „Spațiul deltaic”, autorul a specificat de ce a ales să scrie despre acest spațiu, motivând că, „încă din studenție a citit foarte atent despre spațiul mioritic a lui Blaga și a fost marcat de această carte, a citit și despre spațiul Bărăganului a lui Vasile Băncilă”, acolo existând un subcapitol „Spațiul apelor”, care nu i s-a părut suficient de convingător pentru ceea ce reprezenta acest spațiu. Departe de a intră în polemică cu Vasile Băncilă, a simțit nevoia să scrie într-un alt mod despre spațiul deltaic. Și, pentru că „în memoria sa și în trăirile sale reverberau foarte multe lucruri, a luat puțin taurul de coarne și a început să lucreze la această carte (Spațiul deltaic)”. Mai ales după ce a citit despre plimbarea lui Blaga cu Băncilă prin bălțile Brăilei, care făceau acest lucru, „după ce zăpoarele inundau tot spațiul acela, care părea, totul, așa, un fel de paradis”.
Scriitorul mai precizează că acel paradis „era doar ce vedeau ei, ca în mitul peșterii lui Platon, când celor legați de scaune și cu focul în spate, văd pe ecran numai umbre, numai ceea ce li se arată, nu merg dincolo de cortina să vadă ce se întâmplă în miezul acestui spațiu”.
Și pentru că autorul „a mers acolo și a trăit toate bucurile și ororile acestui spațiu”, mărturisește că „trăindu-le țipau în mine să le scot din mine și să le vorbesc, să le scriu. Fiindcă spațiul acesta este tragic, în primul rând, nu este un spațiu edenic, dar are și perioade de paradisiac când se retrag apele, ca în văile Nilului (vorbind despre efectul inundațiilor care aduceau mal roditor, ceea ce a avea ca efect obținerea unor recolte foarte bogate)”.
L-a numit „spațiul deltaic al dublei restrângeri”, pentru că „totul în acest acest spațiu se bazează pe niște restrângeri o materie se consumă și se restrânge în altă materie. Dacă spațiul mioritic este un spațiu așezat, un spațiu fixat (exceptând influența evenimentelor naturale) spațiul Bărăganului este și mai așezat, mai statornic. Spațiul deltaic este într-o continuă prefacere. Este lupta aceea din din Insula Sacalin, unde nu marea atinge uscatul, ci uscatul atinge marea. Paradox. Cu fiecare bob de nisip. Această răsfrângere a descoperit-o când a vrut să vadă în spațiul deltaic, când a descoperit că orizontul nu are obiecte obturante în perspectiva orizontului”.
Iată câteva motive temeinice pentru care, autorului i s-a revelat întreg spațiul deltaic și trebuia să-l împartă cu noi cititorii, să ni-l ofere: meditația timp de 6 ore privind la apă, întâlnita la Vasile Băncilă, uimitoarea geneză, transformare a spațiului deltaic, „restrângerea arealului în adâncuri, dar și fenomenul invers, când lumina și realul, imaginarul din apă se răsfrânge prin ochii privitorului” (dubla rasfrangere), fenomenul transhumanței, “insula înconjurată de cetăți și castre romane la Măcin, Turtucaia, Turcoia, Beroe, Hârșova, migrația mocanilor care plecau precum păsările călătoare, sinteza neamului românesc, despre care vorbesc Giurescu, Iorga, Blaga (saxonul din Ardeal, care nu și-a schimbat pecetea lui), deplasarea celor care veneau din munte cu spațiul mioritic în ei, treceau prin câmpie, primeau pecetea câmpiei, se așezau în deltaic și acolo se statorniceau”. De asemenea, mitul, magia și eresul pe care le-a întâlnit în acest spațiu, au fost argumente solide, care au dus la apariția Deltaicului.
Și iată că noi, astăzi suntem mai bogați cu un spațiu literar, cu un spațiu românesc, “paradisiac”, grație efortului, trăirilor, revelațiilor scriitorului Nicolae Mărăsanu!