Autor: Roxelana Radu
„Niciodată omul n-a fost mai despărțit de sine ca acum.” (Dan Puric)
Mă întorceam de la Constanța acum câteva zile, dintr-o evadare de weekend, cu sufletul încă plin de mirosul mării și de țipătul pescărușilor. Șoseaua liberă și ziua calmă de noiembrie blând îndemnau la drum…mergeam ușor, fără grabă. Eu, toamna și gândurile mele.
„Stăpâne, stăpâne/Mai cheamă și-un câne/ Cel mai bărbătesc/ Și cel mai frățesc/”
Nu peste mult timp, am zărit în stânga șoselei o imagine care mi-a stârnit fiori: trei câini negri stăteau așezați în jurul unui alt câine roșcat, ce fusese lovit de o mașină și ale cărui ultime clipe de viață pământească tocmai luaseră sfârșit. Cei negri, nemișcați, îl păzeau pe cel roșcat, în liniște și-ntr-o încremenire absolută.
Imaginea, terifiantă și mișcătoare totodată, mi-a amintit de priveghiul oamenilor, obișnuit în astfel de situații. Mi-am zis în sinea mea: ” iată că mi-e dat să văd nu doar nunta de câini, ci și priveghiul de câini”.
Și fără să vreau mi-am amintit de o altă întâmplare asemănătoare petrecută cu vreo doi ani în urmă când, întorcându-mă dintr-o călătorie, am văzut în mijlocul șoselei un câine lovit de mașină, pe care-l păzea un alt câine. Cel ce păzea se uita într-o implorare mută la noi, oamenii care treceam pe șosea, nu-i păsa că treceau mașini în viteză, nu se ferea de ele, ci stătea neclintit implorând ajutor de la oameni.
Nu știu dacă a oprit cineva și nu știu nici ce ar fi putut face. Dar știu că el stătea acolo, nemișcat, printre mașinile care-l ocoleau, cerșind cu privirea o fărâmă de omenie care nu venea de niciunde. Rămăsese până la capăt alături de aproapele lui, așteptând ceva care să-l salveze.
Rar mi-a fost dat să văd așa ceva! Am primit atunci, pe viu, lecția umanității, de la niște ființe necuvântătoare, înțelegând că ele nu-și părăsesc semenii la greu, niciodată. Și că uneori poți conta pe ele, mai mult decât pe oameni.