Autor: Antoaneta Crudu, președintele Asociației Danubiana Galați
Zilele acestea am avut bucuria de a vizita Roma, un oraș unic în lume, unde trecutul nu este uitat, ci trăit la fiecare pas. Ceea ce m-a impresionat profund a fost modul în care istoria pulsează prin fiecare piatră, prin fiecare stradă și edificiu.
Roma– Spun acest cuvânt și parcă inima mi se întoarce acolo. Zilele petrecute în Cetatea Eternă a Romei, au fost o călătorie în timp, dar și în suflet, o vacanță minunată, din care m-am întors cu emoții, istorie, lumina, gânduri, zâmbete și întrebări.
Pașii mei “au călcat” peste mileniile ce atestă existenta acestui oraș, unde am simțit că pătrund într-o lume a istoriei vii, în care prezentul coexistă armonios cu trecutul. La fiecare colț de stradă întâlnești un grup statuar, o coloană sau o clădire monumentală care îmi amintea de orele de istorie din școală, dar trăite acum cu sufletul, nu doar cu mintea.
Totul a început cu pașii mei curioși pe străzile înguste, pietruite, încărcate de viață peste care timpul a trecut lăsând urme adânci. Simțeam sub tălpi istoria a milioane de pași, de vieți, de povești care s-au imprimat pentru totdeauna în piatra caldă a Romei. Piatra păstrează amintiri, iar eu cu fiecare pas, am încercat să-mi las și eu amintirile mele. Roma este un oraș-muzeu în aer liber, unde fiecare colț îți spune o poveste. Este o poveste scrisă în piatră, o lecție de istorie trăită cu toate simțurile. Zilele petrecute acolo au fost ca un vis din care nu-mi doresc să mă trezesc.
.
Primul loc care mi-a tăiat răsuflarea a fost Coloseumul, un colos creat pentru luptă și eternitate, este o dovadă vie a ingeniozității și forței Romei antice. Un amfiteatru gigantic, ale cărui ziduri poartă încă ecoul luptelor dintre gladiatori și aplauzele miilor de spectatori. Privindu-l, mi-am imaginat tumultul vremurilor trecute, duritatea vieții, dar și măreția unui imperiu care a influențat lumea întreagă.
Ca un simbol al Romei imperiale și al măreției arhitecturii antice, Coloseumul este construit în secolul I d.Hr.,în forma unui amfiteatru gigantic care putea adăposti zeci de mii de spectatori veniți să urmărească luptele de gladiatori și spectacolele grandioase ale vremii. Deși timpul și-a lăsat amprenta peste zidurile sale, Coloseumul rămâne o mărturie vie a puterii și a organizării Romei. Am privit uimită coloanele sale înalte, arcadele impunătoare și am simțit un fior la gândul că acolo, cândva, oamenii trăiau intens drama și gloria unor epoci de-acum trecute. Coloseumul este o piatră de hotar între om și eternitate .Coloseumul m-a copleșit. Zidurile sale sub forma unui edificiu impunător, colosal, îți arată că trecutul poate fi mai viu decât crezi.
Tot în inima Romei am descoperit Panteonul, un templu al luminii, o construcție care frapează prin grandoarea ei divină. Domul uriaș, perfect rotund, cu acel ochi deschis spre cer, sau oculus, m-a făcut să înțeleg că romanii nu erau doar războinici, ci și iluminați spiritual.
Panteonul este un edificiu imens prin care privești cerul printr-un ochi, considerat si un ceas solar și, este o construcție care pare că sfidează legile timpului și ale arhitecturii și ne vorbește și azi despre măreția timpurilor trecute. Dedicat zeilor Romei, acesta este o adevărată capodoperă a ingineriei antice. Lumina care pătrunde prin acel ochi al cerului creează o atmosferă mistică și liniștitoare care determină acea legătură dintre cer și pământ. Am simțit o liniște specială acolo, ca o meditație în piatră și lumină.
Și totuși, printre clădiri de piatră și vestigii antice, m-am simțit din nou ca copil în muzeul de ceară, unde există o istorie cu zâmbetul pe buze…M-am fotografiat zâmbitoare alături de mari personalități: șefi de stat, savanți, muzicieni celebri, suverani pontifi, până la momentul solemn și amuzant deopotrivă al întâlnirii cu… Julius Caesar. M-am înclinat în fața lui, cu gândul că poate și el cândva, a zâmbit privind spre viitor. Acesta parcă-mi spunea: „Voi, cei de azi, scrieți-vă istoria voastră!”. Aici am simțit că m-am intersectat, fie și simbolic, cu o parte esențială a istoriei universale.
Drumul m-a dus apoi spre Castelul Sant’Angelo, străjuind malurile Tibrului cu măreția sa. O fortăreață, un mausoleu, un refugiu papal, acest castel a fost martor la secole întregi de transformări, rămânând una dintre cele mai impresionante construcții ale Romei.
La Castelul Sant’Angelo, am simțit din nou fiorul istoriei. Zidurile acestui castel au fost martorii tăcuți ai timpurilor. Fiecare piatră ascunde urme ale celor ce s-au adăpostit, au fost închiși sau au luptat aici. Poate chiar de pe acele ziduri se apărau romanii, căci am văzut catapulte și movile de bile perfecte din piatră, pregătite să fie aruncate peste inamici. Toate acestea îmi spun că aici, cândva, oamenii își apărau viața și orașul cu orice preț. Zidurile păstrează urmele acelora care au trăit, au iubit și au luptat pentru Roma.
Tibrul își vede liniștit de drumul său, cu apele molcome ce curg tăcut pe lângă zidurile bătrâne ale Castelului Sant’Angelo. Fluviul pare că povestește, în șoapte, despre vremuri demult apuse. Pe luciul său alunecă, fără grabă, vaporașe cochete, iar pescărușii, cu țipătul lor ascuțit, zboară în cercuri concentrice, coborând îndrăzneț în căutarea unei firimituri întinse de trecători.
De-o parte și de alta a fluviului, terase cochete și alei umbroase adăpostesc oameni care se bucură de liniștea clipelor. Susurul apei, adierea ușoară a vântului, înălțimea impunătoare a castelului, toate la un loc creează un tablou de pace și reverie. Dar liniștea aceasta dulce este adesea frântă de viața trepidantă a orașului. Strada Sant’Angelo, aflată în apropiere, este mereu animată, forfotind de turiști, mașini și pași grăbiți. Sub soarele arzător, echipe de polițiști și carabinieri veghează discret străzile, dând senzația aceea liniștitoare că totul e sub control. Și da, asta am simțit la Roma- siguranță, grijă, respect!
Apogeul emoțiilor l-am trăit la Basilica San Pietro din Vatican, din Cetatea Vaticanului, înăuntrul statului pontifical, în monumentala Piazza San Pietro, unde am avut șansa de a participa la o audiență cu Papa Leon. Cu toată căldura zilei, cu toată oboseala drumului, am simțit o stare de înălțare sufletească și de recunoștință profundă. Măreția basilicii, lumina care pătrundea prin vitralii, simplitatea și solemnitatea momentului, toate mi-au dat puterea să înțeleg cât de important este să prețuim ce ne-au lăsat înaintașii.
Vizita la Basilica San Pietro a fost poate cel mai emoționant moment. Am participat la o audiență cu Papa Leon, un eveniment rar și prețios. Acolo erau mii si mii de pelerini din toate colțurile lumii cărora Papa Leon li s-a adresat în limba lor maternă și într-a noastră, fără-ndoială.
Ajungând în fața Basilicii San Pietro, am simțit că toate gândurile mele s-au oprit. Inima îți bate altfel când te afli în cel mai important lăcaș al creștinătății. Piazza San Pietro, largă și impunătoare, era plină de oameni, “într-un ocean” de suflete unite de credință, emoție și speranță.
Privind spre basilică, vezi o capodoperă arhitecturală care îți taie respirația. Fațada este dominată de zeci de statuete albe, sfinți și figuri biblice care par să vegheze asupra credincioșilor. În interior, spațiul este grandios, dar nicidecum rece, este cald, viu și spiritual. Grupurile statuare, amvonurile bogat ornamentate, masa papală încărcată de obiecte bisericești de valoare inestimabilă, picturile monumentale, toate te înălță, te emoționează, te apropie de Dumnezeu.
„Fie și numai pentru o rugăciune înlăcrimată și tot a meritat drumul. Fie și numai pentru o discuție tăcută în confesional și tot ar fi fost suficient. Dumnezeu nu obosește să ne iubească, de peste 2000 de ani.”(Radu Roxelana – fragment Facebouk,-postare din data de 9 iunie 2025).
Un alt loc care mi-a adus bucurie a fost Fontana di Trevi. Din păcate, nu curgea apa, dar chiar și așa, grupul statuar alb, imens, sculptat parcă în marmură pură, te lăsa fără cuvinte. Este mai mult decât o fântână, este o legendă sculptată, care a inspirat filme, povești, dorințe. Mi-a părut rău că nu am putut arunca o monedă și să-mi pun o dorință, dar m-am mulțumit să o admir în tăcere.
Am încheiat aventura cu un tur al orașului dintr-un autobuz descoperit. Lume multă, căldură mare, dar fericirea face totul suportabil. Roma e un spectacol permanent… trebuie doar să te oprești și să o privești.
La un moment dat, am intrat într-un supermercato pentru a avea o imagine de ansamblu a vieții de zi cu zi a italienilor de azi și, nu am putut să nu observ că prețurile erau mai mici decât acasă, poate cu 20%-25% pe alocuri. Salariile din Italia nu sunt egale cu ale noastre, diferențele acestea sunt prea mari… m-au pus pe gânduri și mă determină să stabilesc cam în ce stare ne aflam noi, ca popor.
Dar ceea ce m-a impresionat cu adevărat a fost respectul față de muncă. Pe străzi, vedeai persoane tinere, îmbrăcate curat, cu combinezon fosforescent peste haine, ceea ce indica faptul că sunt cei ce matură pe străzi, oameni cu zâmbetul pe buze, care vor să muncească, fără prejudecăți și care își îndeplineau cu onoare sarcinile, fără reținere, fără “spor de rușine”. Acolo, să muncești cinstit este o mândrie și o onoare, îmi spunea o doamnă din România pe care am cunoscut-o și care este la Roma de 22 de ani! La noi, din păcate, acest respect pare pierdut printre prejudecăți și inegalități. Încă mai avem de învățat.
Această vacanță a fost o lecție completă, de istorie, de frumusețe, de viață. M-am întors mai bogată în suflet și în gând. Roma nu te lasă să pleci la fel cum ai venit. Și, dacă o asculți cu adevărat, îți șoptește un singur lucru:
„Trăiește demn. Iubește ce ai primit. Lasă și tu ceva în urmă.”
Rămân recunoscătoare pentru tot ce am văzut, pentru tot ce am simțit și pentru tot ce am înțeles, doamnelor jurnaliste – două spirite alese, Mioara Baciu din Galați și Roxelana Radu din Buzău. A fost mai mult decât o călătorie, a fost o întâlnire în spiritul culturii, al prieteniei, sincerității și autenticității umane, necondiționate!
Unele fotografii – sursa internet, iar altele – personale