Autor: Gabriel Teodor Gherasim
Motto: „Am un gol imens și de neacoperit în suflet, de aceea e pentru prima oară când am reușit să scriu despre mama, asta pentru că EA, care m-a făcut româncă, cea care cânta „Sara pe deal” de Eminescu, „Pe lângă plopii fără soț” și pentru care limba, literatura română, România, istoria noastră erau valori de căpătâi, a decedat cu numai doi ani înainte de a apuca alte vremuri în Basarabia, când s-a adoptat grafia latină și limba noastră drept limbă de stat. Iar când am trecut, în 1987, pentru prima oară, frontiera cu trenul spre Iași, am plâns în hohote de emoții nestăpânite, pentru că am ajuns la această clipă nemaicrezută în viața noastră, dar și pentru că nu a putut să retrăiască și mama clipa de revenire în România.”
Gabriel Teodor Gherasim – Dr. Vitalia Vangheli Pavlicenco Sunt unele interviuri grele: grele pentru gazetar și grele pentru cel care își deschide sufletul cititorilor. Acesta este unul dintre ele. I-am solicitat dnei Vitalia Vangheli-Pavlicenco acest interviu la început de 2013, în primul rând pentru că adevărul despre martiriul poporului daco-român dintre Nistru și Prut, cât și al restului României, trebuie spus și repetat răspicat, în ceea ce privește persecuțiile neamului nostru sub comuniști. Asta din două motive: la 24 de ani de la căderea oficială a comunismului în Estul Europei, românii care au 24 de ani sau mai puțin trăiesc în necunoștință de cauză în ceea ce privește holocaustul comunist. Al doilea motiv este că, din cauza celor care încă idealizează comunismul și cad ușor victime propagandei de îndoctrinare (neo)comunistă – din spatele fostei cortine de fier, dar și din partea celor ce au trăit în Vest și consideră comunismul drept subiect și obiect de admirație, chic (și încearcă să implementeze politici comuniste ce pot duce la o comunizare, într-o formă sau alta, a Vestului) – avem de a face cu uitarea a peste 150 000 000 (o sută cincizeci de milioane) de oameni, copii, femei, bătrâni, țărani, muncitori, intelectuali, preoți ș.a., omorâți de comuniști în numai 72 de ani de „revoluție continuă” globală. Deci, dacă nu le dăm noi voce acestor victime ale comuniștilor, ele o să fie uitate, ceea ce ar putea readuce la putere dictaturi (neo)comuniste.
Gabriel Teodor Gherasim: Dna Dr. Pavlicenco, vă rog, în primul rând, să le împărtășiți cititorilor noștri câteva date biografice, academice și din activitatea dumneavoastră politică, inclusiv până în prezent:
Vitalia Vangheli-Pavlicenco: Precum spuneam, pe blog, într-un articol intitulat de mine „În căutarea părinților” și într-un film recent, făcut despre mine de o televiziune (http://www.pavlicenco.md/2009/01/20/în-căutarea-părinților%E2%80%A6/șihttp://www.pavlicenco.md/2012/12/23/la-asfalt-de-moldova despre-viață-mi-și-familie/), există ideea că cineva trebuie să fie mare erou ca să îl poți evoca. În Basarabia, la cât au suferit românii aici, sunt puțini care să nu poată fi evocați drept eroi, exceptând leprele comuniste și vânzătorii de semeni. Astfel, așa s-a întâmplat că părinții mei au trăit, împreună cu bunicii, cele mai grele perioade ale ocupației sovietice, începând cu 1940, când mama mea a revenit din Iași, unde se afla la studii, în stânga Prutului, la baștină (ea find născută în comuna Aluniș, județul Bălți). La Iași mama a studiat de profesoară și toată viața a predat limbile română și franceză. Revenită în Basarabia, mama a lucrat în școlile din câteva sate, apoi s-a stabilit în comuna Grinăuți, lângă Pelinia, aproape și de Aluniș. Acolo s-a căsătorit cu tatăl meu, Victor Vangheli, învățător, ca și mama. El preda matematicile și istoria. Mai e de remarcat că bunicul meu matern, Petru Bordeniuc, din Aluniș, a devenit și el, la tocmai 50 de ani! învățător pentru clasele primare, bunicul patern era agricultor, iar bunica paternă a rămas la 6 ani fără mamă. Însă, nu am avut parte nici de tată, nici de bunic patern. Pe acesta, pe nume Gheorghe Vangheli, l-au mobilizat sovieticii la 16 aprilie 1945, neavând împliniți 50 de ani și l-au terminat kaghebiștii la scurt timp, pentru că luase Biblia cu el, nemulțumit că „a fost mobilizat de Antihristul”. A fost prima tragedie pentru bunica paternă.
A doua tragedie, bunica paternă a suferit-o alături de mama –unicul ei fiu, Victor, tatăl meu, a fost ucis la numai 24 de ani, din invidia unora de a fi acceptat să conducă el școala, după ce mai mulți ani a fost mama directoare, dar renunțase pentru că aștepta nașterea mea, având-o deja pe sora Silvia. A fost o tragedie extraordinară în sumbrul an 1953, după moartea lui Stalin, când au fost amnistiați mai mulți foști recidiviști, racolați pentru a-l omorî pe tata. În actul rusesc de deces scria „polnoie otdelenie golovi ot tuloviscea” („separare totală a capului de trunchi”), iar în cel moldovenesc, obținut ca și duplicat mai târziu, simplu – „decapitare”.
În felul acesta, viața mea a fost plină de absența tatălui, spun eu parafrazând doar puțin cum a scris Ileana Vulpescu. Am crescut greu, cu mama și bunica, împreună cu sora, cu cinci ani mai mare ca mine. Am fost mereu eminentă, la școală în sat, la școala medie din satul Pelinia, pe care am absolvit-o medaliată cu aur, apoi am intrat la Facultatea de Limbi străine, secțiunea Franceză, după care am luat, la Academia de Științe, doctoratul în filologia română (atunci îi spunea limba „moldovenească”), studiind la fără frecvență, în domeniul istoriei limbii, find vizat sec. XVII. În paralel, am fost redactor-stilizator la revista academică „Limba și Literatura Moldovenească”, devenind apoi traducător simultanist la agenția de presă ATEM, alături de reputatul lingvist și publicist Valentin Mindicanu, care m-a și invitat și angajat. După proclamarea Independenței, același Valentin Mindicanu a venit la noi acasă cu soția și m-a invitat să candidez la funcția de director al Agenției naționale de știri Moldova-pres, eu find unicul doctor în științe acolo, după ce fostul șef, servitor al nomenclaturii comuniste, a fost demis și agenția, subordonată anterior TASS (agenția oficială de informații a URSS) a fost lichidată și creată, după conceptul nostru, al naționalilor de acolo, una nouă, a statului R. Moldova. Am candidat, au fost niște jocuri și interese pe acolo, prin comisiile parlamentare, am fost desemnată prim-director general-adjunct al unui director, tot el deputat, care nu era nici pe departe specialist. Apoi am fost invitată de Valeriu Matei să fiu redactor-șef la un ziar pe care l-am făcut de mare succes, „Mesagerul”, un ziar de opoziție, fondator find Partidul Forțelor Democratice. Din patru ani, cât l-am condus, trei ani publicația a avut cel mai mare tiraj în R. Moldova. Am devenit apoi deputat, vicepreședinte al Comisiei pentru buget și finanțe, cinci ani în total (în două mandate de parlamentar), am fost și membru al delegației naționale la Adunarea Parlamentară a NATO. Acolo am obținut, cu numai două zile înainte de importantul summit OSCE de la Istanbul, o rezoluție istorică a AP NATO privind retragerea imediată și necondiționată a trupelor rusești din R. Moldova și Georgia.
După venirea comuniștilor la putere, am participat la unificarea forțelor democratice anticomuniste, am intrat în Parlament în 2005 cu Blocul „Moldova Democrată”, de unde am fost eliminată pentru poziții naționale și antiruso-imperialiste. La propunerea unui coleg și a mea, s-a discutat în plin regim neocomunist, problema ieșirii R. Moldova din CSI, am adunat 26 de semnături (din cele 33 necesare) pentru modificarea Constituției în privința limbii române, am adunat 13 semnături pentru modificarea art.11 din Constituție pentru a putea adera la blocuri militare (NATO). Nu există problemă care să se discute azi în Republica Moldova pe care eu să nu o fi abordat în cei 7 ani cât am fost deputat și am avut cele mai multe interpelări, pentru că oamenii mi se plângeau, știind că eu nu aruncam plângerile la coș, așa cum făceau alții. Apoi am reconstituit, împreună cu ai mei colegi național-liberali, PNL, în a treia formulă. Onorez și azi răspunderea de președinte al PNL, care a avut trei congrese și a obținut în justiție dreptul de a avea un Statut și un Program în care e fixat obiectivul politic de Unire cu România. Soțul meu, Sergiu Pavlicenco, este doctor abilitat în filologia spaniolă, este hispanist-comparatist, profesor universitar; până odinioară, de când a început și el să își onoreze și funcția de bunic, a fost șeful Catedrei de Literatură universală la Universitatea de Stat din Chișinău, acum lucrează pe funcția și gradul didactic de profesor. Fiica mea, Beatriz, este violonistă, cu studii făcute în R. Moldova, în România, în Germania. Toți suntem doctori în științe, ea este stabilită cu familia în Germania și avem o nepoțică minunată, polilingvă la nici doi ani, știind de jumătate de an întreg alfabetul, pe nume Christiana-Beatrice, nume ales de tatăl său, ginerele nostru, Aleks.
G.T.G.: Dna Pavlicenco, într-un material publicat anterior, descriați momentul trecerii, prima dată, a vămii din Basarabia în România. V-ați gândit la mama dumneavoastră, care n-a mai apucat să-și vadă Iașiul iubit al almei mater, după întoarcerea în Basarabia în 1940. Ce nu pot înțelege tinerii de azi este: de ce a fost atât de greu de trecut un râu dintre un pământ, unde se vorbește românește, pe alt pământ, unde se vorbește românește? Cine i-a oprit din 1940 pe oameni să meargă din Basarabia în căruță la Iași, pentru a-și duce copiii la școală, plasând sârmă ghimpată între cele două maluri de Prut, scoasă din Basarabia abia în secolul XXI?
V.V.P.: Îmi pare foarte bine că, în ultimii ani, în special, reluându-se – chiar și parțial – libertatea exprimării din primii ani de după proclamarea Independenței celui de-al doilea stat românesc, a reînceput să se vorbească și public în societate despre românism, despre Unire, ea find readusă, și prin efortul nostru, al unioniștilor, în spațiul public. Mama mea, de exemplu, îmi cânta Hora Unirii, învățată la Iași, îmi povestea cum a fost înainte de ocupație, cum a fost la Iași și cum a fost după ocupație. Mama m-a învățat literele latine, iar când am crescut mai măricică, îmi povestea despre abuzurile și persecuțiile la care a fost supusă, nefind niciodată „iertată” pentru că avea școală românească. Aș fi vrut nespus de mult ca mama să trăiască începutul Renașterii Naționale în Basarabia. Dar a murit în martie 1987, din vina unor medici, unii find azi deputați, cu puțin înainte de începutul căderii comunismului și de implozia URSS. De aceea, când am trecut frontiera mergând în România, prima oară în general, care a coincis cu anul morții mamei mele (abia atunci s-a putut merge la invitația unor prieteni, nu doar a rudelor de gradul I și II), am plâns în hohote regretând că mama mea, care a fost pentru mine o sfântă, nu a mai apucat să revadă Iașiul drag, de care mi-a vorbit atâta. Aveți dreptate că tinerii de azi nu cunosc toate aceste aspecte ale istoriei, neînțelese azi, nici motivațiile atrocităților, care au avut mereu menirea să distrugă tot ce e românesc aici. Și ar fi bine să nu afle despre asta decât din filme și arhive. Asta înseamnă că exact trebuie să vorbim despre ce a suferit poporul român și mă bucură că tinerii de azi în mare parte își cunosc identitatea, au conștiință națională și știu că, find români, trebuie să fie împreună cu toți românii. Până nu demult erau priviți cu ironie, în bătaie de joc cei care vorbeau de Unire, de Reunire, iată, însă, că astăzi lucrurile se schimbă și societatea înțelege că românii din Basarabia au dreptul să își decidă în mod liber soarta. Tinerii nu au frica pe care au avut-o și o mai au generațiile supuse persecuțiilor. Tinerii – nu toți, desigur, că provin din diferite familii, unele cozi de topor – cunosc și că Rusia nu ne lasă în pace și acest pământ românesc, find la răscruce de civilizații, de mari interese, are o soartă tragică, de 200 de ani, deoarece – ca să vezi! – au rușii o ambiție că ei ar trebui să decidă și soarta altora! E clar că Basarabia continuă să fie victima luptei Rusiei împotriva Vestului, contând mereu că pământurile ocupate cu forța sunt ale ei pe veci. Noi, în special, find văzuți de Kremlin mereu drept un veșnic al lor cap de pod împotriva Occidentului, a SUA și UE, unde noi tindem să ajungem. Interesul pentru sferele de influență, așa cum am căzut noi în împărțirea criminală din anexa secretă la Pactul odios Molotov-Ribbentrop, a dictat și mai dictează soarta românilor și a alogenilor de pe acest colț de pământ românesc. Plus propaganda de două secole cu menirea de a spăla creierii românilor, de a le crea o altă identitate, deportându-i, dislocându-i, trimițându-i în „Siberii de gheață”, aducând aici, în locul lor, reprezentanți ai altor națiuni, care nu ne respectă pământul, tradițiile, limba, cultura, istoria, nici nu îi doare inima pentru un viitor al nostru liber. E timpul să punem capăt ipostazei Basarabiei de orfan al Războiului rece, de orfan al Europei și să reobținem unitatea națională românească, pentru binele copiilor noștri și al întregului nostru neam frumos, deștept și foarte pătimit.
G.T.G.: Se spune mult în istorie că forțele comuniste au „eliberat” Estul/Centrul Europei de „fasciști” (corect – naziști), dar ce nu se spune este – după cum a fost demonstrat foarte bine de documentarul „The Soviet Story”/„Povestea Sovietelor” (Snore 2008, Latvia) – că, până în 1941, comuniștii și naziștii au fost prieteni la cataramă, văzându-se unii pe alții ca „revoluționari” și ajutându-se politic, militar, economic și strategic în hăcuirea și împărțirea Europei după bunul lor plac. Cazul Basarabiei/Bucovinei de Nord/Bugeac și respectiv al Nordului Transilvaniei, furate României și împărțite „frățește” de comuniști și naziști între ei și aliații lor în 1939 (Pactul Molotov-Ribbentrop) – ceea ce a dus ulterior la intrarea României în război în 1941pentru eliberarea acestor pământuri românești – este tipic în acest sens. Cuvântul „revoluție” înseamnă să răstorni ceva cu fundul în sus: valori, straturi sociale, țesutul etnic al popoarelor neaoșe de mii de ani. Ați pierdut mulți membri ai familiei din cauza „purificării etnice antiromânești” din Basarabia. Pe cine au deportat și/sau ucis rușii cu precădere în Basarabia, și ce fel de coloniști au adus și promovat ca să-i înlocuiască pe acești români?
V.V.P: Cunosc și eu acest documentar – „The Soviet Story”, și că, până în 1941, comuniștii și naziștii au fost prieteni la cataramă, cooperând inclusiv în metodele aplicate în gulaguri și în lagăre de concentrare, „de reeducare” etc. Dar vedeți cum se întâmplă? Bolșevicilor nu le place să fie puși alături de naziști, însă i-au pus și îi mai pun și azi pe români alături de naziști. Eram la Centrul European pentru Studii de Securitate „George C.Marshall” (Garmisch-Patenkirchen, Germania), la un curs pentru conducătorii de rang superior, find și parlamentară, și le-am solicitat comunicatorilor părerea despre faptul că nu a fost condamnat și bolșevismul/comunismul, la fel ca și nazismul, de vreun Tribunal Internațional. Mi s-a spus: „comunismul nu a comis crime de război”, adică bolșevismul a ucis oameni pe timp de pace, de parcă asta ar fi o scuză. Problema e că și Occidentul cârtește și nu reușește să condamne la nivel internațional comunismul, care este o altă față a nazismului. Poporul român este cel mai elocvent exemplu al hăcuirii sale – cum bine spuneți – în trei părți, acum o parte find în dreapta Prutului, o alta – în partea stângă, iar nordul Bucovinei – în Ucraina. Însă totul se poate repara, prin dialog și comunicare, voință, solidaritate și unitate. Clasele politice de la București și Chișinău ar trebui să fie expresia interesului național de unitate a poporului român. Încă nu avem aceasta, dar Dumnezeu e mare. Oamenii neinformați, speriați și supuși decenii de-a rândul persecuțiilor, încă nu votează forțe politice românești, dar dezastrul care se cască în special în Basarabia îi va aduce la unică soluție – reîntregirea neamului românesc. Noi, național-liberalii, am creat – cu o mulțime de români adevărați – Platforma unionistă „Consiliul Unirii” și am consemnat cu demnitate, pe parcursul anului 2012, cei 200 de ani tragici de ocupație ruso-sovietică. Din păcate, politicienii noștri, chiar și cei veniți la putere cu mesaj românesc, nu cunosc sau se tem „să cunoască prin gesturi publice” – din cauza șantajabilității lor în fața Kremlinului – adevărul incontestabil că România a intrat în război în 1941 pentru eliberarea pământurilor sale românești, ocupate în 1812 și, repetat, sub șantajul ultimatumului sovietic, în 1940. Așa cum am spus, nu există familie în Basarabia care să nu e victima odiosului regim comunist. Tatăl meu a fost ucis în 1953, cu patru luni înainte de nașterea mea. Bunicul a fost omorât de KGB în 1945, nici nu știm unde îi zac osemintele. Fiind uciși bunicul și tatăl meu, nu au avut pe cine să deporteze, că nici averi nu avea bunica, rămasă fără mamă la șase ani. Dar au deportat toată familia numeroasă a surorii celei mici a bunicii, pe nașa părinților mei. A scăpat doar o fică a ei, care nu a revenit în 1940 din România. Soarta deportaților a fost extrem de tragică – dincolo de ce au suferit pe unde au fost purtați, atunci când reveneau la baștină, nu aveau unde se pripăși, findu-le interzis să revină la casele de unde fuseseră ridicați. Au hălăduit sărmanele rude și s-au oprit într-o margine de Bălți. „Nana Manea”, cum îi spuneam noi de mici, a făcut și aici, și în Siberia, sobe și cu asta și-a scăpat familia de la moarte. Mama mea, care vorbea liber și foarte frumos, a avut un atac de cord la 30 de ani, pentru că bolșevicii au vrut să o scoată din învățământ deoarece vorbea „românește” – zicea „popor”, și nu „norod”, cum cereau atunci „normele limbii santiste (cu norme lingvistice stabilite peste Nistru)”.
O rană în suflet, luată cu mama în mormânt, a fost fratele cel mare, Vasile, ofițer român, prăpădit pe la cotul Donului. L-au așteptat toată viața bunicii, frații și surorile. Ca peste 50 și ceva de ani să revină chiar ea, Liza, o femeie extrem de frumoasă, fica unui preot de la Bălți, pe pământul unde s-a născut Vasile, soțul ei drag, căci nici ea nu s-a mai recăsătorit. Locuia la Iași și a avut în gazdă doi tineri de la Aluniș, care au adus-o într-o vară și pe ea în sat. Am fost cu soțul la ea și am stat de vorbă. A ajuns, totuși, la Cotul Donului și a găsit scris numele lui Vasile printre cei căzuți. Nimic nu e întâmplător în lumea asta! Am în vedere studenții basarabeni din Aluniș, care au nimerit în gazdă la ea.
G.T.G.: Să vorbim de confuzia deliberată dintre românii din regiunea Moldovei, numiți „moldoveni” (cum sunt „texani” americanii din Texas) și ideea fantezistă că aceștia ar fi o așa-zisă „etnie moldovenească” și vorbind o „limbă moldovenească”. În librăriile din Europa și SUA nu există vreun „Dicționar Moldo-…”, ci numai „Româno-Englez”, „Româno-Italian” etc. Mă uluiește continuarea inepției despre o „etnie/limbă moldovenească” și după revenirea la grafia latină a limbii în Basarabia. Deloc întâmplător – și frații mai mici ai rușilor, iugoslavii (slavii de la sud – acum sârbii) îi supun aceleiași politici privind o falsă dihotomie pe românii din sudul/vestul Dunării (Timoc), față de românii din România, numindu-i pe primii „vlahi”. Același lucru îl fac cu românii din Grecia și grecii, bulgarii, albanezii și croații în propriile țări, mai puțin macedonenii. Repet, aici nu-i nici măcar vorba de aromâni, deci tot de români dar care au un dialect; este vorba de români ca și dvs. și ca mine, care ne înțelegem fără fițuici cu pretenții de „dicționare” (vezi maculatura lui Vasile Stati, la care nici măcar domnul Marian Lupu nu face referință ). Deci am două întrebări: cum explică (neo)comuniștii și rusofilii aceeași limbă românească ca find „două” limbi în era Internetului și a lipsei de sârmă ghimpată, și – mai important poate – ce au ei de câștigat cu aceste insulte față de evidența bunului-simț?
V.V.P.: „American”, spre deosebire de „român”, nu este naționalitate. În SUA, precum spunea cineva, s-au regăsit nemulțumiții/frustrații Europei. Câți amerindieni au mai rămas acolo, nu m-am documentat, poate știți mai bine. Noi, românii, aici ne-am născut, pe pământul nostru, nu am ocupat alte pământuri. Am fost ocupați de alții, care încă nu pleacă, vorbesc de trupele rusești aflate în stânga Nistrului, care pot veni oricând în 15 minute la Chișinău, pentru a se răfui cu forțelor politice neagreate de Moscova. Deci, nu e nicio confuzie, sunt politici staliniste elaborate în laboratoarele imperiale antiromânești. Cât privește „limba moldovenească”, e păcat că fost băgată în Constituția noastră, care trebuie revizuită. „Confuzia” și paradoxul sunt altele – toată societatea știe că e vorba de limba română, iar politicienii care cunosc adevărul, încă îi țin în rătăcire pe românii deznaționalizați din interese electorale și, desigur, oneroase – de a se menține la putere prin voturile lor, nu pentru a-i aduce pe drumul Adevărului, ci pentru a-i fura continuu prin antiromânism. Ăsta e și motivul că, după aproape 22 de ani după proclamarea Independenței, continuă aiureala cu „etnia și limba moldovenească”, inclusiv după reîntoarcerea la grafia latină a limbii românilor din Basarabia. Maculatură de-a lui Vasile Stati mai avem, e păcat că se găsesc bani pentru asemenea produse abjecte. Dar totul se schimbă, nimic din ce e artificial nu rezistă. Nimic din ce a fost dezlipit cu forța nu rămâne așa și nimic din ce a fost nefiresc lipit cu forța nu rămâne așa. Antiromânii (că eu nici nu-i numesc „(neo)comuniști”, pentru că ei sunt niște mari hoți) știu adevărul, dar sunt plătiți pentru asemenea politici proruse, în detrimentul luptei pentru redobândirea unității naționale românești. Toată lupta scursurilor antinaționale, care au aruncat cu pietre în românii ce au cerut și vor mai cere Unirea, este regizată de păpușarii cu interese strategice antioccidentale, care se tem de o Românie mare, reîntregită, puternică, civilizată, un stat unitar și dezvoltat în Europa, pentru că așa va fi România după Unirea cu Republica Moldova. E bine că a fost scoasă sârma ghimpată, dar nu știți, probabil, ce măsuri de „pază a frontierei cu România” au propus serviciile rusești conducerii de la Chișinău! Mai abitir decât sârma ghimpată! Nu putem vorbi de bun-simț în cazul intereselor Moscovei în raport cu Basarabia, România, Europa și SUA.
G.T.G.: Țin minte, pe timpul „democrației” comuniste, tovarășul Voronin a impus schimbarea – printre altele – a titulaturii Liceului Româno-Francez „Gheorghe Asachi” din Chișinău în Liceul Moldo-Francez și i-a pedepsit cu expulzarea pe curajoșii elevi care au opus rezistență. Este interesant și faptul că directoarea Liceului Româno-German din capitală a acceptat modificarea, argumentând, disprețuitor: „Aici spunem Liceul Moldo-German, pentru că nu suntem la Asachi”. Aceasta ridică două întrebări: există două conștiințe contrapuse între generațiile mai tinere „proromânești” și cele adulte „filorusești”, sau există oameni de bun-simț, care se recunosc drept români, din ambele generații, după cum există și unelte de dezbinare „moldoveniste” în toate generațiile?
V.V.P.: După cum spune un banc, rușii râd de noi, că „nu au moldovenii atâtea topoare câte au cozi de topor”. Este un adevăr trist, dar are și explicații – mentalitatea tranzacțională, care înseamnă tranzacția cu Diavolul pentru salvarea vieții. Într-adevăr, societatea românească din R. Moldova este ruptă în două, există o parte românească și încă o parte, puternic antiromânească, iar apropierea lor nu se produce din cauza dorinței de exploatare a așteptărilor antiromânilor de revenire la trecutul neliber. Aceștia, care includ forțe prorusești, ce au stricat oamenii, plus români deznaționalizați după 1940, împiedică avansarea noastră, ca al doilea stat românesc, spre unificarea cu primul stat românesc. Conducerile sunt de vină, mai ales cele care știu pe ce lume au trăit bunicii, părinții și, astăzi, pe ce lume trăiesc și ei. În toată perioada de după 1940 straticarea a fost urâtă, unii i-au persecutat pe alții, acum cei care au fost cu rușii,cu bolșevicii, cu antiromânii sunt în continuare la putere și în onoare, în timp ce ceilalți sunt marginalizați și, în continuare –ca să vezi – „nu prezintă garanții de loialitate” regimului de la Chișinău, controlat de Kremlin. Structurile administrative de stat piftesc de antiromâni, de aceea corupția este mare și nimic nu se schimbă în bine în sfera publică.
G.T.G.: Încă de pe timpul Imperiului Roman, zicala „Divide et Impera” („Împarte și domină!”) a fost folosită cu succes de toate imperiile în zonele ocupate. Ceea ce am văzut în Basarabia, au fost români basarabeni care „s-au dat cu rușii” și au devenit parte integrantă în persecutarea propriului popor. Mai greu de acceptat este că oameni ale căror familii au suferit crunt sub persecuția comunistă rusească nu numai că au pășit pe cadavrele înaintașilor și au trecut de partea opresorilor, dar au și devenit porta-voce a lor. Să îl luăm pe Vladimir Bujeniță, al cărui bunic matern, Isidor Sârbu, a fost luptător anticomunist și refugiat în România după ocuparea rusească a Basarabiei.E vorba de numele conspirativ de Vladimir Voronin (Cioara), fost și prezent milionar și președinte al comuniștilor, care a numit tricolorul Moldovei (deci românesc) „steag fascist”. Alt caz e tovarășa Zinaida Greceanii, fosta prim-ministru pusă de comuniști aserviți Moscovei, ai cărei părinți, Mărioara Ursu și Petrea Bujor, au fost deportați în Siberia în anii „50. Ce instrumente și tehnici a folosit sistemul comunist de a fost în stare să desfigureze în așa hal indivizii, să îi transforme pe unii din victime, în asupritori?
V.V.P.: Vedeți că, în răspunsul anterior, parcă am anticipat abordările dvs.? La Moscova lucrau laboratoare întregi pentru inventarea metodelor de spălare a creierelor, de intimidare și mutilare a etniilor din teritoriile ocupate de ruși. Am publicat multe materiale demonstrând acest lucru în „Mesagerul”, unde aveam și un interior de pagină intitulat „Între Est și Vest”. Apoi a fost acea frică să nu rămâi veșnic marginalizat, de aceea există „intratul în cârdășie” cu dușmanul. Ceea ce familia mea nu a făcut niciodată. Problema e dublă, mai ales dacă ne gândim că acum, când nu mai facem parte oficial din URSS sau Rusia, ne tot întrebăm de ce aceste personae și-au îndrăgit și își mai iubesc atât de zelos călăii. Acum poți încerca, cel puțin, să fi liber. Ei, uite, că nu, iar acești tipi nu fac decât să demonstreze că sunt șantajabili, că Securitățile moldovenească (find una prorusă) și rusă îi au la mână cu ceva palpabil și îi pun să danseze cum le convine lor. Întâi îi atrag în scheme de furt, acaparări, înavuțiri necinstite, apoi îi pun să danseze tananica rusească, îndreptată contra românilor. S-a întâmplat să u pe la cimitirul unde sunt înmormântate rudele lui Voronin, în zona de peste Nistru, de unde Securitatea „noastră” rusă alegea cadre, după principiul loialității față de comandamentele venite de la Moscova. Această ură a malului stâng al Nistrului împotriva României este ura Kremlinului pentru poporul român deștept, frumos, harnic și care, iată, e în rând cu lumea civilizată.
G.T.G.: Cealaltă parte a ecuației iarăși este de ce, în ciuda aceluiași sistem de mutilare sufletească, au fost și sunt români basarabeni, precum dumneavoastră și domnul Mihai Ghimpu, care, în ciuda aceluiași regim de deznaționalizare, și în ciuda persecutării familiei până la omucidere de către ruși, ați păstrat și ați promovat de-o viață cultura, limba, istoria și civilizația daco-română dintre Nistru și Prut? Ce-a creat de fapt diferența dintre cedare și rezistența în fața persecuțiilor comuniste?
V.V.P.: Eu cred că felul meu de a aborda lucrurile se datorează mamei, în primul rând. Apoi neîmpăcării cu faptul că mi-am pierdut cele mai apropiate persoane – tatăl, bunicul, mama, nepotul, bunica. Mă mândresc și că am Ordinul de Onoare „Pentru Merit în Grad de Comandor” din partea Statului Român, care, cred, mi-a fost acordat pentru consecvența promovării și apărării românismului. Mi-am redobândit cetățenia română în 1992, că mai devreme nu s-a putut. Fiica mea a făcut studii la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti”, din București. Nu am colaborat cu niciun fel de servicii secrete, în situația când tot oamenii ce provin de acolo răspândesc zvonuri despre oamenii onești și necolaboraționiști doar pentru că nu-și pot duce singuri povara turnării, a trădării, a păcatului. Am avut rude în România, un frate al bunicii, refugiat cu soția, o fică de preot, de la Bălți, care veneau adesea și ne aduceau discuri românești, inclusiv „Balada” lui Ciprian Porumbescu, pe care fica mea, Beatriz, a cântat-o și la nunta ei. Asta m-a marcat, cred, profund, plus rudele din partea soțului, care s-au refugiat și ele în România, unde au ajuns buni profesioniști și oameni văzuți, utili societății.
G.T.G.: Să ajungem la minoritari. La 20 de ani de la independența Moldovei după jugul rusesc, un număr important de alogeni rusolingvi păstrează frânghiile economiei de la Chișinău. Populația minoritară rusofonă insistă ca majoritatea de 80% de etnici români să știe rusește, pentru ca ei să nu vorbească românește. Aceiași rusolingvi, odată ajunși în Vestul Europei sau în SUA (inclusiv dacă sunt sub 60 de ani), învață limba țării-gazdă în 6 luni, sau știu că ajung să nu aibă ce mânca, adică din ce își câștiga existența. Mai tragic, pentru gospodarii români basarabeni deportați în Siberia, Kazahstan ș.a., alternativa era să învețe imediat rusește sau să moară. Cum explicați persistența rusolingvilor din Basarabia de a refuza să învețe limba română, pe care ei o numesc „moldovenească”, și mă refer aici la copii de la 16 ani până la adulți sub 60 de ani? Sau cum explicați tupeul bașcanului din „Găgăuzia” care amenință că restituie scrisorile Chișinăului pentru că sunt în „limba moldovenească”, și nu „în rusă”?
V.V.P.: Totul ce ați spus este adevărat. Aceste argumente au fost răsvehiculate la noi, dar nu își fac efectul. Asta pentru că emisarii sau adoratorii Rusiei consideră că „R. Moldova este pământ rusesc”, iar clasa politică, pentru „a nu supăra” minoritatea etnică rusă, îi lasă să creadă așa. Mai mult – conducerea R. Moldova,venită după comuniștii antiromâni, nu știe ce identitate are,pledează pentru moldovenism, pentru statalitatea exacerbată,uitând de Declarația de Independență, care admite o decizie de Unire cu România, prin următorul alineat: „REPUBLICA MOLDOVA ESTE UN STAT SUVERAN, INDEPENDENTȘI DEMOCRATIC, LIBER SĂ-ȘI HOTĂRASCĂ PREZENTULȘI VIITORUL, FĂRĂ NICIUN AMESTEC DIN AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU IDEALURILEȘI NĂZUINŢELE SFINTE ALE POPORULUI ÎN SPAŢIUL ISTORICȘI ETNIC AL DEVENIRII SALE NAŢIONALE. Același lucru e posibil în baza art.142 din Legea Fundamentală,care spune – în spiritul Declarației de Independență – limitele revizuirii. (1) Dispoziţiile privind caracterul suveran, independent și unitar al statului, precumși cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorităţii cetăţenilor înscriși în listele electorale. Rusolingvii se tem de acest lucru și caută, sprijiniți de Kremlin, să își consolideze continuu pozițiile, exploatând nostalgiile oamenilor după trecutul sătul, dar neliber, însă când ei erau tineri. Vina, însă, nu este doar a lor. Mai sunt niște realități incontestabile și știute de toată lumea. Capitalul pe care l-a avut Partidul Comunist din R. Moldova a fost transmis în mâinile „oamenilor de încredere”, tot de-ai lor, nomenclaturiștilor și apropiaților, care s-au îmbogățit de pe spinarea țăranului și a muncitorului român din Basarabia. Dintre acești apropiați fac parte, în special, loialii regimului bolșevic, cei care i-au exploatat pe băștinașii români și care acum au devenit proaspăt îmbogățiți, șef, nomenclaturiști de viță nouă. Ei păstrează și finanțează clasa politică și îi dictează stategiile. La începutul anilor „90 rusolingvii, strânși un pic la perete, au început să învețe limba română, să își dea copiii la grădinițe și la școli românești, însă, la scurt timp, când au venit agrarienii, ce aveau mulți comuniști proruși printre ei, precum și după venirea masivă a comuniștilor la putere, în 2001, pentru opt ani, interesul lor pentru integrarea în societatea românească prin învățarea limbii române a încetat.Sunt 14 ani buni din cei 21 și jumătate de după Independență,în care al doilea stat românesc a fost condus de antiromâni,antieuropeni, care nu au încurajat integrarea alogenilor în societatea postsovietică, prin adaptarea necunoscătorilor datorită învățării limbii ociale. Dimpotrivă, au adâncit ruptura între majoritari și minoritarii antiromâni. În Găgăuzia, Ambasada României de la Chișinău a desfășurat cursuri de învățare a limbii române, chiar în perioada comunistă. Acum, însă, deși au venit parcă la putere democrați, necomuniști, postcomuniști, liderul găgăuz, împreună cu premierul, care nu l-a atenționat, cel puțin, în legătură cu rezistențele ilegale opuse Marșurilor unioniste, în special la Bălți, aceștia nici nu au de gând să demonstreze bun-simț sau respectul legii, fac ce vor și chiar par să stea în spatele forțelor proruse antiunioniste agresive și violente. Concluzia este că, atâta timp cât conducerea nu va fi cea cu interesul general al unității naționale românești, oricine va dori ne va dansa pe cap tontoroiul nedemnității naționale.
G.T.G.: Când retorica antiromânească pierde teren, se recurge la violență: agresivitate și violență contra participanților la Marșul Unirii de la Bălți, împușcarea cetățenilor civili la punctul de trecere al „vameșilor transnistreni” ruși, violarea și omorârea tinerilor la protestele tinerilor din aprilie 2010, asasinarea,prin diverse „accidente”, a artiștilor și intelectualilor unioniști români de-a lungul anilor, invadarea în școli, și/sau expulzarea profesorilor și a elevilor din școlile românești „moldovenești”din Estul Moldovei (Transnistria), arestarea sub acuzații false de „teroriști” a elevilor români din Transnistria, armata rusească de ocupație din anii „90, în ciuda Tratatului de Retragere semnat la Istanbul în 1999 etc. În ce măsură trebuie să inventariem, să comemorăm și să repetăm aceste fapte publicului românesc și internațional, pentru a arăta cât de „democratică” este, de fapt, Rusia azi în Republica Moldova?
V.V.P.: Ce să vă spun? Retorica antiromânească încă nu și-a pierdut din teren, deoarece e practicată la nivel de stat. Tocmai aici e problema – dacă cei care azi și-au propus să edifice între Nistru și Prut o societate în care să fie asigurate drepturile și libertățile fundamentale ale omului, cu libertatea de exprimare, pluralismul de opinii, ar face ce spun că își propun, s-ar opri și s-ar pune capăt fărădelegilor. Însă senzația noastră este că cei de sus și comuniștii stau în spatele agresorilor antiromâni – unii din interes electoral, alții din invidie și concurență politică și de imagine (că ei așa sunt înclinați să trateze durerea noastră), alții din ura viscerală cultivată de regimurile antinaționale. Vorbesc de toate partidele din Parlament, fără excepție, pentru că, sper, nu ați uitat că unii pretinși liberali au pus Unirea în sicriu. Asta în timp ce nu există altă soluție pentru supraviețuirea celui de-al doilea stat românesc, ce va trebui ori să devină cu adevărat românesc, ori să dispară în genere, înghițit de Rusia, prin proiectele ei demagogice.
Și celelalte fenomene nedrepte și dureroase – devenite cronice – care au loc, unele find condamnate și de CEDO,ne demonstrează că nu avem o conducere cu demnitate națională, despre care ne-a vorbit și Regele Mihai, într-un recent discurs în Parlamentul României. Demnitatea și caracterele ne-au lipsit mereu, în spatele clasei politice actuale încă stau niște foști șefuleți de stat, pentru care PCUS și Moscova sunt icoane,de aceea se și vorbește acum mai puțin de retragerea armatei ruse, nu se cere socoteală pentru uciderea tinerilor nevinovați la Nistru de către „forțele de pace!”, nu se cere dizolvarea acestora și a Comisiei Unificate de Control, deși sunt adoptate unanim în Parlament, încă sub regim comunist, în anul 2005, două hotărâri fundamentale în acest sens – „trupele de pace” și armata rusă de ocupație trebuind să fie deja plecate încă de la sfârșitul anilor 2005 și, respectiv, 2006. Tocmai vă spuneam mai sus că am obținut, la Amsterdam, la sesiunea de toamnă a Adunării Parlamentare a OTAN, în 1999, cu două zile înainte de decizia de la Istanbul, o Rezoluție care cere retragerea imediată și necondiționată a trupelor rusești din Moldova și Georgia. În Georgia trupe nu mai sunt, au avut un program guvernamental, propus spre respectare Rusiei și problema s-a rezolvat, în timp ce noi încă ne căutăm voință prin tufării politice și mrejele oneroase. Desigur, pentru a ne obține adevărata libertate, e nevoie să batem mereu clopotele, să solicităm Occidentului să ne sprjine în confruntarea cu Rusia, ca să ne obținem adevărata recunoaștere a desprinderii de Imperiul Rus. Vestul să îi facă pe ruși să își retragă trupele de ocupație și să nu se amestece în treburile noastre interne, prin șantajul gazelor. Pentru că astea sunt, de fapt, problema și motivul principal al comportamentului conducerii – se teme de prețuri înalte pentru gazele rusești, se teme de nemulțumirea alegătorilor și, în consecință, de pierderea voturilor, adică – de plecarea de la Putere și de imposibilitatea de a mai fura bunul public. Și aici se întâlnesc explicațiile pentru tot ce vedem în interfluviul Nistru-Prut. Mai mult – întreaga actuală conducere, în pofida demersului ei, parcă proeuropean, ca și fosta conducere comunistă, știe foarte bine că se va produce Unirea cu România. Tocmai din această cauză fură și fură, ca, atunci când ne vom uni cu România, să fie cetățeni onorabili ai Europei, cu averi, bogați, știind că în UE proprietatea este sfântă, imuabilă.
G.T.G.: Să revenim la condamnarea comunismului: România a făcut-o în 2006, la fel și țările din Estul Europei. R. Moldova a interzis, în 2012, simbolurile „secera și ciocanul”, sub a căror flamură roșie au murit peste 150 000 000 de civili în toată lumea în regim comunist. Rusia, însă, mai are steaua roșie pe Kremlin și venerează hoitul lui Lenin, pe post de „Mesia al comuniștilor”. Comunitatea Europeană a refuzat în repetate rânduri să condamne comunismul, cel mai recent în 2010, când România, Republica Cehă, Ungaria, Bulgaria, Latvia și Lituania au cerut din nou acest lucru. Frica să le taie rușii gazele naturale și conlucrarea partidelor de stânga din Grecia și Vestul Europei au făcut ca occidentalii să respingă inițiativa. La Londra, în 2011,a avut loc o expoziție cu chiloți de damă cu seceră și ciocan pe ei în loc de floricele și au venit propuneri din SUA să se facă băuturi de limonadă chemate „Leninada”. Fascinația pentru dictatorii comuniști a ajuns și la Casa Albă, unde, în 2009, pe bradul de Crăciun a apărut și un glob cu fața lui Mao Tse Dung (65 000 000 de victime, conform Cărții Negre a Comunismului). Iar în 2010, în același an când Georgia a demolat statuia lui Stalin din Groznii, în Bedford Virginia, americanii i-au ridicat o statuie lui Stalin, pentru „eliberarea” Franței (de menționat că singurii „estici” care au participat, de fapt, la eliberarea Occidentului, au fost armatele poloneze din exil, pe care Churchill le-a predat după război rușilor; aceștia i-au arestat pe soldați și i-au omorât pe supraviețuitorii luptelor contra germanilor din Franța și Italia). Președintele Nicolae Timofti a declarat luna trecută în revista austriacă „Die Presse” că: „nu există nicio diferență între sistemul nazist și cel sovietic.” Deci cum trebuie educați acești occidentali ca să afle memoria atâtor martiri, pe care ei o terfelesc prin bagatelizarea sau chiar glorificarea ideologiei și a acțiunilor comuniste?
V.V.P.: R. Moldova a interzis, în 2012, simbolurile „secera și ciocanul”, dar nu a interzis și steaua roșie, nu aplică hotărârile Guvernului, adoptate după proclamarea Independenței, privind lichidarea monumentelor comuniste, adică privind decomunizarea, conform recomandărilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Asta ridică un mare semn de întrebare, mai bine spus – este o confirmare în plus că nici conducerea postcomunistă nu vrea decomunizarea cu adevărat a societății, după 21 de ani de ieșire din URSS. Practic, ceea ce ați spus aici, eu, fără să citesc întrebarea, am și anticipat în răspunsurile anterioare din constatările enunțate de dumneata. Și Comunitatea Europeană, desigur, stă între ciocan și nicovală sau chiar între „ciocan și seceră”, încercând să fie recunoscătoare URSS, de fapt, bolșevicilor, că au rezistat în fața naziștilor, căutând, totodată, surse alternative de energie, dar se teme să nu rămână fără hidrocarburile rusești. Din aceste motive, Occidentul parcă e cu dreptatea, dar parcă și nu, iar noi riscăm să rămânem ai nimănui. De aceea trebuie să revenim la sânul Patriei noastre România, să fim un stat European puternic, având mare și munte, cu imense bogății subterane, unele descoperite recent, fapt ce ne poate face independenți și cu adevărat liberi. Pentru Occident, uneori, bolșevismul, comunismul și satrapii lor sunt ceva exotic, ceea ce e total inadecvat, asta pentru că puține popoare au trăit drama poporului român. Nu există o familie în Basarabia care să nu fi suferit din cauza odiosului regim comunist, ce a ucis, a organizat foamete, a adus oamenii la canibalism, a comis aceleași atrocități ca și naziștii. Probabil, sunt și niște motive etnice, care încă nu au permis o condamnare tranșantă a comunismului și a crimelor lui, pentru că se știe cine umblă cu fantasma comunismului prin Europa. Noi am avut Holocaustul nostru, al românilor, prăpădindu-se din cauza bolșevicilor un million de români, și acest lucru trebuie să îl știe toți care se joacă ușurel cu fantomele roșii. Poate Președintele Nicolae Timofti va fi omul de stat, românul ce va rezista cu demnitate până la capăt în fața impertinenței Kremlinului. Oamenii de bună credință și cu verticalitate din R. Moldova așteaptă mult o asemenea persoană verticală și de caracter. Educarea vine de la informare. Încă nu avem presă liberă, nu avem un adevărat pluralism politic și de opinii, nu avem economie liberă, nici justiție independentă, rămânem într-un cerc vicios condimentat cu o corupție ascensivă și o contrabandă rușinoasă, înflorind sub umbrela Puterii.
G.T.G.: În ciuda rusificării și a tribalizării masive așa-zis „moldoveniste” din Moldova, totuși, Basarabia dă exemple demne de urmat întregii națiuni daco-române: Festivalul „Limba Noastră cea Română”, Protestele Tinerilor din Aprilie, Podul de Flori, Marșul Unirii, cel mai mare drapel tricolor românesc din lume desfășurat la Chișinău. Unde vedeți redeșteptarea românilor dintre Nistru și Prut în viitorul apropiat și depărtat al poporului nostru?
V.V.P: Noi am creat Consiliul Unirii, puteți vedea cine a aderat urmând acest link:http://www.consiliul-unirii.ro/organizații-și-persoane-afiliate/. Sunt oameni cu demnitate, cu verticalitate și merite mari în trecut, activând și acum pentru a apropia Unirea. Am făcut toate acțiunile împreună cu Platforma civică „Acțiunea-2012”: nouă Marșuri ale Unirii și, pe 24 ianuarie (Marșul auto al PNL), de ziua Marii Uniri, pe 25 martie, în Chișinău, pe 13 și 16 mai în Chișinău, când s-au împlinit 200 de ani de ocupație ruso-sovietică, pe 28 iunie la Chișinău, pe 21 iulie la Cahul, pe 5 august la Bălți, pe 16 septembrie în Chișinău, pe 21 octombrie la București și pe 1 Decembrie am fost prezenți la Alba Iulia. Este foarte importantă unirea eforturilor celor având experiența și durerea vieții cu elanul, optimismul și speranța tinerilor în reîntregirea României. Noi, unioniștii, am redat Demnitate românilor din Basarabia, România, la Marșurile Unirii din Chișinău participând câte circa 10 mii de persoane și avem în Consiliul Unirii cetățeni de multe naționalități, inclusiv ucraineni, bulgari, ruși, polonezi, găgăuzi ș.a. Cred că, în anul care a început, vom continua manifestările, avem și altele în vizor, de care se poate lua cunoștință pe site-ul www.consiliul-unirii.ro. Recent, înainte de plecarea la Alba Iulia cu circa 100 de membri din Basarabia, coordonatori și membri activi ai Consiliului Unirii au prezentat Manifestul Unioniștilor, un studio-tratat-program de circa 100 de pagini, în care arătăm cum se poate face Unirea, care sunt căile de apropiere urgentă și de cooperare imediată dintre cele două state românești, care sunt decalajele în dezvoltare și cum poate fi restabilită cu demnitate unitatea Statului Român. După cum se cunoaște, un număr mare de basarabeni și-au redobândit cetățenia română, foarte mulți și-o așteaptă, așa că, practic, Unirea se produce – doar că nu am dori să ajungem la sânul mamei noastre România total înărăciți și înstrăinați.Tinerii sunt optimiști, ei cred că Unirea se poate produce în următorii cinci ani, unii cred că și mai devreme, important e că va fi neapărat. Acest lucru e conștientizat de oameni politici de la București, poate, deocamdată, mai puțin la Chișinău, dar presiunea publică îi va face pe neverticali și pe lași să devină curajoși – o altă ieșire nu există.
G.T.G.: Ați mai vrea să adăugați ceva pentru cititorii noștri din toată lumea?
V.V.P.: Vreau să le mulțumesc tuturor românilor, din orice colț al lumii, care s-au înscris în Consiliul Unirii, care ne-au sprijinit cum au putut în acest an și să le solicit să ne fie alături în continuare,să îi roage și pe alții să ne adunăm grămăjoară și să apropiem Unirea. Totul depinde de noi și Dumnezeu este alături de cei care se ajută, se sprijină, se adună, se iartă și se roagă.
G.T.G.: Cum pot să vă contacteze cititorii noștri?
V.V.P: Am mai multe adrese de e-mail, inclusiv vpavlicenco@yahoo.com, vitalia@pavlicenco.eu. Doritorii îmi pot citi postările sau îmi pot adresa mesaje pe www.pavlicenco.md, www.pavlicenco.ro, precum și pe www.consiliul/unirii.ro, consiliul.unirii@yahoo.com, la tel.+37369111682 ori +491605702646.
G.T.G.: Stimată dnă Vitalia Vangheli Pavlicenco, vă mulțumesc pentru timpul acordat și vă doresc un An Nou Fericit 2013, cu multă sănătate, fericire și prosperitate pentru dumneavoastră și pentru cei dragi.
V.V.P.: Vă mulțumesc și eu pentru interesul de a fi discutat cu mine, de a-mi fi solicitat opiniile, vă spun La Mulți Ani!
Fragment din cartea:
GABRIEL TEODOR GHERASIM, ROMÂNIA: MARTIRII ŞISUPRAVIEŢUITORII DIN COMUNISM, Editura Libris Editorial, Brasov, 2018.