O moștenire lăsată peste veacuri

Spread the love

Loading

Autor: Violeta Bobocea, Membru UZPR

Comoara cea mai de preț a poporului nostru rămâne limba română, graiul dulce românesc, acea dulce și melodioasă nestemată a fiecărui neam.

Pornind de la literatura veche, de la cronicari, de la Grigore Ureche, Miron Costin sau Ion Neculce, mitropolitul Varlaam sau Dosoftei, putem afirma cu certitudine că primele scrieri au avut un caracter religios, omul fiind în relație strânsă cu divinitatea , limba noastră fiind muzicală și ritmică, plină de nerv și convingătoare, o limbă matrice ce s-a păstrat în limbile romanice, cu sistemul ei gramatical coerent, cu modele de structurare a comunicării, cu ajutorul unor lexeme cu forme sonore, scrise în diferite limbi europene.

Toți s-au străduit să caute forma cea mai limpede și mai armonioasă a limbii, care să fie înțeleasă în toate ținuturile românești.

Treptat, limba română a căpătat o formă desăvârșită, fiind limba pe care o știm și o prețuim, limba în care ne-am născut și am învățat primele slove la școală, în abecedar, primele cuvinte pe care le-am rostit pentru prima dată cu stângăcie, dar sunt acele structuri și sintagme care ne reprezintă pe noi, românii.

Această limbă melodioasă vine de departe, din trecutul glorios al strămoșilor, dintr-o istorie în care am ieșit învingători de cele mai multe ori, sau, chiar dacă uneori am pierdut bătălia, nu ne-am pierdut speranța nicio clipă.

Când vorbim de limba română, ne gândim la faptul că românul s-a născut poet.

În cele mai grele clipe, în momentele de restriște, românul și-a exprimat gândurile, sentimentele prin cântec. Cântecul e o răsfrângere a sufletului său.

Mărturie stau doinele, baladele de dor și jale, legendele ancestrale ale omenirii. Așa cum afirma Vasile Alecsandri în 1849 în „Românii și poezia lor”despre românul ce știe să prețuiască graiul străbun:

„Mie mi-e drag românul și știu a-i prețui bunătățile cu care l-au dăruit natura. Mi-e drag să-l privesc și să-l ascult, căci el e simplu și frumos în înfățișarea lui; căci e curat, înțălept, vesel și poetic în graiul său. Îmi plac obiceiurile patriarhale, credințele sale fantastice, danțurile sale vechi și voinicești, portul său pitoresc care, la Roma, se  vede săpat pe columna lui Traian, cânticele sale atât de armonioase!”

Limba română este limba care ne definește pe noi, românii, este limba Luceafărului eminescian, este limba spațiului mioritic considerat al doilea obraz al omului, cum afirma poetul și filosoful Lucian Blaga, dar și melodioasa și inegalabilă limbă strămoșească a spiritualității noastre românești, ce răzbate din trecut, din vechime.

Limba noastră este o moștenire lăsată peste veacuri, o mărturie peste timp, o punte de legătură între trecut și prezent, este limba credinței noastre strămoșești, un adevărat dar divin care trebuie păstrat cu sfințenie și lăsat moștenire generațiilor ce vor veni.

Limba română este definită prin Cuvânt, prin intermediul căruia ne exprimăm adevăratele gânduri și sentimente. La început a fost Cuvântul, știm din Biblie, acel cuvânt considerat un șlefuitor al sufletului, dătător de viață, sau cum spune Mihai Eminescu, „cuvântul ce exprimă adevărul”, iar „Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii”.

Poetul Vasile Voiculescu definește atât de bine cuvântul, încât îl consideră „sămânța nemuririi”, iar  pentru Nichita Stănescu acele minunate cuvinte sunt definitorii, chiar și atunci când descrie sentimentul iubirii:”Numai cuvintele se rostogoleau între noi, înainte și înapoi”.

Doar la noi limba română răsună melodios dincolo de timp și spațiu, dincolo de cuvinte.

Limba strămoșească a fost și va rămâne sufletul fiecărui român:

 

 

  Doar la noi

 

 

Doar la noi

răsună ciocârlia

pe șesuri și câmpii,

doinele și horele

împletite în trecutul

ancestral;

doar noi

purtăm nostalgia

dorului de Luceafăr.

Doar la noi

codru-i frate cu românul,

dorul unic, românesc

răzbate-n lung și -n lat

de dincolo de Carpați.

Doar la noi

răscrucea dimineților

ține loc de speranță..

Doar la noi

baladele răsună

chiar din munți,

colindele să stai

să le asculți,

iar dulcea limbă

românească-i

sorgintea noastră

strămoșească,

iar portul popular

e din trecut,

trecutul glorios

e ca un scut,

e tot ce-avem

mai sfânt.

Doar la noi…

 

 

 

Prof. Violeta Bobocea,

Membru Liga Scriitorilor Români,

Membru Societatea Scriitorilor Români

Membru UZPR

 

Tagged: