Autor: Violeta Bobocea, membru UZPR
Omul de la catedră este cel care formează, modelează personalitatea unui copil, a unui tânăr, este prietenul care te ajută necondiționat; el este mereu lângă copii cu un sfat, cu un gând bun, încurajator.
Dascălul este cel care lasă câte o părticică din sufletul său în fiecare secundă, în fiecare an, în fiecare clipă. El se mistuie pe sine însuși, pentru a lumina calea altora.
Să ții în palmă sufletul unui copil este un dar divin, dar și o responsabilitate uriașă.
Să fii deschizător de drumuri pentru orice tânăr în formare este minunat.
Petre Țuțea afirma că i-ar fi plăcut să fie profesor, pentru că ” profesorul este fabricant de oameni. Profesorul se aseamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală și face mobilă de lux”.
Viața unui dascăl nu este deloc ușoară, chiar dacă mulți cred contrariul: asaltat de planificări, lucrări, extemporale și teste, un dascăl trebuie să formeze, în primul rând, oameni, caractere; elevii trebuie să înțeleagă că în această viață nu vor obține nimic fără sacrificiu, fără studiu.
Cărțile sunt faruri înălțate la malurile mării imense a timpului.
Când Dumnezeu a creat cadrul didactic, a chemat toți îngerii și i-a întrebat:
-Cum ar trebui să fie un cadru didactic?
Îngerii i-au dat mai multe răspunsuri:
-Să-i iubească pe copii.
– Să rămână mereu elev, învățând continuu pentru a transmite învățăceilor lui cunoștințe actuale și de valoare.
-O ființă care să rămână veșnic tânără, amabilă , înțelegătoare, modestă, creativă și corectă.
-O ființă care, deși uneori firavă, este în stare să stăpânească prin tact pedagogic și talent o clasă de elevi, uneori mai înalți sau mai puternici decât el!
Când a auzit aceste răspunsuri, Dumnezeu le-a spus îngerilor:
- Acestei ființe, care primește atât de puțin și dă, sau i se cere, atât de mult, trebuie să-i adăugăm ceva.
- Ce? au întrebat toți îngerii în cor.
- Lumină, multă lumină. pentru ca flacăra cadrului didactic să nu se stingă niciodată!
Dascălul, cu un suflet cât galaxia, trudește viața întreagă la secera ascuțită a lunii, semănând pulberi de aur peste semințele ce stau să încolțească.
În Japonia, doar profesorii nu se închină în fața împăratului, pentru că japonezii consideră că fără dascăli n-ar exista împărați.
Așa cum putem afirma și noi că fără școală nu putem trăi, fără dascăli nu există educație!