Autor: Mia Rogobete
Ce poate fi mai frumos decât o seară cu dans, muzică și voie bună, împreună cu dragii mei colegi de teatru, minunații actori amatori ai Teatrului Municipal Traian Grozăvescu din Lugoj, ce vremuri! Fusese o zi rece de februarie a anului 2020 în care un vărsător plin de viață oferea unor oameni căldură, bucurie, râsete și stare de bine. Mai trecuse un an din viața mea, sărbătoream și mă simțeam parcă și mai bine, îmi creșteau aripile într-un ritm alert, mă țineam cu dinții de timp, dar el alerga.
Cu un an în urmă, exact în această perioadă fusesem într-un pelerinaj, în Israel, ceea ce m-a făcut să scriu cartea mea de suflet despre Pământul Sfânt. Omenirea mergea frumos pe autostrada vieții, bogați, săraci, aproape toți într-o libertate deplină. Și totuși, existau zvonuri că într-o ”bună” zi o să vină EL, CEL DE-AL TREILEA RĂZBOI MONDIAL, fără arme, fără bombe, că prea s-a înrăit lumea, prea s-a degradat pământul, prea mulți oameni trăiesc pe acestă planetă, de aici reieșeau milioane de întrebări: ”O să fie sfârșitul lumii?”, ”De unde va porni războiul?” Că așa nu se mai poate…Și luna februarie a lui 2020 rămânea în urmă cu toate bunele și relele, cu o viață frumoasă pentru mine și mulți alți români. Dar…ceva se întâmpla în jurul nostru și totul începea să se schimbe, un virus își făcea de cap în cealaltă parte a lumii, în China. Un gând egoist îmi tot spunea: ”Ce bine că nu este la noi, oricum nu ne afectează pentru că este prea departe, nu trebuie să ne facem griji!” Însă ne făceam tot mai multe griji, apăreau știri groaznice din Wuhan, focar de pneumonie chineză, oameni pe stradă care picau pur și simplu și cică mureau subit, mi se părea cam ciudat ce se întâmplă, dar vedeam cum frica se instalează și la noi în țară, încet, încet în toată lumea, panică, teroare, spitale pline de bolnavi cu acest coronavirus, armata pe străzi, mașini de poliție vânau oamenii, în Italia era dezastru, vămile erau pline de români care reveneau în țara lor…Doamne, oare ce se întâmplă? Și răul continua, șomaj tehnic, firme închise, oameni lăsați fără loc de muncă, săracii mai săraci, bogații mai bogați, școli închise, se instalase haosul la noi în țară, dar și minciuna, spaima se plimba pe străzi pentru a pune mâna pe bătrânii noștri, sărmanii noștri părinți, bunici, pe ei pică întotdeauna totul. Au trait cele mai grele momente ale istoriei, au muncit din greu pentru a construi o țară, iar acum? Acum li se închid toate ușile, străzile, mai nou li se închid în față și spitalele? Asta nu e România mea!
Mulțumesc lui Dumnezeu că la naștere am primit spiritul bunicii mele, Maria Mateiovici, o româncă adevărată, sinceră, puternică, iubitoare de glie, harnică și curajoasă și în fiecare dimineață mi-am amintit cuvintele pe care le rostea mereu, în fața unei Icoane cu Isus Hristos, ce o avea pe peretele din camera ei: ”Nu în palma mea, ci în palma ta, Doamne, este scris destinul meu.” și încă ceva ne mai spunea: ”Nu credeți tot ce vedeți, rumegați mai întâi și apoi să vă spuneți părerea”. Așa am și făcut, icoana minții mele, bunica mea trecută prin Cel de-al doilea Război Mondial, o biată fată ce alerga pe Iorgovan cu un copil mic în brațe de frica bombelor, rămasă văduvă la numai 20 de ani, bunicul dându-și viața pe front, în Munții Cucaz…apoi a urmat epoca lui Ceaușescu, a reușit să lucreze cu carul și cu doi boi pentru a întreține o familie, pentru a construe o casă, onoare și demnitate, a reușit să îmi inspire puterea de a rămâne dreaptă în fața tuturor vremurilor.
Și mi-am continuat viața, mi-am curățat aripile, le-am udat la rădăcină, am dat mai departe lumină sufletelor triste, deprimate, am oferit binele purtat în mine tutror celor care aveau nevoie. Astfel că lansările de carte, de reviste, simpozioanele chiar și cu un număr limitat de participanți, piesele de teatru, au existat în lumea mea, pentru că nu putem să murim din cauza unei mâini invizibile, o gheară fără degete.
M-am gândit la mine ca om, apoi ca român, cu bagajele de românism și iubire pentru oameni, cu gândul mereu la bunicul Ioan Mateiovici, eroul meu căzut pe front în 1944, m-am gândit la poetul Toplețului-Dascălul Gheorghe Bălteanu, acesta a participat activ la Înfăptuirea ”Marelui Act al Unirii Românilor”, în calitate de corespondent- trimis special al Ziarului ”Drapelul” din Lugoj. La această înălțătoare atmosferă, poetul Gheorghe Băltean contribuie cu versuri emoționante. Unde era frica de pandemie? Unde era lașitatea? Unde erau românii? Răspunsul este: Românii erau La Alba Iulia, să împlinească un vis milenar! Românii își construiau țara! Românii nu erau lași, iar de frică, nici nu încape vorbă.
Iată cum în plină pandemie, în 1918, când gripa spaniolă bântuia și prin țara noastră, un om micuț, firav, cu credință în inimă, având numai un plămân functional, Gheorghe Băltean a sfidat pericolul morții, dar avea în buzunar un borcănaș cu miere…Acest neînfricat a fost condamnat de către autoritățile austro-ungare la închisoare, pentru că a primit și găzduit soldați români din grupul ”Cerna”, a fost un mare luptător pentru întregirea teritorială a României. La data de 23 decembrie 1918, Gheorghe Băltean scrie un memoriu în care revendica: tot Banatul aparținând Țării Românești, îi dă lui Petru Mateiovici, învățător în Topleț, acesta îl înmânează Generalului francez Berthlot care trecea prin gara din Topleț.
Și uite cum în așa zisa stare de urgență a anului 2020, am intrat în cimitirul ortodox din Topleț, cu un brat de lumânări pentru toți morții mei, să aibă toți lumină! Ce timpuri! Să nu ai voie să deschizi ușa cimitirului? Cu ochii după poliție, să nu fiu văzută. Să nu poți pune o lumânare sufletelor care ne-au învățat să scriem și să vorbim românește? Să nu pot sta în genunchi la crucea mamei mele? La crucea tatălui meu? Eram eu, erau zeci de morminte și cerul…peste tot Dumnezeu care îmi mângâia părul, și toate păsările din lume cântau în cor, lumânări aprinse de mâini fugare, flori udate în grabă, în pozele de pe cruci morții zâmbeau, ei erau fericiți! Ultima lumânare am aprins-o la mormântul unui suflet plecat la Dumnezeu mult prea devreme, un copil căruia mama sa i-a scris patru cărți de poezie, formând o punte între cer și pământ cu versurile, tristețe și resemnare, îngerul Claudiu. Înainte de a închide ușa de fier a cimitirului le-am făcut cu mâna tuturor celor care mă priveau de pe cruci, eroi ai neamului, poeți, iubitori de neam și țară, topliceni care au călcat pământul Toplețului și s-au scăldat în liniștita Cernă, ajunși în țara lui Dumnezeu, acolo unde toți au același nume și statut, apoi mi-a vorbit gândul războinic: ”Într-o zi, cineva o să plătească pentru toată batjocura aceasta!”
Am tras puternic aer în piept, să-mi ajungă până la Lugoj, să nu duc dorul greu acolo unde locuiesc, mi-am jurat că nu mă voi lăsa călcată în picioare nici de occident, nici de anumiți intruși care dezbină ordinea mondială, voi lupta până la capăt cu cei care distrug mințile copiilor noștri, voi rămâne fermă, așa cum a rămas până la moarte bunica mea, un exemplu pentru toată floarea românească, m-am bucurat de toți oamenii pe care i-am întâlnit în cale, m-am bucurat de Sfinxul Bănățean care fie pace, fie război, el tot acolo stă de veghe, m-am bucurat de frumusețea Iorgovanului, pata de culoare liliachie mi-a colorat imaginea, parfumul lui mi-a străbătut ființa, cum să nu îți iubești locul în care ai crescut și pentru care strămoșii tăi și-au dat viața? Au luptat cu turcii, cu nemții, cu rușii, au luptat cu viața, cum să nu fii puternic într-o țară atât de pitorească, cum să nu fii patriot când sânge din sângele tău a luptat pentru patria ta, pentru viitorul tău?
Nu putem să ne lăsăm cotropiți de un inamic invizibil, trimis de oameni invizibili, trebuie să luptăm cu mintile bolnave, să le înfrângem, să ne bucurăm de tot ce este în jurul nostru și să apreciem natura, regina timpului, pe ea nu o interesează că ești neamț, englez, chinez, american, Italian, maghiar, pe ea o interesează omul. Iubirea de patrie este ca o religie, să păstrăm cu bucurie trecutul glorios pentru a merge cu fruntea sus spunând mândri că suntem români! Să nu ne lăsăm învinși, să luptăm până la capăt, chiar dacă pierdem războiul, nu ne pierdem sufletul, pentru că dacă dăm dovadă de lașitate și depunem armele pierdem totul, iar Dumnezeu își pierde speranța în noi!
Spunea marele poet roman- Mihai Eminescu:
”Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de țară.”
Maria ROGOBETE
Lugoj 06.10.2021