Preasfințiți, Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori întru Domnul,
Iubitului cler, fraților arhierei, cinului monahal și iubiților credincioși ai Bisericii noastre, har și pace de la Dumnezeu, iar de la smerenia noastră arhierești binecuvântări.
Cu ajutorul Celui Preaînalt, am reușit să ajungem și în acest an, la finele primei săptămâni a Postului Mare, adică la Duminica dedicată „Ortodoxiei” sau Bisericii. În această zi se face amintire perioadei de persecuție împotriva cinstitorilor Sfintelor Icoane și, bineînțeles, biruinței acestora împotriva cotropitorilor. Iconoclasmul – așa cum se numește doctrina care respingea închinarea la Sfintele Icoane – apare pentru prima dată în istoria creștinismului la Sinodul „lui Elvira” sau „Sinodul din Elvira” care a avut loc între anii 405. La acest conciliu au participat 19 episcopi și 27 de preoți, asistând totodată diaconi și mireni. Adunarea a fost condusă de episcopul Decius de Legio, din partea Bisericii, iar din partea puterii politice, Împăratul Constantin. Este primul Sinod din perioada de domnie a celebrului împărat.
La Sinodul din Elvira au fost adoptate pentru prima dată Canoane în Biserica răsăriteană și apuseană, pe atunci fiind în comuniune ambele mari centre religioase de origine creștină. Unul dintre aceste reguli, adică al 36-lea canon, impunea astfel: „S-a părut bine ca Icoanele să nu mai fie în Biserici pentru ca ceea ce se cinstește și se slăvește să nu fie pictat pe pereți”. Aparent, Sinodul avusese în primele canoane o atitudine ostilă credinței mozaice, însă, până la finalul sesiunii sinodale, lucrurile aveau să stea cu totul altfel. Pornind de la acest motiv de discrepanță între ceea ce se regăsea în tradițiile creștine și noile dispoziții imperiale, mulți dintre creștini au protestat, în cele din urmă fiind ori condamnați, ori persecutați.
Despre importanța Sfintelor Icoane în creștinătatea timpurie a primelor secole se pot spune multe. Însuși Noul Testament prezintă practici, obiceiuri și rânduieli care nu s-au regăsit niciodată în confesiunile religioase de dinainte de Hristos. Ele au fost adoptate încă de la Sfântul Apostol Luca, cel cu care a călătorit Hristos pe drumul spre Emaus, evanghelist, medic și pictor, dintre cei 72 de Ucenici ai lui Hristos.
În diferite muzee din lume se păstrează sculpturi sau picturi de origine creștină, chiar din primele 3 secole, acestea nefiind niciodată până la acest Sinod socotite „idoli” sculptați de mână omenească. Sunt multe diferențe între Icoane și idoli, lucru pe care neoprotestantismul îl ignoră, dar care coincide cu creștinismul rațional: Icoana închipuie pe Dumnezeu, Sfânta Treime, un Sfânt sau o Sfântă care există, pe când idolul sculptat atunci se creează. Practic, idolul nu reprezintă nimic altceva decât o creație a unor oameni care și-au întemeiat propria lor divinitate.
Dacă îmi permiteți, vreau să fac o comparație modernă: o dată cu apariția tehnologiei și dezvoltarea cinematografiei internaționale, omenirea a putut să privească o mulțime de filme realiste, SF, sau desene animate. Dintre personajele principale ale filmului sau desenului respectiv, unele chiar au existat. Spre exemplu, filmul „Ostrov” prezintă o poveste din viața Bisericii. Chiar dacă actorul este doar o închipuire, morala culeasă este extraordinar de folositoare. Spectatorul percepe povestea, nu pe cei ce reprezintă personajele. În desenele animate, majoritatea personajelor sunt fictive: animale vorbitoare, puteri paranormale etc.
Poate că nu este cel mai bun exemplu, raportându-ne la dogmatica Sfintelor Icoane, dar acestea sunt, aș zice eu, actorii dumnezeirii, ai Sfinților și Sfintelor, care prezintă diferite momente sau scene din viața religioasă sau a Sfântului respectiv. Astfel, cu ajutorul unui film, spectatorul se conectează cu povestea, iar cu ajutorul Sfintelor Icoane, omul se conectează la rugăciune cu însăși divinitatea. A existat acel eveniment prezentat de Noul Testament și pictat în Icoană? A existat. Deci, nu este vorba despre nici un idol creat. Dacă ar fi fost așa cum susțin neoprotestanții, ridiculizând Icoana, ridiculizez povestea și inevitabil mă arat necredincios față de biografia lui Hristos.
Noi, creștinii, așa cum relatează „scrisoarea lui Diognet” – o celebră lucrare anonimă din primele secole, recunoscută de toate Bisericile Ortodoxe, trebuie să fim Icoane sau „actori” ai procesului de îndumnezeire, Icoane vii prin care să se repete povestea unui Sfânt sau a unei Sfinte. De aici înțelegem și de ce în timpul Utreniei se citește din „Sinaxar”, sau chiar în timpul Sfintei Liturghii, ca fiecare creștin să ia la cunoștință viața unui anume Sfânt și să culeagă din ea ceea ce i se potrivește, poate să împrumute și să implementeze în propria sa viață.
Ceea ce n-au înțeles cei de la Elvira, este realitatea că Icoana este o carte pictată, un capitol rezumat care reflectă o persoană Sfântă sau un eveniment biblic consacrat. Să susținem că Icoana nu este utilă, am susține că însăși cartea Noului Testament și toate cărțile Sfinților scriitori bisericești sunt doar „idoli creați”, lucru care ar fi o nebunie! S-ar interzice tacit contactul omului cu adevărul și, astfel, s-ar dezrădăcina cunoașterea. Însuși Hristos a spus: „veli cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan, 8, 32). Se potrivește versetul acesta cu subiectul pe care-l dezbatem? Credem că se potrivește, pentru că adevărul nu se revelează tuturor. Majoritatea creștinilor au nevoie de contactul cu sursa, scrierea sau pictura. Tot Hristos le-a zis Apostolilor: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Marcu, 16, 15). Deci, nu le-a zis: „rugați-vă să se descopere Evanghelia” ci i-a trimis pe ei să propovăduiască.
Metodele prin care s-a propovăduit Evanghelia sunt acestea: prin viu grai, prin propriul exemplu, prin curajul martirajului, prin pergamente sau lespezi scrise sau prin picturi. De ce și prin picturi? Pentru că la momentul venirii lui Hristos în lume, majoritatea oamenilor nu știau să citească. Pictura este o metodă de a-i relata și omului ce nu cunoaște alfabetul să vadă cu proprii săi ochi și să-și facă un joc de imaginație care să-i rezume tot cuprinsul unui capitol. Este ușor să apară neoprotestantismul în ultimele secole când aproape toți oamenii știu să citească și să spună că pictura nu-și are rostul. Ea este un mijloc eficient de propovăduire și de aceea a fost apărată cu vitejie de către Sfinți.
În Capadocia se păstrează Bisericuța în care a slujit Sfântul Vasile cel Mare. Pe pereții săi sunt pictate nenumărate Sfinte Icoane. Nu este singura Biserică din primele 5, 6 secole care este pictată, lucru care ne arată că Sfinții nu au recunoscut acest Sinod care, practic, impunea tradițiile și doctrinele iudeilor în cultul creștinilor. Sfântul Vasile cel Mare a trăit la jumătatea dintre cele două prime Sinoade Ecumenice când, așa cum spune și Sfântul Epifanie de Salamina în cartea sa intitulată „Panarion”, tulburările erau multe și unele dintre ele au rămas nerezolvate până în zilele noastre.
De la Sinodul lui Elvira și până la „porunca” împăratului Leon, din anul 730, prin care s-au interzis iarăși Sfintele Icoane a fost doar un pas. Vedem că orice lucru rămas nerezolvat are să revină la actualitate. Așa s-a întâmplat și cu tulburarea din secolul al IV-lea, revenind în secolul al VIII-lea. Leon al III- lea, care a domnit între anii 717 și 741, a readus la viață această tulburare și a impus distrugerea Icoanelor. Sfântul Ioan Damaschin (n. 676 – d. 749), a avut o luptă aprigă împotriva episcopilor și clericilor care au susținut opiniile eretice ale lui Leon, dar nu numai el, ci și alți Sfinți. Datorită acestor opoziții ferme ale creștinilor conservatori, în anul 787, Împărăteasca Irina, nora lui Leon, a convocat cel de-al 7-lea Sinod Ecumenic, adică al doilea Sinod care a avut loc în Niceea după cel din anii 325-326. La acest Sinod avea să se hotărască faptul că prezența Sfintelor Icoane este bună în Biserică și că ceea ce au lăsat Apostolii, dar au suspendat alții, mai târziu, trebuie să-și recapete semnificația adevărată. Aici vedem că nimic din ceea ce au lăsat Sfinții Apostoli nu este nefolositor sau dăunător.
După moartea Împărătesei Irina, persecuțiile au început din nou, de la Împăratul Nicefor și până la împăratul Teofil. Soția acestuia, Teodora, avea să-i schimbe poziția Împăratului Teofil și să redea libertatea cinstirii Sfintelor Icoane. Deși nimeni nu poate explica „rolul benefic” al puterii politice în viața Bisericii, vedem că majoritatea aparițiilor imperiale pe „scena” vieții religioase au culminat cu tulburări, persecuții sau erori. Oamenii statului ar trebui să înțeleagă că multe dintre problemele Bisericii îi pot depăși, iar dacă necesită rezolvare, acestea nu se pot rezolva prin legi sau ordonanțe, ci tot prin dezbaterea Sinodului.
După încetarea persecuțiilor, în anul 843 a fost stabilită ca această primă Duminică din Postul Mare să fie dedicată tuturor Sfinților care au apărat Sfintele Icoane. Așadar, dacă am numi deopotrivă „Duminica Ortodoxiei”, „Duminica Sfintelor Icoane”, creștinul simplu ar înțelege mai profund importanța acestei zile.
În „Duminica Sfintelor Icoane”, în multe Biserici Ortodoxe copiii aduc Icoane pictate de mânuțele lor și primesc diplome sau daruri de la preoți. M- aș bucura ca și noi să ducem mai departe această tradiție, pentru că Icoana, fiind ea pictată de un copil, este o propovăduire a lui Hristos, o vestire a Evangheliei Sale, a Sfinților și Sfintelor care au făcut parte din istoria acestui frumos creștinism.
Zice Domnul: „cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește” (Matei, 18, 5). Așadar, cine primește propovăduirea verbală, scrisă sau pictată, a unui copil al lui Dumnezeu, pe însuși Dumnezeu îl primește în sufletul și în viața sa. Dacă anul acesta nu se vor organiza astfel de expoziții iconografice, anul viitor m-aș bucura ca această Duminică să recapete sensul ei adevărat, să fie o zi în care nu doar adulții să se bucure, ci și copiii. Cu toții suntem copii, uneori, așa cum zice Hristos, că dacă nu ne întoarcem și nu vom fi ca pruncii, nu vom avea nesfârșita bucurie a mântuirii.
Iată că această zi ne determină atât de frumos revenirea noastră în corabia mântuirii, corabia din care, conștientizând tot ce facem, în permanență, nu vom cădea ci, dimpotrivă, ne vom ridica!
Cu aceste cuvinte, cu această istorioară, doresc să mergem, fiecare, la casele noastre, să medităm, să ne așezăm în fața Icoanei și să-i mulțumim lui Dumnezeu că, datorită Apostolilor, datorită tuturor celor ce au propovăduit verbal, cu faptele și exemplele lor proprii, prin scris sau prin pictură, astăzi suntem creștini! M-am născut om în lume și apoi m-am renăscut creștin al lui Iisus Hristos, spre viața cea veșnică și spre bucuria nesfârșită a mântuirii! Aportul adus de Icoană în viața și activitatea creștinismului este imposibil de inclus într-o singură predică, într-o singură carte sau într-o singură bibliotecă.
Al vostru arhipăstor și pururea către domnul rugător,
t Dr. Onufrie Pop
Arhiepiscop de Bergamo și Mitropolit Primat al
Mitropoliei Autonome Creștin Ortodoxe de Bergamo și Europa