Preasfinţiţi, Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,
Iubitului cler, fraţilor ierarhi şi iubiţilor credincioşi ai Bisericii noastre, har şi pace de la milostivul Dumnezeu, iar de la smerenia noastră părinteşti binecuvântări şi frăţeşti îmbrăţişări!
Anul acesta, Sfântul praznic al Învierii Domnului va fi sărbătorit la una dintre cele mai târzii date calendaristice, drept pentru care şi Postul Mare a început mai târziu. Nu are neapărat o importanţă liturgică aparte vremea la care începe postul, ci Biserica ne cheamă pe toţi la această rânduială de origine apostolică în timpul căreia renaşterea spirituală, rugăciunea fierbinte şi jertfa trupului ne sunt principalele părţi componente ale postului – în general – prin care revenim la forma iniţială, adică la starea duhovnicească de după primirea Botezului.
Pentru început, temelia postului este cuvântul Mântuitorului, care zice: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele” (Matei 6, 16). Vedem că Domnul nostru Iisus Hristos nicăieri nu a promovat tristeţea, nici măcar în timpul postirii, ci bucuria. În esenţa sa, întreaga structură a creştinismului înseamnă „bucurie” şi nu tristeţe.
Venind, odinioară, la Hristos, „ioaniţii”, adică acei ucenici ai lui Ioan Botezătorul care n-au dorit să-l urmeze pe Domnul, ci au mers după propriile lor reinterpretări date sfaturilor Înaintemergătorului, încercau să-l ispitească şi să-i judece învăţătura, raportându-o la ideile lor. Din acest motiv, Hristos le zice odată: „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el” (Matei 11, 11). De ce spune Mântuitorul acest lucru? Pentru a-l discredita totuşi pe cel mai mare om din creştinism? Nici vorbă, ci pentru ca „ioaniţii” să înţeleagă faptul că însuşi Ioan nu a fost un întemeietor de rânduieli, rituri sau legi, ci un înaintemergător care a pregătit „calea Domnului” cum zice şi Evanghelia.
Pentru a delimita Postul de practicile bine spus eretice ale „ioaniţilor”, adică cele de nevoinţă foarte aspră, până spre autoflagelare, înfometare şi bocete, Hristos avea să definească primul post din istoria creştinismului, spunând: „Pot oare, fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti” (Matei 9, 15).
Pentru a înţelege şi mai bine sensul cuvintelor lui Iisus Hristos, ne aducem aminte că aceşti ucenici, pe care-i denumim aici „ioaniţi”, promovau postul fără încetare, într-o formă am putea spune bolnavă din punct de vedere duhovnicesc, totodată într-o formă care îmbolnăvea trupul omului, chiar dacă din excesul evlaviei depresive aceasta nu avea bunăvoinţa să-şi recunoască suferinţa.
Postul, iubiţii mei, nu este o metodă de ruinare a omului. Am auzit ce zice Hristos, că atunci când El va fi luat de la Ucenicii Săi, adică va fi dat spre judecată nedreaptă, ocărât, răstignit şi ucis, aceştia vor posti. Deci, primul post din istoria creştinismului a început în seara zilei de joi, din anul răstignirii Domnului, al 27-lea al erei noastre, terminându-se în noaptea celei de a treia zi în care Domnul, stând în mormânt, a Înviat din morţi.
Şi de ce spuneam că postul nu este nici pe departe o metodă „canonică” de ruinare sau de maltratare a trupului, nici măcar pentru păcate – cum au înţeles greşit nebunii teologiei. Să nu uităm totuşi că Hristos a promovat „înţelepciunea pentru El” şi nu delirul duhovnicesc şi psihic sub pretextul nevoinţei dăunătoare.
Dacă toţi Sfinţii dintr-o Biserică ar fi pictaţi trişti, unde s-ar vedea bucuria Învierii şi fericirea vieţii veşnice? Nicăieri. Dacă un preot sau un episcop, ar opri renovarea acoperişului Bisericii, pentru „a se nevoi
Biserica”, putem spune că este un slujitor al înţelepciunii sau un nebun în veşminte frumoase? Concluziile nu le tragem noi, ci însuşi Apostolul Pavel care, tot cu părere despre „ioaniţi”, spune: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Romani 1, 22). Acelaşi ilustru propovăduitor al Evangheliei lui Hristos, zice: „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu” (I Corinteni 6, 19).
După ce am argumentat din punct de vedere biblic postul, trupul şi nevoinţa înţeleaptă, demascând astfel nevoinţa păgubitoare, acum putem înţelege că exemplul dat mai devreme, al slujitorului care ar interzice renovarea acoperişului Bisericii, este echivalentul povăţuitorului anxios care îndeamnă la nevoinţe, lacrimi şi torturi, într-un cuvânt la maltratarea şi ruinarea trupului omenesc care nu este inutil, ci este Biserică sau Templu al Duhului Sfânt.
Şi de data aceasta, tot cuvântul Evangheliei ne dăruieşte înţelepciunea cea adevărată, oferind ca pildă întrebarea: „Ce este mai mare, darul sau altarul care sfinţeşte darul?” (Matei 23, 19). Deci, postul este un dar al întăririi duhovniceşti, dar cel ce sfinţeşte postul nostru este trupul, prin maniera în care noi percepem postirea şi prin felul în care nu transformăm dintr-un medicament într-o pricină de îmbolnăvire în locul însănătoşirii. Aşadar, putem spune că nicio parte a creştinismului nu are în structura sa vreun gram de ipohondrie duhovnicească, adică frică de iad, temere de osândă sau de păcat şi nici tortură. Dimpotrivă, niciodată frica de păcat nu l-a făcut pe om să fie mai curat, ci chiar aceea l-a împins spre acel păcat sau spre alte păcate.
Fraţi creştini,
Am vorbit despre postul Apostolilor din vremea când Hristos a fost răstignit, fiind luat de la ei. Am vorbit despre raţiunea creştină de a percepe postul şi despre bucuria Apostolilor din ziua Învierii, când Domnul iarăşi li s-a arătat şi a stat cu ei. Poate, oare, cineva care a suferit un accident, să iubească întru toate locul accidentului din care a scăpat cu viaţă? Poate, oare, cineva să iubească spitalul după ce a suferit în el, deşi s-a vindecat? Ei bine, în al doilea an după Înviere, Apostolii îşi aduc aminte, iarăşi, cu amar, că Domnul nu mai este cu ei în fiecare zi, fizic, aşa cum era înainte.
Mântuitorul le-a făgăduit Apostolilor, după Înviere, astfel: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 19-20). Chiar dacă „eu sunt cu voi” are o însemnătate profundă din punct de vedere teologic şi duhovnicesc, traumele Apostolilor nu au trecut niciodată şi nici măcar până astăzi nu sau vindecat. De ce? Pentru că şi ei au fost oameni aşa cum şi noi suntem oameni. Nu poate spune cineva că se bucură în permanenţă pentru că a Înviat Hristos, fără să simtă şi să comemoreze în trupul şi în sufletul său drama Răstignirii.
Aşadar, în al 28-lea an al erei noastre, Apostolii retrăiesc biografia Domnului şi postul lor avea să fie de o săptămână, ca mai târziu, cum am mai vorbit şi altă dată, Postul mare să fie de 42 de zile, după plecarea dintre noi a tuturor celor 12 Apostoli şi a celor 72 de Ucenici ai Domnului, pe care îi considerăm întemeietorii sau ziditorii Bisericii lui Hristos. Vedem că Sfinţii primelor veacuri au avut grijă să omagieze numele Domnului, dar şi numele celor ce l-au urmat dintru început şi datorită cărora Evanghelia a fost propovăduită până în zilele noastre.
Duminica aceasta, întâia din Post şi a şasea până la Duminica Învierii, ia fiinţă ca sărbătoare în secolul al VIII-lea. Noi o denumim „Duminica Ortodoxiei”, iar alţii o numesc „Duminica Triumfului Dreptei Credinţe”. Putem sesiza că „ortodoxie” nu înseamnă „dreaptă credinţă”, pentru că în limba greacă, dreapta credinţă este reprezentată de termenul „epifanios”, „ortodoxie” însemnând dreaptă slăvire. Astfel că, al doilea termen este corect atribuit acestei Duminici, adică „Duminica Triumfului Dreptei Credinţe”.
Duminica aceasta este cunoscută şi ca „Duminica Sfintelor Icoane”. În această zi ne aducem aminte de interzicerea Sfintelor Icoane şi apariţia ereziei iconoclasmului, la Sinodul lui Elvira din anul 305, a cărui decizie avea să fie reactivată de ereticul Împărat Leon al III-lea, care a interzis din nou cinstirea Sfintelor Icoane, în anul 730. Bisericii oarecum îi este ruşine să recunoască iconoclasmul constantinian, dar trebuie să amintim de întemeierea ereziei şi nu numai de triumful dreptei credinţe asupra acesteia, care avea să aibă loc aproape 5 secole mai târziu.
Troparul sau imnul acestei sărbători este acesta: „Pe Cuvântul Cel împreună fără de început cu Tatăl și cu Duhul, Carele S-a născut din Fecioara spre mântuirea noastră, să-L lăudăm, credincioșii, și să I ne închinăm; că bine a voit a Se sui cu trupul pe Cruce și moarte a răbda și a scula pe cei morți, întru slăvită Învierea Sa” (Troparul glasului al V-lea).
Nici din numele acestei Duminici şi nici din troparul său, creştinul simplu nu poate culege decât însemnătatea Învierii şi importanţa laudei aduse lui Dumnezeu. De aceea, preoţii trebuie să fie înzestraţi cu darul vorbirii, al propovăduirii, cu înţelepciune şi cu iscusinţă. Datoria de a învăţa poporul este a diaconilor, preoţilor şi episcopilor, nu a troparului şi nici a denumirii sărbătorii.
Revenind la subiectul pe care l-am început, între 17 şi 18 septembrie, în anul 787, a fost convocat Sinodul al VII-lea Ecumenic şi ultimul recunoscut de Biserica Ortodoxă, care avea să analizeze poziţiile pro şi contra iconoclasmului şi să concluzioneze că închinarea la Sfintele Icoane este de origine Apostolică, iar iconoclasmul este o erezie ce trebuie să ia sfârşit în Biserica Ortodoxă.
Nu ne permite timpul să aducem exemple, cum ar fi hainele pe care le purtau Apostolii şi care singure purtau cu ele duhul lor şi făceau minuni sau că Icoana nu este însuşi Cel cinstit, ci închipuirea lui. Vreau să aduc şi eu un argument în favoarea Sinodului al VII-lea ecumenic, dar nu înainte de a aminti faptul că poziţia iconoclasmului este susţinută şi astăzi de cultele neoprotestante.
De la ce a pornit toată erezia? De la dorinţa unora ca tot ce se află în Biserică să fie numai ca şi o replică a Evangheliei şi nimic mai mult. Să ne aducem aminte că însuşi Hristos spune că Evanghelia nu se încheie acolo unde se termină carta, pentru că, zice: „Acestea vi le-am spus, fiind cu voi; dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate” (Ioan 14, 26). Ce i-a învăţat Duhul Sfânt pe Apostoli? Să alcătuiască Liturghii şi slujbe, să compună cântări bisericeşti, să scrie învăţături şi să întărească şi chiar să completeze Evanghelia. Chiar dacă le place sau nu le place unora, însăşi Evanghelia spune că „sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă sar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin” (Ioan 21, 25).
Vedem că Hristos spune despre Duhul că îi va învăţa „mai multe” pe Apostoli. Vedem că Apostolul Ioan ne spune că Evanghelia nu rezumă tot creştinismul, ci este numai un „act constitutiv” al creştinismului. Se subînţelege că misiunea Apostolilor nu a fost doar de a propovădui cuvânt cu cuvânt tot ceea ce a zis Domnul, ci de a întări Biserica. Tot aşa şi Hristos i-a zis lui Petru: „Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi” (Luca 22, 32).
Întărirea Bisericii s-a făcut şi prin Icoane şi prin cântări. Vedem uneori Icoane mai mari care prezintă câte 10-12 scene din Evanghelie sau din biografia Domnului. Şi ce este Icoana în această ecuaţie? Este mijlocul prin care cel ce nu ştie să citească, vede Evanghelia în imagini. Nicăieri nu a spus Hristos să propovăduim printre ziduri goale sau numai cu cuvântul.
Într-o altă ordine de idei, tot pentru a susţine decizia Sinodului Ecumenic din anul 787, aduc iarăşi un argument, spun eu semnificativ. Vedem că din vremea Apostolilor am păstrat rugăciuni, slujbe, liturghii şi rânduieli pe care neoprotestantismul le-a abandonat complet sub pretextul că „textele lor nu se regăsesc în Evanghelie”. Ei bine, să ne uităm la comportamentul liturgic al neoprotestanţilor. Ce fac? Rostesc numai rugăciunea „Tatăl nostru” pentru că este singura din Evanghelie? Nici vorbă! Aceştia compun muzică bisericească proprie, poezii, imnuri şi cântări. Dar, oare, ceea ce compun ei se regăseşte ad litteram în Evanghelie? Bineînţeles că nu. Ei bine, iată că o logică simplă îl poate ajuta pe om să înţeleagă de ce Sfintele Icoane, pe care ereticul Sinod de la Elvira le-a găsit în Biserică, în anul 304, erau acolo de veacuri şi tot acolo trebuie să rămână, ca atunci când gurile noastre nu se pricep să-l propovăduiască pe Domnul, pe înţelesul tuturor, să îl propovăduiască această podoabă Sfântă a Bisericii lui Hristos.
Închei acest cuvânt rugându-vă ca atunci când există o pricină de boală sufletească, pentru neînţelegerea unor lucruri care se petrec cu un scop în Biserică, să chemaţi în ajutor preoţii şi episcopii Bisericii, iar pe aceştia îi rog să fie treji în credinţă şi luminaţi în înţelepciune şi în cunoaştere, pentru a fi medici pentru suflete şi pricină de vindecare, nu de îmbolnăvire a vreunui creştin al lui Hristos. Amin!
Al vostru arhipăstor şi pururea către domnul rugător,
† Dr. Onufrie Pop
Arhiepiscop de Bergamo şi Mitropolit
Pastorală la duminica ortodoxiei 2024 – PDF