Preasfinţiţi, Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,
Iată-ne ajunşi la praznicul pe care l-a aşteptat toată omenirea, la sărbătoarea cea mare pe care cei din antichitate doreau să o serbeze şi la momentul de tranzitare din lumea veche în lumea nouă, de la moarte la viaţă şi de la întuneric la lumină.
Am străbătut Postul Răstignirii Mântuitorului cu nădejdea de a fi cu toţii, sănătoşi,adunaţi în Sfintele Biserici la această zi de mare însemnătate pentru noi creştinii, zi în care sunt bucuros să vă transmit bucuria pe care au împărtăşit-o tuturor, în acea noapte Sfântă, Apostolii, femeile Mironosiţe şi cei ce venise la Mormânt:
HRISTOS A ÎNVIAT!
Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit ca astăzi să putem sărbătoriziua cea măreaţă, cea mai plină de bucurie şi mângâiere din câte are omul bisericesc, ziua Învierii Domnului.Pe tot întinsul pământiului, în toate oraşele, comunele şi satele unde se găsesc creştini adevăraţi,în palate şi în bordeie, e mare bucurie înaceastă senină zi.
Astăzi, parcă nici săracul nu simte amarul vieţii, nici bolnavul durerile ce-l chinuiau altădată. Firea întreagă îşi sărbătoreşte acum învierea sa din somnul şi amorţeala iernii,razele soarelui s-au făcut mai calde şi sărută pământul,în tot locul ochiul nostru zăreşte semne de reîntinerire, de bucurie şi de viaţă. Atât în natură, cât şi în inima omului, în aceste zile, domneşte bucuria.
Zilele cele pline de jale ale săptămânii Patimilor, în care am auzit din SfinteleEvanghelii
duioasele istorisiri despre chinurile nespuse ale Domnului nostru Iisus Hristos, au trecut.Acum, acest Iisus Hristos, omul durerilor şi al suferinţelor, stă înaintea ochilor noştri ca un biruitor al morţii prin Învierea Sa. PeAcela pe care l-am văzut umilit şibatjocorit, îl vedem astăzi preamărit. Iată cel dintâi temei al bucuriei noastre.
„Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori”, a zis Sf. Apostol Petru către mulţimea ce-l asculta (Faptele Apostolilor II, 32). Şimulţimea a primitcu bucurie această veste şi întemeiul ei, a primit şi botezul lui Hristos. Învierea lui Hristos au predicat-o şi toţi ceilalţi Apostoli, iar pentru adevărul Învierii au suferit ei toate prigoanele din partea păgânilor. Credinţa s-a răspândit în întreaga lumenumai prin Învierea lui Hristos. Fără Învierea Domnului s-ar fi sfârşit istoria vieţii Lui cu moartea pe Cruce şi nu s-ar mai fi deschis nici o inimă ca să-I primească învăţătura, iarlumea toată, desigur, l-ar fi uitat de mult. Fără Învierea Domnuluinuar fi pătimit atâtea milioane de Mucenici,să mărturisească cu sângele lor credinţa în această Înviere şi să pecetluiască această credinţă cu moartea lor martirică.Cu alte cuvinte,Învierea Domnului este cea mai mare minune, cea mai mare taină a credinţei noastre. Iată cel de-al doilea temei al bucuriei noastre în Domnul.
Învierea lui Hristos este cea mai puternică dovadă că El a fost într-adevăr Mesia cel tăgăduit, Mântuitorul, trimis din mila Tatălui ceresc ca să ne scoatădin robia păcatului. De aceea, încredinţându-se Toma, apostol deloc credul, că Hristos a înviat cu adevărat, L-a mărturisit cu lacrimi în ochi zicând:„Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan XX, 28).
Prin Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos a nimicit puterea morţii şi ne-a dat şi nouă garanţia învierii din morţi şi a vieţii de veci. De aici putem înţelege ce spune Sf. Apostol Pavel prin cuvintele :„Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră,zadarnică şi credinţavoastră” (I Corinteni XV, 14). Înviind, Iisus, vom învia şi noi, iată cel de-al treilea temei şi cel mai de seamă al bucuriei noastre. Acest lucru îi vom înţelege uşor,dacă ne vom da seama că,din toate binefacerile cu care Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit aici pe pământ,viaţa ne pare afi cea mai mare.
Deşi ştim că bunătăţile şi plăcerile acestei lumi se trec ca umbra, totuşi ne place viaţa,ne place să trăim. De aceea bolnavul îşi doreşte mult însănătoşirea, pe toate le încearcă,nici un medicament nu i se pare prea amar, nici un lucruprea scump, dacă poate lega de el o nădejde de scăpare.Nu numai celor avuţi le place viaţa, ci şi celor sărmani şi necăjiţi, pentru că toţi vor să trăiască. Dacă această viaţă pământească, chiar şi aşa,trecătoare,plină de griji şi de nevoi, ne pare atât defrumoasă şi ne este atât de dragă, ce fericire trebuie să fie în viaţa cea netrecătoare, în care nu mai este nici durere, nici frica morţii.
Platon a scris o carte frumoasă despre nemurirea sufletului. Cartea se numeşte ”Phaedon.” Aceastăcarte a citit-o un oarecare păgân cu numele Cleombrotusşi s-a însufleţit de credinţa în nemurirea sufletului atât de mult, încât s-a aruncat învalurile mării ca să se înece, zicând:„Ştiu de acumcă sufletul e nemuritor şi nu am nici o teamă de moarte”. Cu toată credinţa noastră în nemurirea sufletului, noi creştinii nu am face un astfel de lucru pentru că ştim că viaţa noastră ne este dala de Bunul Dumnezeu s-o trăim, dar un lucru tot îl putem învăţa din această istorisire:credinţa în nemurirea sufletului este cea mai mare mângâiere a omului muritor şi cel mai puternic sprijin în lupta vieţii!
Credinţa în nemurirea sufletului este tot atât de veche ca şi neamul omenesc. Şi păgânii o aveau în vechime, însă ei nu aveau garanţiaînvierii, cum o avem noi, creştinii, prin Învierea Domnului. Deci, să ne aducem aminte ce s-a petrecut încasa lui Iair. Singura copilă pe care o avea, s-a îmbolnăvit foarte tare. Părinţii deznădăjduiţi, auzind că Mântuitorul lumii este prin apropiere, L-au rugat să vină la ei. Pânăa sosit Iisus la casa lor,„copila murise”. Cei de acasă au trimis veste ca Iair să nu mai supere pe Învăţătorul. Iisus intră totuşi în casă şi se aşează la căpătâiul patului. Părinţii plângeau dispariţia unicului lor copil, iar Iisus plin demilă se uită la ei şi le spune:„N-a murit, ci doarme”. (Luca VIII, 52). Cât de frumos ne arată această istorisire că moartea nu este decât unsomn înaintea lui Dumnezeu şi precum Iisus a înviat pe fiicalui Iair din acest somn al morţii, precum El însuşi aînviat din morţi, tot aşa ne va învia şi pe noi din praf şi cenuşă, la o viaţă nouă. E mare tainaaceasta! Dacă acel păgân nu se temea de moarte, pentru că aşa îl învăţase Platon, cu atât mai mult trebuie noi să spunem că, prin Învierea Domnului, moarteaşi-a pierdut spaimeleei pentru urmaşii lui Hristos.Aşadar, având garanţia învierii noastre,pe drept cuvânt putem şi noi rosti împreună cu Sfântul Apostol Pavel triumfătoarele cuvinte:„Moarte, unde este biruinţa ta ? Unde îţi. este, moarte, boldultău ?” (I Corinteni XV, 55).
Iubiţii mei fraţi creştini,
Sărbătoarea Învierii Domnului vorbeşte mai mult sufletului nostru, decât celelalte sărbători. Învierea ne spune parcă mai hotărât, mai cu putere:„Omule, cunoaşte-ţi înalta ta menire!”Noi nu ne-am născut în lume să trecem fără urmă precumdobitoacele, nici ca pomul care, tăiat şi ars, se nimiceşte cu desăvârşire! Noi avem un suflet nemuritor, care nici după moartea trupului nu se trece, ci viază mai departe.Dacă Hristos a înviat, vom învia şi noi şi întreg neamul omenesc la oviaţă nouă şi fără de sfârşit.
Azi moartea e biruită, iadul e biruit, porţile raiului sunt iarăşi deschise. „E ziua învierii,să ne luminăm popoare, că sunt Pastile Domnului! Paştile”.Unul pe altul să ne îmbrăţişăm şi de toate grijile acestei lumisă uităm. Să zicem fraţi şi acelora care ne urăsc pe noi şi să le iertăm toate pentru Învierea lui Hristos. Cu toţii să ne bucurăm că astăzi Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!
Sărbătoarea Învierii Domnului, marele praznic al întregii Creştinătăţi, nu este o sărbătoare numai pentru acest pământ, ci şi pentru cer. Nu numai noi pământenii preamărim pe Hristos cel Înviat, ci şi Sfinţii Îngeri care. acolo, în cer, cântă biruinţa lui Iisus asupra morţii:„Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudăîn ceruri…”.
De ce se bucură îngerii? Oare pentru ei, IisusHristos a venit aici pe pământ? Pentru eia suferit, a murit şi a înviat? De ce cântă îngerii Învierea Lui? Pentru că ei sunt slujitorii lui Hristos, slujitorii cei buni şi devotaţi. Cel rău, astăzi nu cântă. Pentru el, orice bucurie sufleteascăa aproapelui edenesuferit;fericireaaltuia e suferinţa şi întristarea lui. Aşa se manifestă întotdeauna oamenii răi, care nu vor să-L cunoască pe Dumnezeu.
Îngerii totdeauna se bucură, când văd că alţii gustă fericirea. Ei ne înconjoară cu lumina bucuriei când noi ne învrednicim să câştigăm har înaintea lui Dumnezeu, ca şi când ei ar fi principalii părtaşi ai acestui dar. Tocmai de aceea îngerii se bucură şi preamăresc pe Hristos împreună cu noi.
Dar noi ce facem? Cel bun la suflet şi curat la inimă se bucură de acest măreţ praznic din tot sufletul, e fericit din toată inima, iar cel cu sufletul întinat şi cu inima rea nu are nici o bucurie şi mulţumire sufletească.
Legea este una şi pentru cer ca şi pentru pământ, adică cel rău, cel stăpânit de patimi nu se poate bucura de acest măreţ praznic al Învierii Domnului. Asemenea oameni nu pot gusta din triumful biruinţei lui Hristos şi nu sunt în stare să simtă marea bucurie a întregii Creştinătăţi- Învierea Domnului.Le este indiferent că a înviat Iisus sau că arămas în mormânt. Şi dacă prăznuiesc Ziua Învierii Domnului, o prăznuiesc în trândăvie sufletească şi în libertatea slăbiciunilor.
Ce bine ar fi astăzi,pe pământ, dacă în lume nu ar exista războaie şi neînţelegeri,dacă între noi nu ar fi oameni vicleni, invidioşi, lacomi şi mereu porniţi spre râu! Cu ce bucurie ne-am apropia unul de altulde această mare sărbătoare a sărbătorilor şi de acest măreţ praznic al praznicelor! Noi vrem din tot sufletul să împărţim această bucurie cu aproapele nostru, să-l facem părtaş dragostei noastre pentruCel Înviat; iar elnu vrea să audă.
Şi totuşi nu se cuvine ca noi să judecăm, pentru că nu suntem sus în cer, ci pe pământ, unde bucuria noastră nu poate fi desăvârşită. Cine dintre noi e cu desăvârşire curat la inimă? Nimeni. Toţi suntem păcătoşi. Însă,după cum îngerii cei răi nu împiedică pe cei buni să se bucure, tot aşa nici pe noi, oamenii cei răi n-ar putea săne lipsească de bucurie dacă noi înşine nu am simţi vinovăţia păcatului. Deci, zadarnică este judecata noastră asupra aproapelui… Mai de folos este să ne curăţim sufletul nostru de toate păcatele şi să ne eliberăm inima noastră de toată răutatea.
De sărbătoarea Învierii Domnului ne-am împodobit trupul cu hainele cele mai frumoase. Aşa se şi cuvine. De acest măreţ praznic, Biserica e ca o împărăteasă cu frumuseţea şi podoaba ei sclipitoare. Înjurul ei totul e numai smirnă şi tămâie cu bun miros.Noi suntem fiii ei şi n-ar fi oare o ruşine pentru noi să stăm de Învierea Domnului îmbrăcaţi cu haina trupească şi sufleteasca cea de toate zilele ?
Grija pentru înfrumuseţarea noastră exterioarătrebuie însoţită de grijă şi mai mare pentru împodobirea sufletului. Schimbând haina trupului, să schimbămşi haina sufletului.Haina, oricât de albă ar fi, nu poate să ascundă sufletul negru, iar răutatea inimiinoastre nu poate fi acoperită cu tot aurul pământului.
Împodobirea trupului cere multe osteneli şi timp, dar înfrumuseţarea sufletului este foarte uşoară şise poate face în scurtă vreme. Dacă vom striga bunului Dumnezeu,El ne va da o inimă nouă şi o lacrimă a căinţei ne va face sufletul alb ca zăpada.
Cine îşi păstrează curăţenia inimii şi îşi spală sufletul în lacrimile căinţei, simte bucuria Învierii Domnului şi înalţă în această zi luminată un imn desăvârşit. Celui cea biruit moartea. Aşa că bucuria lumii creştine este pedeplin justificată şi nu ne rămâne decât să strigăm cu însufleţire şi cu toată încrederea:„Hristos a Înviat!”
Când auzim cântându-se„Hristos a înviat din morţi,cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”, sănu ne gândim numai la cei care dorm somnul de veci, în morminte, ci şi la mormântul din interiorul nostru, în care sălăşluieşte credinţa noastră cea adormită, pacea sufletului cea pierdută, şi bucuria inimii cea uitată, deasupra cărora stă de strajă frica zilei de mâine. Şi totuşi ne întrebăm: de ce rămânem noi tot cei vechi şi nepăsători?
Dacă despărţirea noastră de Dumnezeu şi cufundarea în păcat este moartea sufletului, atunci şi pocăinţa şi renaşterea la credinţăeste învierea lui. Învierea trupului nu este cu nimic o minune mai mare decât învierea sufletului la o nouă viaţă.
În zadar am încerca noi cu mintea noastră slabă să înţelegem cum poate omul cel muritor să se facă părtaş la viaţa cea veşnică, când între Dumnezeu şi om vedem cum se ridică ca un perete despărţitor mormântul şi putreziciunea. Ce ne poate pe noi lumina este numai învăţătura Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, În viaţa cea veşnică, noi nu putem intra cu trupul acesta stricăcios,ci numai cu sufletul nostru cel nemuritor. Calea spre viaţa cea veşnică o aflăm prin ascultarea cuvântului dumnezeiesc şi prin credinţa cea vieîn adevăratul Dumnezeu.„Şi aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi peIisus Hristos”.
A crede în Hristos înseamnă a ne lega viaţa de El şi a-L primi în noi pentru a vieţui împreună, a-L face pe El luminător şi propovăduitor al vieţii noastre şi a ne preda cu totul Lui.„Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi
dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acesta aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan XV, 4—5).
Orice legătură între om şi lume odesface moartea,însă legătura de viaţă întreom şi Dumnezeu păstrată până la moarte, nu o mai poate desface nimeni. Creştinul care s-a mutat din această viaţă împăcat cu Dumnezeu şi cu credinţa întreagă în El, nu mai poate aveafrică de judecata cea deapoi. El face parte dintre slujitorii lui Hristos şi locul lui se afla acolo unde este şi Stăpânul său. „Dacă-Mi slujeştecineva, să-Mi urmeze şi unde sunt Eu,acolo va fi şi slujitorul Meu” (Ioan XII, 26). Se poate spune despre unul ca acesta că „s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan V, 24). Credinţa în Hristos şi viaţa trăită după învăţăturaLui este puntea care ne trece din această viaţă în viaţa cea veşnică. Mântuitorul exprimă foarte des acest adevăr când zice:„Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică” (Ioan VI, 4 7) şi acestea:„Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan XI, 25).
Despre osânda cea veşnică Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că noi înşine ne-o pregătim, încă de aici de pe pământ. „Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede, a şi fost judecat pentru că nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan III, IV). Necredinţa şi lepădarea de Hristos şi de Biserica Sa este începutul osândei pe care cel necredincios şi-o pregăteşte încă de aici de pe pământ şi această osândă i se va rosti în ziua judecăţii de apoi, iar începutul vieţii de veci se face prin alipirea sufletului nostru mai mult de Dumnezeu, care este izvorul vieţii.
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei XXIV, 35)—aşa ne-a făgăduit Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi noi ştim că nimic din ceea ce a făgăduit Dumnezeu nu se va clătina, Împlinirea făgăduinţelor lui se va face în veacul ce va sa vină, spre care noi privim neîncetat ca spre o ţintă. Si la gândul împlinirii tuturor făgăduinţelor date nouă de Dumnezeu, praznicul celluminat al ÎnvieriiDomnului face să tresalte de bucurie sufletele noastre nemuritoare,o primăvară sufletească, întărind în noi nădejdile şi Încrederea în făgăduinţele lui Dumnezeu.
Învierea Domnului este o mărturie neîndoielnică despre aceea că Dumnezeu veghează neîncetat asupra lumii. Lumea nu este condusă la întâmplare, ci după planul Lui.El n-a făcut pe om pentru a-lnimici, ci 1-a creat din iubire şi-l ocroteşte pentru a-1 ridica la Sine, binele iese întotdeauna biruitor asupra răului, nu viaţa aceasta trecătoare a trupului este cea adevărată, ci viaţa sufletului, trăită după sfaturilelui Hristos, potrivit voinţei Tatălui ceresc,singura care ne face moştenitori ai cerului .
Numai înălţându-ne pe acest pisc de munte, care este Învierea Domnului, vom fi în stare să înţelegem rostul adevărat al vieţii, să ne bucurăm de ea şi să ne pregătim drumul spre viaţa cea fără de sfârşit care este la Dumnezeu. Întunericul a trecut şi de acum în faţă ne străluceşte Învierea Domnului pe care în aceste zile am prăznuit-o. Să lepădăm, deci, frica şi faptele întunericului, umblând ca fii ai luminii şi răscumpărând vremea.
Cu bucuriacu care femeile Mironosiţe şi Apostolii, care venise la Mormânt, aflând Învierea Domnului, cu aceeaşi bucurie şi noi, slujitorii Sfântului Altar, vă transmitem vestea cea mare, vestea cea plină de bucurie: HRISTOS A ÎNVIAT!
Cu dragoste şi căldură sufletească, al vostru rugător şi de bine doritor,
† Dr. Onufrie Pop Arhiepiscop de Bergamo şi Mitropolit Primat al
Mitropoliei Autonome Creştin Ortodoxe de Bergamo şi Europa