Corin V. PETRARU
Pentru cine trebuia să-mi dau viața?
– Este putere mai mare pe pământ decât ura?
– Pentru cine trebuia să-mi dau viața?
– Vanități sociale
Editura PASTEL, Braşov, 2018
Nu am avut o certitudine la început și multă vreme după aceea că în Ceruri stă Dumnezeu care este numai unul. Dumnezeul cel mare, Tatăl meu și numai al meu, cu toate cele ale lui, cel care mi-a dat putere să trec peste multe greutăți care răsăreau și se iveau mai la tot pasul. Câteodată, din această cauză, cred că am fost egoist puțin mai mult decât necesarul, în acest capitol al crezului meu visà-vis de Cel de Sus și câteodată incert, încercând apoi să fac o răstălmăcire a ceea ce a fost și s-a derulat cu adevărat la un moment dat.
DESPRE IDEILE-FORȚĂ CA SUBSTRAT AL UNOR FORMULE LITERARE SURPRINZĂTOARE
După textele de mare diversitate epică cum sunt „Iubire ascunsă”, „Aroma iubirii” sau „Hoinar bătrân”, iată-l pe Corin V. Petraru surprinzându-ne cu textul „Pentru cine trebuia să-mi dau viața?”, o scriitură ce se consideră „o răstălmăcire a ceea ce s-a înfățișat la un moment dat”. Autorul nostru încearcă să prezinte propriul său punct de vedere referitor la revoluția română, care apare ca un subiect epic, iar evenimentele sunt tratate din această dimensiune, cu spațiu și întâmplări ce se derulează cu observații ale naratorului omniscient, care glosează asupra epicului de care vă vorbeam.
Revoluția din decembrie 1989 – o numește așa după câți au schimbat o lume și pentru aceasta a curs sânge – a propus tot felul de texte. Pentru Corin Petraru, personajul textului „Pentru cine trebuia să-mi dau viața?” este în realitatea permanent surprinzătoare. Deși substanța epică este pur reală, pentru autor ea este scoasă chiar din documentele timpului. Avem de-a face cu o „deficționalizare a realității” care, prin aceasta, devine mai puternic imbatabilă în mintea și sufletul lectorului. Este și pentru noi o realitate pe care am trăit-o şi pe care am văzut-o. De aceea, ea, realitatea, fie că este vorba de literatură, jurnalistică sau politică, devine un epic pur și real.
Textul autorului căpăta o semnificație aparte. Textele-întrebare ce structurează cartea sunt: 1. Este putere mai mare pe pământ decât ura?; 2. Pentru cine trebuia să-mi dau viața?; 3. Vanităţile sociale. În jurul acestora se construiește „textul ca text” și numărul de capitole și spații narative.
Însuși naratorul definește lucrarea drept una oarecum arhaică, care cuprinde „o răstălmăcire a ceea ce cuprinde ceva care a fost la un moment dat”. Aceasta este, vom vedea în capitolele ulterioare, ceea ce formează esența și profunzimea. Astfel, vom citi titlurile de pagină care sunt sugestii cu valoare de idei, dând forță celor trei întrebări de mai sus.
Textul propriu-zis cuprinde fragmente de tot felul, uneori chiar structuri hazlii – cu ton amuzant sau ironic, cum sunt fragmentele de la pagina 22 și nu numai. Pe această tonalitate se prezintă, de exemplu, întâmplările de la Brașov – revolta, anchetele, torturile înfățișate pe larg.
Capitolul al doilea fiind mai sumbru, face referință la execuția cuplului Ceaușescu și tot ce a urmat. Autorul cercetează cu interes documentele, declarațiile de martor, iar secvența următoare, numită „Vanități sociale”, cuprinde felul în care aceste evenimente au fost prezentate de presa vremii – cărți, ziare, articole – comentate într-un anume fel, nelăsându-l pe lector să-și facă singur o părere. Textul, acum după decenii, rămâne unul post-modern, el își permite amestecul de liric și epic, de literatură și alte forme de scriitură pe aceeași temă.
Diversitatea, ca manieră de lucru, este utilizată cu pricepere de autorul nostru. Capitolul al doilea, de exem- 9 plu, reamintește de moartea lui Ceaușescu în ziua de Crăciun și condițiile în care s-a produs aceasta. Permanent se face o legătură cu întâmplările de la Brașov, cu ani în urmă. Se mai face legătura și cu alte mișcări de revoltă, percepute ca „Moarte pentru viață”, indiferent ce înseamnă până la urmă.
Diversă și alertă, evidențiind reale capacități jurnalistice, dar și literare, cartea lui Corin Petraru propune o nouă imagine a autorului nostru. El este acum într-un spațiu nou, dată fiind structura jurnalistică care are totuși alte legi. În acest tip de text el se mișcă alert, aproape de realitatea pe care o percepe, surprinzător și diferit de ceea ce ne-a propus până acum.
În ansamblul textelor diverse ale autorului, avem de-a face cu o altă realitate narativă, cu totul surprinzătoare, față de ceea ce am cunoscut până acum la prozatorul nostru. Flexibilitatea continuă a acestui scriitor ne îndreptățește să așteptăm cu interes următoarele experiențe.
Profesor Doctor EMILIA CHIRIȚĂ
CUVÂNT ÎNAINTE
Cartea domnului CORIN PETRARU încearcă să se înscrie în rândul documentelor reale, vii ce au marcat revoluția română – marca Brașov.
Ca și în celelalte cărți publicate până acum și care au apărut în ultimii ani la editurile „Pastel” din Brașov și „Crigarux” din Piatra Neamț, procedeul preferat de către domnul Corin Petraru este cel al mărturisirii autobiografice.
Folosindu-se de faptele reale ale revoluției române din Brașov și la care a participat cu trup și suflet, domnul C. Petraru își recalibrează trăirile pe care le-a avut în aceea perioadă și încearcă să le înțeleagă dintr-o perspectivă nouă, contemporană, cu o rapiditate specifică acelor momente tensionate. Autorul creionează spontan și alert întâmplările care i-au marcat viața în acea perioadă. Regăsim nuanțe de regret, nuanțe justițiare, dar și un sentiment vecin cu o speranță deșartă… Iar uneori și accente melancolice.
Cartea merită o analiză mult mai amplă decât miam permis eu să fac în aceste câteva rânduri și cred că va constitui un punct nodal și un punct de plecare pentru viitoare dezbateri și reinterpretări ale evenimentelor legate de revoluția română și nu numai.
Profesor Doctor GHEORGHE CUCIUREANU
ESTE PUTERE MAI MARE PE PĂMÂNT DECÂT URA?
În regimul trecut, în care m-am născut, până la un punct, nu am avut habar nici de cea mai vagă idee asupra altui mod de viață, decât cel clădit de regimul comunist pe care îl traversam și eu, laolaltă cu marea masă a populației, sau, cum spunea adesea tatăl meu, cu gloata la târlă. Am luat pe atunci totul ca fiind normal, din mai toate punctele de vedere ale existenței mele și nu numai.
Grele întrebări mi-am pus după aproape 29 de ani trecuți peste o dată încadrată și subliniată cu negru în calendarul anului 1989.
Până la o anumită vârstă, întrebi pe vreun cunoscut, dacă este ivită ocazia, făcând conversație cu el: „Câte primăveri ai adunat azi, măi Ionuț? (Gheorghiță sau Mitică)”. El poate să răspundă, sau nu, cu aceeași metaforă, în funcție de cum a înțeles întrebarea.
Ei bine, acei ani luându-i la un loc, îi puteam bine comasa și înghesui într-un singur decembrie, unde acolo îngrămădiți puteau să tremure de frig, sau să se ascundă fiecare separat, ca apoi să se dea uitării.
Când acești ani trec peste o întâmplare, sau mai multe, din viața unui om, se poate transforma realitatea în poveste? Eu cred că s-ar putea, și iată cum:
În cazul de față, realitatea rămâne și va fi însoțită de multe documente demne de așezat la loc de cinste în lucrarea de față, lăsând povestea să se desprindă singură, 12 precum coaja unui gorun cândva falnic, dar scofâlcit de bătrânețe.
De obicei, luna decembrie are o căldură aparte dată de sărbătorile ei, iar frigul meteorologilor este încet estompat, rămânând lipit pe la colțuri de case vechi și grădini pustii.
Sfinții lunii decembrie, cu cel mai frumos bătrânel ales să stea în fruntea Lor, Sfântul Nicolae, cel care colindă peste tot, căutând nu numai copiii, cât și pe părinții lor, care nu face altceva decât să se roage ne-ncetat și să dăruiască daruri multe și frumoase tuturor.
Înainte de-a mă găsi și pe mine, acest Sfânt al creștinătății s-a mai plimbat pe ici pe colo prin oraș, gândinduse probabil să mai facă ceva cumpărături, dar, forfota premergătoare zilei Lui, probabil chiar și fierbințeala situațiilor de fapt, erau gata să dea în clocot încă din zilele de mijloc ale perioadei.
De la Cooperativa „Arta populară”, cu sediul în Piața Sfatului, având un lanț de magazine amplasate chiar și în Poiana Brașov, primisem, cu câteva luni înainte, de ziua mea, din partea colegilor, un frumos portmoneu dintr-o piele vopsită într-un bej indecis, ca să ascundă probabil sub culoare un ecou de behăit anterior, sau poate un lătrat estompat al vreunui patruped pregătit în prealabil de procesare. Erau la mare căutare și mare vogă, în acele decenii, articolele de pielărie și marochinărie, bio-bio. Atât de mult mi-a plăcut încât, pentru prima oară, l-am umplut cu multe iconițe decupate din calendare de perete creștin ortodoxe mai vechi, printre care se afla și chipul șters de culoare al Sfântului Nicolae, trecut intenționat 13 prin Offsetul vremii neîncărcat suficient cu cerneluri, ca să iasă în evidență probabil urâțenia, nu frumusețea icoanelor, așa cum și-au dorit comuniștii regimului trecut, ofticați pe tot ceea ce mai răbufnea din interioare bisericești nedărâmate încă. Controlul tehnic de calitate de atunci lăsa mult de dorit din partea beneficiarilor.
În mare parte, P.C.R.-ul și-a atins scopurile lui mărețe, dar intrând în amănunte, nici pe departe nu a reușit.
Portmoneul meu, aproape plin cu iconițe, dădea impresia, de fiecare dată când îl scoteam la iveală, că mustește de bani, putând la acea oră a face cu nonșalanță vreo plată la Alimentara, sau să încasez niște leuți veniți sub formă de chilipir ivit printre noi colegii de la vestita I.C.A.- Ghimbav-Brașov-România.
Dezvoltarea industrială din perioada interbelică (1925) s-a făcut prin înființarea fabricii de avioane, ce purta numele de: FABRICA DE AVIOANE – I.A.R. Acele avioane de mici dimensiuni, cu inițialele IAR + numărul de cod, ieșite de pe porțile fabricii, au fost folosite în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial îndreptate împotriva Uniunii Sovietice.
Imediat după conflagrația mondială, Armata Roșie a desființat fabrica, confiscând toate utilajele în contul despăgubirilor de război, ce au luat drumul fără întoarcere al Uniunii Sovietice și transformarea acesteia într-o uzină de tractoare.
Ei bine, cu tot ce a confiscat Armata Roșie (și aici mă refer strict la fabrica de avioane), adică tot ce ținea de mașini și utilaje, accesorii, scule-dispozitive-verificatoare, făcând excepție bunurile statice, s-a construit o fabrică de 14 tractoare (de data aceasta în Uniunea Sovietică), undeva la granița dintre cele două continente, Europa și Asia, în localitatea Ufa, la poalele munților Ural.
După ce s-au instaurat noii conducători sovietici în anul 1946, producția noii fabrici a fost reorientată spre producția de tractoare. Primul model scos de pe linia de montaj a fabricii a fost modelul IAR 22.
În anul 1948 fabrica devine Uzina Tractorul Brașov. (UTB). (Va urma)