Pentru cine trebuia să-mi dau viața? Revoluția română – marca Brașov (II)

După o trecere în revistă a aviației din România prin pionierii ei, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, arhicunoscuți prin aportul lor, compania I.A.R. „Industria  Aeronautică Română”, fondată în 25 Iunie 1925, a avut mai multe etape de străbătut, mai exact trei la număr:

– După această primă perioadă dintre anii 1925 – 1945 a urmat o fază de dezvoltare a aviației românești, încheiată subtil( sau subit, totuna), la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

– Anii 1945-1968 au fost ai unei perioade de supraviețuire, după transformarea IAR-Brașov într-o uzină de tractoare, în contextul în care s-a produs naționalizarea

industrială și trecerea la economia comunist centralizată.

În tot acest interval de timp industria aeronautică continua să supraviețuiască.

– În perioada 1968-1989 se constată o redresare, apoi o dezvoltare a construcțiilor aeronautice la ICA Brașov, prin realizarea de planoare, motoplanoare și

avioane de concepție-construcție proprie, de asemeni și realizarea de elicoptere în licență.

Drept urmare, astăzi (acest astăzi îl duc la nivelul deceniului al optulea, când fac referirile în scrierile de față, dând ca dovadă timpul meu efectiv calendaristic cu peri-

oada încadrării mele, din 1982 până în 1990, ani luați din cartea mea de muncă), o altă fabrică de avioane funcționea ză în localitatea Ghimbav de lângă Brașov, cu aceeași de

numire I.A.R, care până la revoluția din decembrie 1989 s-a numit I.C.A. – Întreprinderea de Construcții Aeronautice.

ICUȚA (așa precum era alintată fabrica noastră) aproape că o personalizam, o îndrăgeam mai mult decât normalul, pentru ceva static. Cel puțin, din punctul meu

de vedere, a fost serviciul tinereții mele, la care m-am dus cu multă plăcere, dezinvolt, fără rețineri că o să fie azi mai greu sau mâine și mai greu. Nu! „Icuța”, în primul rând,

avea programul mai organizat, puțin mai altcumva, cu un pic mai multă disciplină, încadrată în paranteze vizibile. Și pentru că a fost „Altfel”, mi-a plăcut.

Cele opt ore de lucru erau începute cu o oră înaintea celorlalte instituții, cu posibilitate de-a face și ore suplimentare, dacă mai rămânea vreun mic Elan sau pui de Ren, apoi, evident că și retribuția lunară era peste media salariilor din alte locuri de muncă ale localității. Indiferent în ce clasă era încadrat vreun angajat, sau angajată, era

privit cu alți ochi de cei din afara perimetrului fabricii.

Chiar dacă acel cineva, indiferent ce post ar fi ocupat, era ridicat puțin mai sus în priviri decât ceilalți „Tovarăși“ de la alte fabrici și uzine.

Se mai putea auzi din când în când în jargonul muncitoresc, pe ici pe colo, (dacă stăteai bine cu auzul), dimineața, mergând spre stațiile de autobuz:

– ’neața vecine!

– ’neața!

– Încotro?

– La scârbici…

Ei bine, și la ICA-Ghimbav se mai putea furișa în repertoriul cotidian, uneori astfel de dialoguri fugare, recepționate fără acordul părților, cu câte o jumătate de lob de ureche, de la cei din „Cooperativa Urechea”, adică SECU.

Pe lângă faptul că în timpul orelor de program aveam fiecare minut drămuit, în așa fel încât să ne desfășurăm cu folos acele ore ale zilelor, ce zburau dumnezeiește, unind săptămânile, apoi anii, lăsând să circule o frumoasă melodie care se lăsa fredonată mai pe toate buzele:

„Aviația care-ți dă senzația”, fără a mă convinge și pe mine că puteam în tot acel timp să-i învăț măcar pe de rost strofele.

Evident că munca efectivă nu se făcea strict numai la planșetă, în atelier, sau la birou, ci se mai făcea și la foc automat, în decursul câtorva minute în timp ce ne deplasam de la o secție la alta, pe aleile structurate frumos și cu sârg întreținute de fiecare sector al fabricii în parte. Era ca un furnicar bine conturat, croit să se dea de înțeles nu numai faptul că se fâlfâiau multe hârțoage pe sub brațe dintr-un loc într-altul, ci și un concurs tacit de schimburi de idei, noutăți, prilej cu care își mai făceau apariția câteva bancuri

de pe piața externă. În caz că după prânz mai era de umblat cu treburi prin fabrică și din întâmplare mai răsărea vreo poantă uitată sau ceva cu iz de banc, deja acelea erau

perimate. Orele dimineților scoteau bancurile la plimbare.

Toată această forfotă, vânzoleală, umblătură după o semnătură, aviz sau orice altceva, era făcută din lipsa tehnologiei secolului XXI. Cam pe atunci luase ființă, cred, pagerul, un fel de mini cutiuță neagră din plastic agățată la curea, să-l poată anunța pe purtător că a fost căutat pe singura telefonie, evident, cea fixă. Mai era prezent pe atunci Telexul și Faxul. Acestea transmiteau date scrise între două sau mai multe persoane la distanțe mari și nicidecum de la o secție la alta. Era aproape ridicol de transmis de la un birou la altul vreun fax sau altceva, așa că se prefera mai bine mersul pe jos prin fabrică, timp în care se mai fuma în fugă câte o țigară, poate două. De acolo și de atunci, se scosese logoul cu mersul pe jos care face mult bine: „Subțiază gamba și îngroașă vocea…”.

Cel mai tare banc, rămas mult timp în top, mă face și acum să-l repet pentru a nu știu câta oară, fără a atinge plictiseala: Undeva prin nordul țării, la ieșirea din Satu Mare, spre punctul de întâlnire a granițelor celor trei țări, Ucraina, Ungaria și, evident, România, pe coclauri neumblate, cu ierburi necosite de multă vreme, cu vegetație lă-

sată la veştejit, sub un alun stufos având ramurile arcuite spre pământ gata să se rupă din cauza fructelor neculese, stăteau trei câini îngrămădiți unul în altul, gata să-și

transmită de la unul la altul toate insectele parazite, cu multă nonșalanță. Fiecare avea statutul uneia din aceste țări, ascuns sub blana lor nețesălată, formând un triumvirat în ochii celorlalte jivine ale naturii înconjurătoare.

La un moment dat, învingându-se plictiseala, unul dintre ei își dezvelește caninii și pune o întrebare care trebuia să dețină trei răspunsuri, la care, evident, urma să răspundă pe rând fiecare:

– Măi kutya-Feri, pe la voi prin Ungaria, cam cum stă treaba?

– Păi, cum să fie? Noi, cât e ziua de mare, nu facem altceva decât să lătrăm. Nici de ros oase nu mai avem timp.

– Iar pe la voi prin Ucraina cum o duceți, Tavarișce patruped voinic? Întreabă ceilalți, curioși din fire…

– …Păi, pe la noi, avem și alternative, lătrăm zi și noapte neîncetat, evident că și mușcăm, după cum ne dictează instinctual nostru animalic, moștenit de la câine la cățea.

Și-n fine ajunse întrebarea la cel de-al nostru, un metis neconfirmat dintre un ciobănesc carpatin și o mai daneză oacheșă.

– La noi, păi, pe la noi, în primul rând nu avem voie să lătrăm. De mușcat, nici atât, ferit-a Sfântu, interzis cu  desăvârșire. În schimb, mârâimm…

În plină glorie a cinematografiei românești, marile și micile ecrane s-au umplut relativ repede de numeroase filme inspirate din istoria noastră milenară, frumos ecranizate de renumitul Sergiu Nicolaescu, urcat cam repede pe culmile succesului (evident că mai erau mulți alți regizori), care, la rândul lui (și lor), a reușit cu brio să mai slăbească puțin chingile comunismului și cataramele socialismului, inspirate pe alocuri și de la Comuniștii Galbeni și Roșii.

Nu mai pun la socoteală umbra lui Stalin, devenită cortină desprinsă de la Moscova și căzută peste toată Romania. Pe lângă acel renumit regizor, s-a format o frumoasă sferă a cinematografiei, mărită mult în diametru cu multe nume devenite sonore, prin talentul revărsat de pe pânza ecranelor cinematografice. Tot spre exemplu îl dau numai pe Amza Pellea, ajuns în scurt timp chiar idolul neîncoronat al timpului său. Barba lui nerasă, de la turnarea filmului Mihai Viteazu, a cam deranjat autoritățile din capul statului, pe care El (Amza) i-a cam ridiculizat puțin, înlocuind „Capul Statului” cu „Capul Satului”.

Barba de atunci, poate de dinainte sau poate de după, a devenit modă legiferată în analele Codului Civil Românesc, mult prea mult modificat de când l-a emis Napoleon pentru prima oară. Se zicea că au dreptul să o poarte doar persoanele trecute de vârsta majoratului, îndeplinind criterii speciale. De bună seamă că acele criterii nu erau menționate, așa că rămâneau la latitudinea doritorului să le deslușească. Eu le-am deslușit și tălmăcit puțin mai altfel.

Pentru mine barba a însemnat LIBERTATE. A fost ca o deschidere a porții de la curtea casei în care stăteam cu părinți ce mai păstrau tutela în subconștient, de la o soție doritoare, de la ea putere, să pună piciorul în prag, de la o soacră nou înființată, care nu știa altceva de făcut, decât să întrebe la tot pasul: Unde meri? De unde gii? Iar la urmă,

de la un Fecior pe care l-am învățat să spună, printre alte perle: „Sunt frumos ca mama și deștept ca tata!”.

Port deci barbă din data consemnată și rămasă în memoria mea deja făcută șanțuri: 06.01.1978.

De patruzeci de ani anul acesta, o mai port (încă) cu mare drag, cu toate că nu pot spune cu certitudine dacă l-am întrecut pe Mircea cel Bătrân, pe care l-am luat acum de exemplu, după lupta de la Rovine din câmpii.

Prima fotografie, ca purtător de barbă, am legiferat-o în buletin. A doua poză cu barbă am păstrat-o aproape cu sfințenie, așezând-o lângă iconițe în portmoneul meu devenit până la urmă maxi-talisman.

Cu multă nostalgie îmi aduc aminte acum, la acest ceas al scrisului, de multe faze plăcute pe care le-am petrecut alături de colegi și colege, în decursul celor opt ani de

activitate în cadrul serviciului AERO-SERVICE, unde am fost încadrat pe post de controlor-service.

Stau și mă uit la acest cartonaș și nu-mi vine să cred că din punct de vedere – Timp –, datează din mileniul și secolul trecut, un secol și-un mileniu comprimat în treizeci

de ani bătuți pe toate fețele anul acesta.

Cea de-a treia poză o plimbam dintr-un loc întraltul, fiind remontată în funcție de ce document emiteam (de fapt, numai pe legitimații), să am în permanență justificarea bărbii ridicată la rang de „organ vital indestructibil”. Procesul de confecționare a unei fotografii era puțin mai anevoios, aproape stânjenitor de atașat alături de timp și bani. Arta mea fotografică, trecută puțin prin camera obscură, luminată doar de becul roșu, mă ținea în suspans, până se alambicau soluțiile transformând negativul filmului într-un pozitiv frumos așternut pe hârtia fotografică.

Așa că la acest capitol – poze – nu stăteam prea bine, deoarece am sărit peste teorie, făcând doar o practică de profan trecută de pe genunchi, după ureche.

În perioada, sau mai bine spus, la data premergătoare angajării mele la secția T-04 (serviciul Service), mi-am cumpărat o bască închisă la culoare, prevăzută cu două

fundițe negre, să arate purtătorului, la așezarea pe creștet, unde este partea din față opusă fundițelor. Era o bască specifică uniformei elevilor de la marină, doar că era mai

închisă la culoare. Faptul că era cu totul altfel decât șapca lui Mao, a chinezilor și-a tuturor comuniștilor de viță nealtoită, m-a făcut ca să o cumpăr.

Când m-am prezentat în prima zi la post, cu acceptul și îndrumarea strictă, pe unde să o iau și unde să ajung, cu băscuța pe cap, cu câteva hârtiuțe în mână și probabil niscaiva emoții, ajung în fața unor porți metalice imense, atât în lățime, cât și înălțime, întredeschise. Din interiorul aflat la doar câțiva metri ieșea un fum de la gazele de eșapament al unui ARO, gata verificat de un tip, hai să-i spun atletic, bine conturat, la costum și cravată, cu o lavetă de piele în mână pe care o mai scutura în semn că și-a terminat treaba.

Într-o parte, la mică distanță de acel personaj, se mișca cu pași mărunți, insesizabili, când la stânga, când la dreapta, poate dorind în subconștient să arate că știe pașii

de tango, într-un halat albastru călcat impecabil, să mai scoată câteva onduleuri în relief, o tânără domniță apărută în primă audiție. Privind-o puțin curios, în timp ce-mi dădeam jos ochelarii de soare de la ochi, mi s-a părut pe dată că este exagerat de frumoasă, nemodelată prin fard și culoare, nevopsită la păr, lăsând doar razele de soare să se bucure din plin de aurul din părul ei, iar următorul moment m-a atins subtil, aducându-mi întrebarea fără pic de reținere: A cui o fi?

Măi să fie! Unde am ajuns? În hala aceea mare în care intrasem și făcusem cunoștință cu primele două personaje, erau înșirate câteva mașini marca ARO, toate curate, bine lustruite, gata să plece în cursă, la orice minut. Doamna secretară, după cum am dedus, din locul în care s-a oprit, mă îndrumă cu degețelul spre o ușă nu prea impozantă, cu un afiș vopsit alb-negru: SERVICE. Când aproape să pun mâna pe clanță ca să deschid, aud din spate câteva cuvințele ieșite parcă dintr-un clopoțel așezat pe o etajeră nevăzută:

– Numai pictori ne mai trebuiau aici, că-n rest avem de toate…

Ca să vezi și să nu crezi. Intru într-o incintă dreptunghiulară cu birouri și pe o latură și pe cealaltă, în șir indian, cu un stâlp central de beton, plantat acolo de constructorul ce-a ascultat în prealabil prea mult de un arhitect care probabil a chiulit de la cursul: „Ce este arhitecții și ce face ei”, presupunând în mintea lui că se folosește persoana I singular, numai în cazul în care sunt sub cincizeci, iar tot ce trece peste, se recomandă folosirea persoanei a II-a plural.

În acel birou, de-a lungul timpului, pe lângă cunoștințele emanate strict și numai în legătură cu serviciul, au apărut multe alte lucruri interesante, cu multe dezbateri

pe marginea unor idei, descoperiri, noutăți culturale, poate științifice, accesibile de pe mapamondul sfârșitului de secol douăzeci, apoi reamintite în cercul nostru mic și strâmt, mai mult decât în scrisorile lui Eminescu. Ceilalți scriitori și poeți ai tuturor timpurilor, făcând abstracție de acel stâlp din beton plantat în mijlocul acelei incinte, au

adus pe tavă dovada inteligenței acelor constructori, numită tot în termeni de specialitate: „O eroare din greșeală”.

Aproape zilnic găseam minuțele să ne testăm bagajele cunoștințelor noastre, ca să nu spun a inteligenței, să facem mici compuneri cu multă punctuație pe marginea

noutăților aflate sau furate de pe toate canalele de știri, ținând ritmul și pasul cât mai aproape de tot ce se preta a fi în top. (va urma)

Tagged:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *