Echipa Service număra la un moment dat 16 persoane, iar 8 dintre componenții lotului, printre care m-am integrat și eu cu brio, eram dotați cu câte o mașină ARO sau cu un microbuz (ca în cazul meu), pentru a forma și transporta mici echipe de intervenție, cu trusele de scule aferente din dotarea fiecăruia, băgate și ele în seamă, cu care eram delegați să răspundem prompt la intervențiile apărute pe perimetrul țării, acolo unde erau amplasate aerodromuri și aeroporturi cu helicoptere și avioane, în serviciul activ al zonei respective de pe perimetrul țării.
Cu toate acestea, chiar dacă eram recunoscuți ca tehnicieni la încadrare, atâta timp cât ne vedea lumea cu volanul în mână, tot în „Neamul lui Manivelă” figuram, dar fără stat de plată. Eram un fel de banc viu, cam ca acela care i-a surprins probabil pe Ion cu Gheorghe, luați de fiecare dată spre exemplu, stând de vorbă amândoi în capul satului de din sus, cu bărbia-n vârful ciomagului. Deci, cum stăteau ei și pălăvrăgeau încet și rar, iată că, din depărtare, se apropia un consătean după deducție, făcându-l pe Ion să-și concentreze privirea-ntra-colo zicând:
– Ui, mă Gheorghe, vine-un om! În timp ce acela se apropia, deslușindu-i-se conturul trunchiului și-a feței, a făcut repede să se tragă concluzia înțeleaptă a celuilalt privitor:
– Apăi, dă-l dracului că-i țâgan…
În partea din dreapta a parbrizului mașinilor noastre trona câte o placă din tablă de aluminiu, bine fixată, pe care era pictat frumos un elicopter, iar cu litere mari, bine vizibile: ICA-GHIMBAV / AERO-SERVICE, drept emblemă. Microbuzul meu nou-nouț, vopsit într-un roșu-englez, cu acea pictură impozantă din dreapta, m-a făcut de foarte
multe ori să-mi crească adrenalina, fără ca eu să conștientizez de unde îmi tot apărea.
Cu personalul de la Service-ICA-Ghimbav, se deschideau porțile fabricii, dând startul unei proaspete zi de lucru, iar tot cu noi se și închideau. Eram o echipă compactă omniprezentă în toată fabrica.
Adevărul rămâne neatins, fiindcă am avut și un șef pe măsură. Nu doresc să umblu cu nici un fel de perie sau periuță, acum când scriu toate acestea. S-a numit DL. OLTEANU (cu majuscule în primul rând). Un moldovean „pur-sânge”, din Moldova sudică. După nume, oltean, iar după școlile înalte absolvite, brașovean, acolo unde a și rămas. Poate că și pe el l-a atras ICUȚA, la fel de mult ca și pe mulți alții, consolidându-se fiecare cu rădăcini bine înfipte, cu căsnicii „betonate” și vlăstari înmuguriți pe măsură.
Ei bine, Nea Emil, a încercat, apoi a și reușit să devină un bun liant, transformându-se din șef, câteodată în prieten. Nu prea știu cum a procedat, ce alchimie a folosit, dar de fapt lucrul acesta nu mai are importanță.
Am introdus în propoziție cuvântul „liant”, nu a-l transforma pe acest OM în ceva zoomorf, ci al include direct în cartea cu rețete culinare. Acesta a fost mai mult decât „Sarea în bucate”, iar piperul ce l-a mai folosit din când în când a fost și a rămas, totuși, aromat, chiar și în profunzime. De celelalte condimente și rețete folosite nu-și mai au rostul să le amintesc, adăugând numai atât la prietenia rămasă: Poftă bună, nea Emile!
Alte dăți, Icuța, aviația, senzația, taclalele din timpul relajului, pauzele lungi și dese mai dispăreau, lăsând locul și altui gen de evenimente cu sarcini de serviciu. Cei care aveam în dotare câte un autovehicul, eram aranjați pe sectoare, pe grupe, acolo unde erau comasate aparate de zbor, în vederea strictă a verificărilor, neieșindu-se din graficele programate, nici măcar o zi. Aviația ne dădea senzația, dar ne și cerea…
Spre alt exemplu, eu am fost triat să fac de serviciu (la permanență, când era cazul și era), evident cu grupa de specialiști, pe linia poligonului de la Cincu, acolo unde se făceau teste aproape săptămânal, cu aparatele de zbor care ieșeau de pe linia de montaj a fabricii. Activitate era, „Slavă Domnului”, destulă, datorită elanului forțat al sarcinilor de partid ce ne împingea de la spate cu o unealtă legendară bine ascuțită, la care i se spunea, atât în termeni științifici, cât şi în termeni laici, sulă.
În acele decenii pe plan național, pe lângă muncă se implementau multe activități recreative, sportive, culturale, iar aici mă refer printre altele (luați-o, vă rog, ca pontiță), la Festivalul Național „Cântarea României”, cel care a avut totuși un oarecare răsunet, cu niscaiva succese premiate cu numeroase distincții. În culise și pe la colțuri sau răstălmăcit cam așa: La ediția din anul acesta… a festivalului… s-a decernat premiul III (se începea întotdeauna de la coadă la cap, pentru a lungi suspansul) piesei: „Din greșeală în greșeală spre victoria finală”. Juriul acordă premiul II melodiei: „Pe al nostru steag e scris uimire”. În fine, se acordă marele premiu și locul I cântecului patriotic: „Uteciștii de azi, refegiștii de mâine!”. Pe Domniile voastre, vă voi ruga să ghiciți din ce sferă provenea acest măreț Festival, al realului contopit cu irealul?
Apropo! Rămânând pe același palier al descrețirii frunții, pun o întrebare curioșilor și viitorilor cumpărători de Dacii: Știți că vor trebui parcurse trei etape principale, până să intrați în drepturi depline? Prima, C.A.R.-ul. A doua, A.C.R.-ul. A treia, R.F.G.-ul. Evident că toate acestea se pot realiza în timp, la timpul trecut.
Mai erau înființate, sau se înființau formații cu tot felul de genuri muzicale, cenacluri etc., etc. La un moment dat, Brașovul era renumit prin corurile care prinseseră notorietate, cu o scânteie de renume mondial, prin turneele ce le-a efectuat, chiar dacă la fiecare turneu se mai rătăcea pe ici pe colo, câte un corist sau vreo coristă, spre exemplu după Colosseum-ul din Roma, Turnul Eiffel, sau chiar Big Ben, altă dată. Dar, fir-ar să fie, nici măcar unul nu se rătăcea în Piața Roșie, unde era sufletul Moscovei, sau în Piața Tienanmen (care, în traducere liberă, însemna „Poarta păcii cerești”. În fine, renumele a persistat de-a lungul vremii chiar și în logoul: „Cu Corul peste tot”. Atât munca, cât și pseudo-distracția erau pe primplan, lăsându-ne doar amintirea și gustul din cavitatea bucală a fiecăruia. De altfel, dacă ne uităm în josul istoriei și vedem orânduirea sclavagistă, observăm cum sclavii deveneau liberi după o viață prestată în folosul Imperiului. De la acei sclavi liberi, noi, românii, am învățat doar câteva concepte despre viață, transformându-le în funcție de conjuncturile actuale. Și-anume cum? Un sclav liber, proaspăt pensionar, nu mai trebuia să măture la gladiatori în arenă.
El trebuia să îmbrățișeze Lenea, pe toate părțile. Ei bine, s-a observat pe parcurs că și chiulul nou înființat e bun la ceva, trăgându-se concluzia prin care munca e făcută doar pentru tractoare, iar cei ce nu fac nimic au la fel ca și cei ce lucrează sau creează în mod permanent și continuu altceva.
Deci, s-a gândit și s-a tras deviza unanim recunoscută că „Cel ce e harnic și muncește, ori e prost, ori nu gândește”.
Tot acest Român al nostru, inventiv și inteligent, a fost plămădit în așa fel încât să placă Partidului, chiar din pântecul mamei sale, la care i-a fost impusă nașterea obligatorie la câte un „Decrețel”, sau mai mult decât atât, să se muncească în Cincinale comprimate în patru ani jumate.
Vedeți, cam așa a fost… Vorba lui Ioan: „Cămașa Gheo!”. Statele Unite ale Americii s-au format aproape toate din emigranți sosiți în timp de pe tot mapamondul. Toți, dar toți, fără excepție, după integrare, vorbesc aceeași limbă Engleză a lui W. Shakespeare, a lui Fr. Bacon, sau chiar a lui Charles Dickens, chiar dacă mai apare, pe alocuri, puțină tentă în chineză sau chirghiză. Tot așa, și la Brașov, sunt întâlniți români din toate punctele cardinale ale țării, iar odată ajunși, chiar cu viză de flotant, în municipiu, sunt brașoveni sadea.
Ce să-i faci?
În Ardeal, când mai moare careva și se merge la priveghi, cel ce intră în incintă rostește: „Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească, etc.”. Într-o altă zonă a țării, dar în aceleași împrejurări, cel care intră se adresează unui membru de familie cu: „Ce să-i faci?”, iar gazda răspunde printre lacrimi cu: „N-ai ce-i face…”.
Acum ați prins întrebarea retorică de mai sus? Marea Eră a Socialismului o visa Ceaușescu mult mai frumoasă și mai interesantă decât am perceput-o noi, cei din afara sferei lui.
În capitalism era o lozincă neafișată la vedere, dar care se simțea și se vedea pe chipurile oamenilor, care nu distingeai că-i om de rând sau om de frunte: „Totul pentru Om!”. Pe când la noi, se mai adăuga articolul hotărât „L”, ca apoi la urmă să apară: „Totul pentru omuL”.
Regimul trecut, în ascensiunea lui, se visa să dețină și culmi de dezvoltare, de perfecționare, de o galopare rapidă, dar scurtă în timp, să prindă din urmă pe cei mari și puternici. Se ura capitalismul, pe de-o parte, dar se fura de la el tot ce se considera că are mai bun. Se trăgea cu urechea, cu coada ochiului, la tot și toate de după zidurile
Berlinului, unde se spunea că este iadul pe pământ, descurajând marea masă a populației. La un moment dat s-a acceptat și doctrina comunismului, înghițindu-se (în ghilimele) zicala: mai bine rău cu rău, decât rău fără rău.
De la regimul burghezo-moșieresc s-a trecut pe neobservatelea la regimul burgheziei proletare. Vârfurile acestora și-au format sferele lor, creionând noi doctrine, coordonate, iar pentru cei ce nu puteau să înghită „Frumusețea comunismului” s-au inventat firele sintetice; Săvineștiul pentru cei avizați, iar pentru cei slabi de muscă, li s-a arătat unde stă săpunul, evident și cum să-l folosească. Aproape că nu mai era necesar de reamintit pe unde sunt situate localități ca: Gherla, Aiud, Jilava, Râmnicul Sărat, deschiderea la Marea Neagră prin Poarta Albă, deoarece erau deja arhipline.
Anii ’65-’80 aveau la urcare un unghi ascensional mai mic, să dea iluzia unui derdeluș, precum cel din descrierile lui Creangă. După ’80, „s-a schimbat modificarea”. Așa-i când pui în mâna repetentului și-a prostului un compas și un raportor. S-au jucat cu ele care cum au vrut, modificând unghiuri, optici, zări. Ciocanu’ moștenit de la Stalin a bătătorit mult prea mult palmele românului. S-a cam dus „Aia” ce-a spus-o „Ăla de demult”, că dacă nu mai au pâine, dă-le cozonac. „Zama chioară” de pe soba comuniștilor a început să se încălzească, nemaiputându-se băga degetul în ea ca să mai poată fi gustată.
Se apropia de punctul de fierbere! Acel punct s-a atins tot la Brașov. De ce Brașovul? Explicații sunt destule. Dacă ne uităm puțin în curtea Moldovei, spre exemplu, așa precum ne-a fost insuflat ritualul uitatului peste gard, se pot lesne observa chipurile resemnate ale moldovenilor.
După moartea lui Ștefan și urcarea pe tron a urmașilor, tot Ținutul a rămas plin doar de biruri, biserici, mănăstiri și văduve. Bietele de ele, ce să mai facă? Oastea Domnului a fost răvășită, voinicii au fost duși în robie, ca într-un târziu, după veacuri, să revină, văduvele și fecioarele pline de amar și jale s-au ascuns după altare, rugându-se neîncetat. În felul acesta, rugăciunea s-a contopit cu resemnarea. Drept dovadă cei puțini rămași au fost mult mai mult de compătimit decât de judecat. Amărâții de ei!
Cei de la nord de Dunăre au avut o soartă puțin mai altfel decât frații de peste Carpați. Lui Apolodor din Damasc, spre exemplu, i s-a subtilizat identitatea, o parte din obiceiuri, puțin din vocabular, puțin din caracterul lui năbădăios, probabil și câteva mărunțișuri subtile. Oare cine l-a pus să stea peste douăzeci de ani pe acele teritorii, să se contopească cu traco-getele noastre, doar așa ca să-și etaleze diploma lui de inginer constructor de drumuri și poduri?
În fine, mileniile nu le mai putem învârti precum roata carului. Așa că ne cățărăm puțin pe scara timpului în sus și ajungem din întâmplare la Tudor Vladimirescu, cel a cărui cușmă înaltă se vedea de după dealuri, el, Tudor, la rândul lui, a căutat dreptatea, iar când a fost pe punctul de-a o găsi, s-a ales cu un hanger în spate. Nici nu a mai apucat să găsească explicații la ceea ce a dorit să realizeze.
Și-atunci unde mai găsim dreptatea? Interiorul Arcului Carpatic, croit de Dacii Liberi, a fost conturat să emane libertate și bunăstare. Atunci când se mai încălca această doleanță legiferată în jurisdicția nescrisă a vremii, se apela la Cuțâtul remodelat, luat după modelul Falx-ului, ce a băgat spaima chiar și în Romanii invadatori.
De pe poarta altui Imperiu, direct de la Viena, calești moderne la vremea aceea, cu multe alaiuri împărătești, își alegeau itinerariul bine stabilit: Transilvania. Nu ca să ne uimească cu strălucirea spițelor de la roți, ci ca să mai mărească panorama imperiului, însușind-o, să-i prostească în față pe localnici, să-i îndobitocească și mai mult, să-i robească, să le fure chiar și ultimul purcel pe care îl ducea la Viena și-l așeza apoi pe masa împăratului, gata rumenit, cu un ionatan roșu, bine copt, în gură. Nehaliții!
Când se reîntorceau să mai fure și alte orătănii, ca să-i oftice și mai mult pe ai noștri, le arătau (nu poze că nu apăruse încă), ci litografii cu imagini statice imortalizate (așa cum știau ei cel mai bine să creioneze), pe pânze idolatrizând mesele îmbelșugate cu de toate, evident că și cu un purcel ce ținea un măr în gură.
Cei din Țara de Sus, adevărații Moți, au răbdat cel mai mult și în taină până la venirea unora ca Horia, Cloșca, Crișan, apoi a unuia ca Iancu Jianu cu voinicii lui, străjeri de nădejde ai codrilor, iscusiți în a răbda, dar și în a mânui coasa sau secera printre coastele îmbuibaților de avuție.
Nu am făcut metafore lugubre ca să ridiculizez Istoria. Nici pe departe. Istoria noastră, a acestui popor, este milenară și SFÂNTĂ. Chiar dacă mulți nu o știu, așa este. Nici pe departe nu m-am jucat cu Ea. Credeți-mă!
Anul 1987, la Brașov, a venit cu o răzvrătire (mai potrivit ar fi termenul de REVOLTĂ) înăbușită, culminând spre sfârșitul anului, în data de 15 noiembrie. Această dată, care a coincis cu ziua de naștere a băiatului meu, a fost dublu comemorată, mai mult în suflet, cu o fierbere tacită a mea în suc propriu. Aici voi mai face o mică acoladă, nu ca să estompez gravitatea faptelor de atunci, ci doar să aduc acalmia din preajma furtunii economico-politice, izbucnită nu din senin, cum au cocoloșit-o „javrele vremii”, cât mai ales să scot la lumina zilei URA născută și dezvoltată instantaneu de tot ce ținea de acele dăți, dăltuite ulterior în marmură funebră, așezată cu mare dărnicie peste tot.
L-am amintit pe feciorul meu cel mare care la treisprezece ani împliniți în acea zi de 15.11.1987, călca voinicește pe primii lui ani derulați în calendarul vieții. Cum a fost și cum este de altfel și acum, un temerar, un luptător, cu apucături de viking, cu un prenume luat de la Celți, s-a dus la cutreierat orașul chiar în aceea zi, fără a bănui ce se întâmplă în oraș, fără acordul tatălui și-a mamei lui. Aparatul represiv al statului era bine pus la punct în acele timpuri și bine dotat cu tot ce depindea de armament, dotare, logistică etc. Pe multe bulevarde și străzi principale ale orașului erau înșirate cordoane cu jandarmi și scutieri, gata în orice moment să intervină asupra demonstranților ce încercau să îngroașe rândurile venind cu toții spre centrul orașului.
Printre ei, nu demonstranți, ci scutieri, își face apariția feciorul meu, nu ca să demonstreze (nici pe departe, căci nu și-a dat seama ce se petrece), ci doar ca să negocieze cu un scutier, cum să facă să îi cumpere scutul fascinant din dotare. Vă dați seama? Ochii și mintea copilului meu era copleșită de măreția puterii ce stătea în mușchii acelui scutier și a scutului lui, ca apoi să se dezumfle instantaneu de vorbele guturale ale aceluia:
– Marș în P….a m..i de puțoi! Ce cauți tu pe aici? Cine mă-ta te-a trimis?
Ei bine, acea propoziție ieșită din singura inteligență ce dădea pe-afară a aceluia, nu a făcut altceva decât să deschidă robinetul unui mic geizer, de la vulcanii noroioși, mai ceva decât celor cunoscute din Groenlanda, a unui fenomen sau a unui sentiment ce s-a numit tot URĂ. Ură infantilă, dar totuși Ură. Și pentru ce? Acest „pentru ce” poate fi o temă de doctorat la mai toate catedrele care studiază Științele Umane.
Este bine de știut că ura îți dă aproape aceleași sentimente ca și iubirea, de aceea se spune că ele își dau adesea mâna, mai întâi pe lângă pat, indiferent de numărul anilor numărați. Puteți să credeți așa ceva?
REVOLTA DE LA BRAȘOV, din anul 1987, a fost o acțiune de protest împotriva politicilor economice și sociale impuse în Republica Socialistă România, de dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu.
Semințele revoltei române din 1989 au fost plantate încă spre sfârșitul anului 1986, pe măsură ce muncitorii români au început să se mobilizeze împotriva politicilor economice ale liderului comunist Nicolae Ceaușescu. Conflictele de muncă spontane, dar limitate ca intensitate, au avut loc în centre industriale majore precum Cluj-Napoca (noiembrie 1986) și platforma Nicolina din Iași (februarie 1987), culminând printr-o grevă masivă în Brașov. Măsurile draconice luate de Ceaușescu implicau reducerea consumului energetic și alimentar, precum și scăderea veniturilor lucrătorilor, conducând spre ceea ce politologul Vladimir Tismăneanu numea „nemulțumire generalizată” și făcând ca Romania să devină „cea mai vulnerabilă țară din Blocul Estic la o revoluție”. Deși Romania va fi ultima țară din Europa de Est care se va scutura de regimul comunist, prin Revoluția din 1989, aceasta a avut drept una din cauze volatilitatea socială și economică a țării de la sfârșitul anilor ’80. Revolta de la Brașov reflectă această instabilitate; mai mult, a fost una din primele revolte pe scară largă împotriva regimului ceaușist.
Localizat în partea sud-estică a Transilvaniei, Brașovul este unul din cele mai dezvoltate centre industriale urbane, cu mai mult de 61% din forța de muncă angajată în industrie. O clasă muncitoare bine pregătită se formează în perioada anilor ’60 prin strămutarea forțată de către guvernul comunist a mii de țărani moldoveni pentru operarea fabricilor brașovene.
În anii următori Brașovul devine unul din cele mai puternice centre muncitorești din țară, aici dezvoltându-se platforme industriale mamut precum Rulmentul-Brașov, ICA-Ghimbav, Tractorul-Brașov sau Steagul Roșu. Muncitorii din aceste uzine au fost relativ privilegiați în perioada industrializării forțate începute sub Ceaușescu. Ei beneficiau de servicii sigure, locuințe asigurate de întreprinderile la care lucrau, încadrarea în muncă a soțiilor și venituri ceva mai mari decât în alte părți din țară. Prin urmare, declinul industrial din România și restul Europei de Est de la mijlocul anilor ’80, marcat de scăderi de venituri și disponibilizări, a lovit Brașovul și lucrătorii acestuia în mod special. (Va urma)