Revoluția din Brașov – decembrie 1989
PENTRU CINE TREBUIA SĂ-MI DAU VIAȚA? Până să ajung la această misterioasă și interesantă întrebare (cel puțin pentru mine), mai am de scormonit, atât timpul rămas din 1987 până în decembrie 1989, cât și perioada post-decembristă, să caut amintiri din viitor, „să cern o cenușă”, mai bine spus, cenușa rămasă și nemăturată de peste tot, să fac această operație cu un ciur pe care P.C.R.-ul, în acei doi ani rămași, a încercat să-l transforme într-o sită mică de strecurat ceaiul (fără ceai și fără zahăr) dimineața, la cei cărora li s-a scos provizoriu pumnul din gură, lăsându-i pe aproape toți să mai molfăie sau să sugă câte un mic oscior scăpat de nu știu unde.
S-au format „biserici și bisericuțe” în așa fel încât fiecare grup-grupuleț să se ascundă unul de celălalt, să se spioneze reciproc, să se urască între ei, ca până la urmă să se ascundă fiecare chiar și de umbra lui. P.C.R.-ul descris într-o poezie de unul din „pupincuriștii” rămași pe metereze; îl citez scurt că merită: „Partidul e-n toate și-n cele ce sunt și-n cele ce vor râde la soare…”, s-a mai scindat, pe ici pe colo, cu încă o nouă latură prinzând contur și câte o inflexiune precum cea care zice că: „PCR = Pile, Cunoștințe, Relații”.
Asta fiind cea mai perceptibilă grupare, dar pe lângă ea mai erau și altele, așa cum exemplele pot continua ca să astupe cei doi ani până la „marea pseudo revoluție de fecale”, să nu o spun numai eu ca și mulți alții, că a fost ceva „de tot căcatul”. La Brașov mai patrona o firmă, „cea mai bella” spălătoare de bani de pe plan intern și internațional, care se numea: Întreprinderea Construcții Industriale și Montaj Brașov (I.C.I.M.B). Această mare firmă a dat mult la oameni, dar a și luat. „Datul” a fost incontestabil. Bravo lor! Adică, această măreață firmă a creat o mulțime de locuri de muncă în aproape toată țara (indiferent cum ai lua-o, pe lung sau pe lat), că de aceea îi spunea… de construcții. Plus de asta, scăpându-se ușor de controlul „Conului Nicu”, s-au semnat contracte cu mai toate țările arabe, fiind și ele în plină ascensiune economică și industrială.
Astfel, cererea de muncitori pe aceste piețe imense de muncă a fost atât de mare încât aveau capacitatea să înghită foarte multă lume. La un moment dat, în țară, și-n special la Brașov, rămăsese doar soțiile și copii celor plecați la muncă peste hotare, de asemenea, „indecișii”, care au transformat subtil I.C.I.M.B.-ul în: Iau Ce Iau Mănânc și Beau. Cei plecați din țară la muncă, sau alte scopuri, înainte de 1990, pe mai știu eu unde, după revoluție, când s-au întors, fiecare cum și-a dorit, au încercat reclădirea țării. Unii au înțeles cum să procedeze, alăturându-se celor din țară, (aici merită menționaţi Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu, Ion Rațiu și, evident, Regele Mihai I), pe când alții nu, instaurând o oligarhie condusă de Iliescu (Deschizătorul unor drumuri noi cu F.S.N.-ul lui = Frontul Salvării Naționale, apoi cu multe alte derivate ca: F.U.S.EN.F.U.N.D), spre exemplu. – Vă mai aduceți aminte de el? (de ăla cu escu). Întreabă mulți curioși rămași speriați încă.
– Și peste o mie de ani ne vom aduce! Răspundem noi, ăștialalți. Cel din ordinul căruia au fost executați mișelește în urma unui așa-zis proces, Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu, în ziua de Crăciun, 25.12.1989, ora 14.50, apoi restul, toți ceilalți… O paranteză mică doresc să mai pun la vedere, trăgând istoria de mânecă și rugând-o să-mi deschidă doar două sertare la întâmplare, luate aleatoriu, vis-à-vis de „Tovarășul” Ion Iliescu: În primul sertăraș scos la vedere, unde stă îngrămădit aproape indescifrabil Heinrich Himmler, alături de șeful lui direct, Adolf Hitler. Pe măsură ce deschid, apare întrebarea în capul meu care-mi cere, pe care dintre ei să trag la răspundere mai mult și mai întâi? În același dulap al istoriei, dar pe o etajeră, scoși din alt sertar, stau alții la vedere, Iosif Vissarionovici Stalin și Lavrenti Pavlovici Beria.
Pe etichetele de prezentare ale ăstora, stă scris în dreptul lor: Tirani, Călăi, Asasini, Căpetenii odioase etc. Aici, la Stalin îmi apare o dilemă: Oare chiar l-au „sinucis”? Atunci în baie, în ultimele clipe când și-a pus pistolul la tâmplă, de unde s-au auzit cuvintele: „Nu trageți, tovarăși!”, oare nu din altă baie? Cum a putut L.V. Beria să confunde pistolul cu fiola de otravă, sau cu șoricioaica? În aceea zi memorabilă de 25.12.1989, seara ne-a prins uniți cu toții în biroul nostru de la Service, cu televizorul deschis la maxim, cu Sfântul Nicolae stând cumințel precum copiii în portmoneul meu, urmărind dintr-o clipă în alta anunțul prin care trebuia să dea pe post execuția cuplului ceaușist. Am rămas fiecare înmărmurit la ceea ce am văzut pe ecran.
Nu-mi mai aduc aminte ce am simțit în acele clipe, dar probabil cred că a fost doar uimire. În timp, și după acești ani strecurați, pot spune doar două propoziții. Prima, că și-a meritat soarta, iar după câte a făcut, aceea a și găsit. A doua, se leagă doar de o remarcă prin care poate s-ar fi găsit o întârziere a execuției, să se poată depăși Sfânta zi de Crăciun. De milenii, de când sabia se află în mâna războinicului, se spune că cine ridică sabia, de sabie va pieri! Dacă execuția soților Ceaușescu s-ar fi desfășurat pe un eșafod, și ei cu capul pe tăietor, iar dacă sabia era coborâtă cu dibăcie și repeziciune de sus în jos, la rostogolirea căpățânilor într-un coș de nuiele plin cu paie, aș fi contemplat și m-aș fi umplut de onoare. Probabil că și acele țeste fără gât ar fi fost îngropate măcar cu câteva petale de dafin, ca să nu-i spun laur.
Când am început clasa I, din prima zi de școală, în primele recreații, am auzit fredonând mai mulți copii din clasele mai mari un cântecel inventat de ei, făcând referire la directorul școlii, de atunci, care se numea Țitro. Acum nu pot spune dacă era nume, prenume sau poreclă, ori tiran. Principala chestiune este faptul că mi-au rămas chiar și acum în memorie versurile: „Mai am un singur dor, să-l văd pe Țitro chior, legat de un chicior și dus la abator”. Cred că acele versuri de atunci le voi putea fredona, poate, și acum, doar dacă înlocuiesc substantivele proprii „Țitro” cu „Iliescu” și chiciorul cu piciorul. Oare ce-ar ieși? Trec de la una la alta deoarece doresc să cuprind cât mai multe date, evenimente, întâmplări, să nu-mi scape nimic.
Iar ca să nu iasă un talmeș-balmeș, mă voi rezuma mai mult la cele prin care am trecut eu și colegii pe care -am avut pe lângă mine, căci, de fapt, a mea a fost marea dilemă, apoi, când s-a terminat totul, inclusiv întrebarea care s-a transformat în certitudine: Dacă nu aș fi simțit-o pe Maica Domnului alături de mine în toate acele zile tulburi, cred că puteam și eu să fi fost sub o marmură cioplită în acel cimitir. În continuare, doresc să aduc dovezi palpabile la toate cele consemnate de mine, să arăt, negru pe alb, prin ce am trecut începând cu zorii zilei de 21 decembrie când, în fabrică, s-a înființat o așa-zisă „Celulă de alarmă”. Ca să nu fiu confuz sau să scriu date eronate, apelez la două surse de informare ca: „De la Wikipedia, enciclopedia liberă” și „BizBrașov, știrile care contează în Brașov”. (Va urma)