Autor: Gheorghe Lungu
Petru Ploscu, uica Petrică aşa cum îi spuneam noi copiii din vecini, ca bănăţean, poate fi privit într-o dublă ipostază. În primul rând este un fiu al judeţului Caraş Severin, deoarece a văzut lumina zilei în satul Fizeş, comuna Berzovia la 5 iunie 1912. Însă de la vârsta de cinci ani a venit cu părinţii (Nicolae şi Elena) la Timişoara, unde a locuit şi trăit pe srada Haga, numărul 19 până când a închis ochii la 31 ianuarie 1997. A fost înmormântat în cimitirul din strada Stuparilor de lângă Gara Mică din cartierul timişorean Fabric. Prin urmare poate fi considerat, pe bună dreptate, fiu al Banatului. A scris mult, dorindu-şi să semneze şi să publice cu pseudonimul literar Sever Cărăşanu, de la numele judeţului în care s-a născut „Caraş Severin”. Acest lucru nu s-a întâmplat, aşa că a rămas cu numele de familie Ploscu şi cel de botez Petru. Acestea mi le-a destăinuit şi m-a rugat să mă ocup de publicarea operei sale, căci dacă va fi să fie numai eu aş putea s-o fac. N-am zis nimica, nici el nu mi-a dat materialul scris, aşa că a rămas totul baltă.
Personal l-am cunoscut pe uica Petrică la vârsta de 10 ani, iar el avea în jur de 40 sau poate chiar mai bine. Viaţa lui a fost expresia unei manifestări a omului normal trecut printr-o bogată experienţă în plan familial, social, profesional şi cultural. În tinereţe a avut un prieten foarte bun, tot cărăşan, pe Gheorghe Şandru din satul Globu Craiovei, comuna Iablaniţa. Acesta se ocupa cu arta magiei, fiind iluzionist de profesie. Locuind, ambii, în Timişoara s-au înţeles perfect, căci poetul Ploscu era cu poezia, iar scamatorul Şandru cu iluzionismul. Despre Gheorghe Şandru aş mai menţiona că a avut un fecior, Mircea, care l-a urmat în scamatorii.
Revenind la Petru Ploscu menţionez că-n plan politic a împărtăşit ideile socialiste, pentru că a trăit într-o perioadă când acestea au pătruns şi pe la noi, iar din punct de vedere religios a fost ortodox, având convigeri ateiste. A fost căsătorit cu Elisabeta din satul Partoş, comuna Banloc, judeţul Timiş având doi băieţi (Corneliu şi Petru) şi o fată(Carmen-Valentina). A muncit ca gestionar la CFR(Căile Ferate Române) de unde s-a şi pensionat. Meseria de bază a fost de croitor dar n-a practicat-o, decât ocazional în timpul liber. A apreciat istoria, cunscând-o din cărţile bogatei sale biblioteci pe care le-a citit cu pasiune. Adversari n-a avut, deoarece n-a făcut parte din vreo asociaţie sau grup de oameni pe care să-i laude sau să-i critice.
Să revenim la activitatea sciitoricească de care mi-am adus aminte târziu, iar el nu mai era şi nici cei doi băieţi ai săi. E păcat că nu i s-au păstrat manuscrisele. Eu ce-am recuperat este un caiet cu poezii din tinereţe de la un nepot de-al său, Dănuţ-Iulian, din partea fetei , care mi l-a înmânat spre publicare.
Petru Ploscu sper să rămână un poet remarcabil al literaturii noastre cel puţin cu acest prim volum pe care am reuşit să-l tipăresc, chiar dacă ceea ce a mai scris nu se va mai găsi niciodată. Deocamdată vorbim despre primul său manuscris terminat în anul 1933. Acesta are pe prima pagină titlul: Versuri de începător(1928-1932) cu dedicaţie nepotului: „Spre amintire nepotului meu Dănuţ” şi semnează. Mai este şi un moto: „Lucrând, înveţi a lucra!” Poporul. Urmează pagina următoare cu o prefaţă scurtă a autorului. Volumul cuprinde două părţi fără titlu, doar numerotate cu cifre romane: Partea I, care începe cu poezia „Zeiţa nopţii” şi Partea II, având în frunte poezia „Sub liliacul înflorit”. La sfârşit mai este un „Adaos” cu cinci poezii „scrise din 1930 până la 01.06. 1933.
Poeziile scrise aici sunt ale unui adolescent, care a intrat în viaţă şi o iubeşte aşa cum era ea între cele două războaie mondiale. Tematica la majoritatea poeziilor este iubirea. Dragosrea unui tânăr adolescent este cântată în versurile sale sub toate aspectele prin care vede femeie timpului său. El vede femeia ca pe „o zeiţă Afrodită”, în poezia „În imaginea mea”. O vede ca pe o fiinţă sublimă, minunată şi aleasă. Dar asta-i numai o iluzie, căci altfel, femeia este văzută:
• Falsă: În „Durerea cea amară”, este o durere fatală prin care vede „femeia cu falsul ei amor”.
• Decăzută: În „Tu care eşti…”, „ este o decăzută, nefericită copilă”.
• Amărâtă: În „Viaţă dureroasă” , este o fiinţă care apare la un colţ de stadă ca o umbră şi îşi plânge cu durere „zilele-i amare”.
• Frivolă: În „Am cunoscut o decăzută”, a ajuns „ într-o închisoare rece”.
• Trădătoare: În „Eu te-am iubit…” este „ femeia crudă”, care l-a trădat.
• Curtezană: În poezia cu acelaşi nume este frumoasă ce prin „Favoarea tinereţii multor-a dăruit”, însă frumuseţea şi tinereţea „s-au vestejit la urmă”.
• Uitată şi dispreţuită: În poeziile: „Artista” şi „Ai s-ajungi…”
Poezia „Iubire de poet” îl aduce la realitatea creaţiei sale lirice, pentru că „Iubirea poetului e un vis netrecător”. El îşi visează poezia pentru că iubeşte creaţia sa. În continuare este un visător ce rezultă din poeziile: „N-am decât un vis” , „Visător” , „Era visul visării”, sau „În ţara mea” în care ţara e „ţara viselor”, iar lumea e „durerea viselor”. Nu în ultimul rând se vede însingurat: Singur în lume”, „Singuraticul”.
Închină „ODE” lui Ovidiu, Cesar şi lui Avram Iancu, dar şi soldatului roman în „Romanul”. Nu-i uită nici pe eroii români căzuţi la datorie „Pe câmpul de luptă”.
Îl laudă şi pe Marx pentru că nu trebuie să uităm că-n gândire a fost un socialist convins.
Mai are două poezii în care isistă pe tema „geniului”: „Un geniu” , sau „Nu eşti fiinţă fără nume”, în care se vede „un semizeu”, „cu cuget înzestrat”, iar ca poet este neînţeles de către oamenii de rând.
Rezultă din capitolul „Adaos” de la pagina 82 din această cărticică publicată, că a mai scris şi alte versuri scrise în două volume ale adolescenţei din anul 1930 până la 01. 06. 1933. De asemenea spune la pagina 90 că prefaţa respectivă a intenţionat să o pună la un vplum de poezii „Demetrios”, acestea fiind adăugate la cele două volume „Din sanctuarul durerii”, iar în anul 1933 a mai scris un volum intitulat „Vadre vetro Satana”. Nu se ştie nimic despre toate acestea şi nici nu cred că se vor mai găsi vreodată.
Petru Ploscu (Sever Cărăşanu) rămâne în literatură un poet desăvârşit prin întreaga sa operă lirică. A iubit viaţa, munca, familia, ştiind să disocieze adevărul de minciună, binele de rău, frumosul de urât, manifestându-se normal şi omeneşte în toate împrejurările.