POARTA VÂNTURILOR

Spread the love

Loading

Schitul Sfinții Arhangheli – Berca

Autor: Roxelana Radu

Ce frumos cad frunzele pomilor…! De zile întregi cad într-una așa, degeaba. Fără nici un motiv. E liniște afară. Nu bate vântul, nu bate ploaia. Și frunzele cad, totuși. Fără de țintă, fără vreo grabă. Să fie și la ele ca la oameni, mă-ntreb? Să cadă de tristețe? Vor fi simțind și ele, oare, imposibila întoarcere a anotimpurilor? Sau vor fi auzit și ele despre „panta rhei”?
Cu fiecare zi, Brumar dezgolește mai abitir crengile și desfrunzuiește tot mai crud sufletele. Miroase a frig. Are să vină iarna.
……………
E pustiu aici, la Schitul „Sfinții Arhangheli ” din Berca. Am venit să aflu o poveste a locului, auzită de pe la niscaiva cunoștințe. Cum că dedesubt s-ar afla un tunel subteran, care ar duce spre pădurile din apropiere. Cum că la schit s-ar fi nevoit ani de zile doar două monahii, înfruntând singure iernile aspre în care se auzea numai crivățul șuierând ca-n „Pohod na Sybir”. Cum că la pictura interioară originală ar fi ostenit însuși vestitul Pârvu Mutu, ăl mai meșter dintre toți zugravii de subțire din Țara Românească! Îmi plac poveștile locurilor și-ale oamenilor, le caut pe oriunde călătoresc, pentru că fără poveste nu-i viață și nu-s nici oameni.
Ziua e grozavă. Soarele sfârșitului de toamnă despoaie totul în jur și scaldă biserica într-o lumină crud-neîmblânzită, lăsându-mi impresia că ne privește de sus, sumețită și trufașă: „- Ia priviți-mă să vedeți ce frumoasă mi-s!” (vorba ceea, că la soare te puteai uita, dar la dânsa ba!)
Drumul a urcat în pantă până aici. Schitul e așezat chiar pe coama dealului. De fapt, este o fortificație, făcută pe vremea când Înalta Poartă nu dădea voie să se construiască cetăți fortificate. Așa a apărut acest așezământ monahal înconjurat cu ziduri groase de apărare și cu clopotnița situată în cel mai înalt punct, cu rol clar de post de observație, oferind o vedere de ansamblu asupra văii Buzăului. Întregul complex mânăstiresc este refăcut cu bani europeni. Arhitectura este una deosebită. Biserica în formă simplă de cruce, cu o singură turlă și culoarea albă, lasă impresia de măreție. Dantelăria în piatră a zidurilor și poarta din lemn încrustată cu tot felul de simboluri îi dau o eleganță vizibilă.
E liniște aici. Nimeni în curte, nimeni în biserică. Înăuntru e frig. Curat, pustiu și frig. Pe o măsuță în dreapta sunt borcane cu zacuscă de vânzare, preparată de maici. Pe altă măsuță, în stânga de astă dată, se află obiecte de cult și câteva pliante despre schit. Atmosfera rece te duce cu gândul la un muzeu. Nimic care să amintească de viu, de căldura umană. Îmi spun că măcar câteva lumânări aprinse de-ar fi fost, sau maicile trebăluind prin biserică, sau căldura rugăciunilor, sau cea a răsuflării umane…ar fi fost de-ajuns cât să însuflețească zidurile, să încălzească interiorul, și să facă lăcașul mai primitor.
Dar eu mă aflu aici în căutarea unei povești, așa că încerc să găsesc pe cineva cu care să stau de vorbă. Oamenii mânăstirilor sunt în general comunicativi, ceea ce-mi dă speranță că și aici maicile vor fi la fel, măcar pentru a-și promova locul ăsta mult prea rece, dar atât de frumos. Nu e nimeni nici în curte. Văd în spate ceva ce pare o anexă, intru, e cuhnia…mă bucur. Înăuntru e cald, două maici gătesc ceva de mâncare.
„- Vine cineva în biserică…? Vrem să cumpărăm câte ceva…” îndrăznesc o întrebare, cu politețe și sfiiciune.
Răspunsul vine numaidecât, peste umăr, fără vreo privire: „- Luați ce doriți de acolo și lăsați banii pe masă…!”
Îmi cam îngheață întrebările pe buze. Probabil că-s prea ocupate, îmi spun. Așa că ne conformăm, luăm un borcan de zacuscă, câteva lumânări și un pliant cu schitul, lăsăm niște bani la vedere, și ieșim în curte. Cele două măicuțe vin dinspre cuhnie, și asta mă umple din nou de speranța că voi putea discuta ceva cu ele. Încerc să intru în vorbă, să leg o conversație. Nici o șansă! Ne aruncă două vorbe neglijent, din mers, în timp ce manevrează telecomanda unui autoturism aflat în fața bisericii. Lasă ceva în portbagaj, încuie și pleacă sporovăind cu nonșalanță, amuzându-se la glumele uneia dintre ele.
Și-mi amintesc cum, cu ceva timp în urmă, aflându-mă la mânăstirea Petru Vodă, unul din călugări a ieșit în pragul trapezei și ne-a spus simplu: ” – Haideți la masă! ” Și am mers toți înăuntru, și am stat la masă cu Dumnezeu.
Aici, însă, am renunțat să mai leg vreo discuție cu maicile, pasămite prea ocupate cu treburi administrative.
Și-am purces către lumânărarul din tablă, să aprindem o lumină celor dragi, plecați dincolo de albastru. Numai că, ghinion…acesta era stricat, nu mai avea uși ca să poată fi închis, să țină adăpost pentru lumânările aprinse. Ne-am chinuit de câteva ori, dar degeaba…curentul de aer le stingea pe loc.
Exact în clipa aceea a trecut înapoi una din maici, și văzându-ne strădania, a pus întrebarea care m-a lovit drept în moalele capului:
” – De ce vreți să aprindeți lumânări, nu vedeți că bate vântul…?!?”
…………………
Am ieșit în spatele mânăstirii pe o poartă îngustă, ce mi-a amintit de pilda biblică a Evanghelistului care spune că strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei care o găsesc. Ei, uite c-am găsit-o, și în fața ochilor ni se deschide Valea Buzăului în toată măreția ei. Un văzduh de culori și păduri, dealuri și case împletite și păsări de fum alb ieșind de pe hornuri. Un spectacol ce te lasă fără suflare! Lângă noi, în răscrucea lumilor și-a vânturilor, tricolorul românesc înălțat pe catarg scrijelea albastrul cerului. Eol își umflase obrajii și sufla cu putere din toate cele patru zări, unduind drapelul cu un șuier ce m-a dus cu gândul, bineînțeles, la steagul dacic.
…………………….
Eram pe picior de plecare, când mi-am amintit că unul din oamenii de legendă ai locului își doarme somnul veșniciei în cimitirul din spatele mânăstirii. Este vorba despre „Lordul de la Berca”, așa cum a rămas în amintirea celor ce l-au cunoscut, mai cu seamă în lumea scriitorilor. Și-am coborât să vedem unde odihnește. Nu-mi plac cimitirele defel. Dar dacă Montparnasse-ul mi-a rămas în amintire prin anvergura sa, cimitirul acesta micuț va rămâne în mintea mea ca o imensă grădină aurie. Pomi de toate felurile, cu crengi aplecate până-n pământ, răsucite ca niște degete reumatice, cu trunchiuri ce au luat forma șuie a vântului, cu coroane rășchirate, privind spre albastrul cel mare de sub tălpile Dumnezeului. Și peste tot, pâlcuri de flori.
Ei bine, la poalele unui tei imens cu frunze de lumină, doarme Lordul de la Berca, Nicolae Zahiu, pe numele său adevărat. Era inginer petrolist. Lucrase în deșertul Turkmenistanului. Era poet, avea câteva volume de poezii. Lansarea unuia dintre ele s-a făcut după ce autorul a plecat dintre noi, de către scriitori buzoieni care și-au dat mâna într-o rară solidaritate de breaslă. Cei mai mulți dintre aceștia nu mai sunt nici ei, astăzi, printre noi.
Mi-a atras atenția piatra funerară așezată la căpătâiul său. Am o vagă impresie că s-ar putea să fie făcută chiar de Poet, știindu-se că a lăsat o sculptură și în deșertul în care a lucrat. Privesc cu atenție piatra. Are formă ovală și este de-o simplitate care sare în ochi. Pe toată suprafața pietrei sunt sculptate chipuri identice, semănând cu niște măști.
Că veni vorba, știați că etimologia cuvântului ” personalitate ” este latinescul „persona”, care înseamnă mască? Vechii greci foloseau expresia cu sensul de mască utilizată de actori în piesele de teatru. Cu timpul ideea s-a împământenit, personalitatea însemnând o serie de măști pe care le folosim în viața socială.
Și cred că înțeleg mesajul pietrei care veghează somnul Poetului. Acela că aici cad toate măștile pe care le vom fi purtat de-a lungul vieții. Măștile care au exprimat Inginerul, Poetul, Aventurierul, Bogatul, Puternicul, sau orice altceva vom fi fost…toate aceste măști se dau jos aici. Și rămâne Omul.
………………….
Poate că am eu o imagine idilică despre mânăstiri.
Dar un lucru e sigur: în toate mânăstirile prin care am fost, am găsit căldură umană și vorbă bună. Și lumânărare decente, în stare bună. Și inimi care încălzesc zidurile reci cu rugăciuni fierbinți. Și măicuțe care mucenicesc din convingere. Și călugări care deretică prin curte și așază lemnele pentru iarnă. Pescari de oameni, într-un cuvânt.

De ce ai vrea să aprinzi lumină într-o mânăstire în care este doar ordine, frig, pustiu și indiferență? Poate pentru simplul fapt că odată, demult, cineva a spus „Eu sunt lumina lumii”. Știți voi cine.
Și lumea s-a schimbat pentru totdeauna.

Tagged: