PODUL DE RUGĂCIUNI

Spread the love

Loading

Autor: Roxelana Radu


Ceasul arată orele amiezii. Nici n-am băgat de seamă când a trecut timpul. Să tot fie vreo trei ore și mai bine, de când stăm de vorbă despre câte-n lună și-n stele.
E cald aici, în biserică. Poate pentru că este construită din lemn. Poate pentru că înălțimea turlei care scrijelește cerul te face să-ți conștientizezi micimea. Sau poate căldura cu care vorbește interlocutorul meu. Sau intensitatea clipei. Ori re-amintirea unor întâmplări care au făcut istorie. Sau poate senzația că icoanele de pe pereți au suflet. Sau poate sentimentul că nu suntem singuri, deși suntem doar noi doi. Nu sunt sigură de nimic din toate astea.
De un lucru însă sunt convinsă. Omul din fața mea este fericit. În lumina blând-mierie dinlăuntrul bisericii „Pogorârea Sfântului Duh” din Buzău, discuția cu preotul militar Alexandru Tudose se leagă cu ușurință.

– AȘADAR, PĂRINTE, DE CE „PREOT MILITAR”…?
– Era în anul 1998, când am fost chemat de superiorii din Episcopie să susțin examen pentru funcţia de preot al garnizoanei. Singura legătură până atunci cu armata fusese prin educație. Am avut un unchi ofițer și vă spun cu sinceritate, că părinții mei m-au îndrumat, o vreme, să îmbrac haina militară, să urmez cursurile liceului militar.
……………
Preotul Tudose își alege cu grijă cuvintele, cumpănește atent înainte de-a le rosti, ca unul care știe greutatea și importanța lor. Și-mi povestește mai departe cât de greu i-a fost să se desprindă de parohia sa din Glodeanu Siliștea, fiindcă realizările sale pastorale și gospodăreşti din acea vreme îi erau hrană pentru suflet, și pentru că reușise să închege multe lucruri frumoase pentru biserică acolo, în Glodeanu.
De altfel, nici oamenii locului nu-l vedeau altcumva decât slujind în parohia lor până la adânci bătrâneţi. Așa că, în chip firesc, s-a gândit mult înainte de-a accepta să lucreze în armată. Ba chiar a cerut de mai multe ori timp de gândire. Și ce să vezi, coincidență: nu cu mult timp în urmă, în zi de mare praznic, de Sfântul Gheorghe, avusese loc într-un cadru festiv instalarea preoților în armată după o pauză de 50 de ani. Atunci, la întrebarea soției dacă ar vrea să devină preot militar, răspunsese că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Câteva luni (doar) mai târziu, avea să vină cererea de a deveni preot militar. Acest lucru l-a zguduit foarte mult din punct de vedere psihologic, după cum îmi mărturisește chiar el acum.
După un examen dificil la Bucureşti, susținut în faţa unei comisii mixte formată din preoţi și ofițeri, a fost numit în funcţie. De-atunci, enoriașii săi sunt oameni în uniformă, cu grade și arme, iar parohia sa se mută din când în când în teatrele de război ale lumii. Însă, așa cum îmi mărturisește cu un zâmbet reținut, cele mai importante momente ale vieții lui au semănat cu o intersecție, iar decizia de a urma drumul corect a luat-o, mereu, alături de Dumnezeu. Privind acum în urmă, este convins că felul în care l-a format Seminarul Teologic a contat în luarea deciziei. Și că toate lucrurile ce țineau de armată sălășluiau în sufletul și conștiința sa într-o stare latentă: virtuțile militare, disciplina, ascultarea.

– CARE ESTE RELAȚIA DINTRE ARMATĂ ȘI BISERICĂ?
– Armata și biserica s-au sprijinit dintotdeauna una pe cealaltă. Biserica a dat Armatei soldații, prin botez, prin sfintele taine. Sunt multe elemente de legătură, sunt puncte comune între cele două. Crucea este un semn, un simbol, ea semnifică putere în cele din urmă. Într-un conflict armat, crucea este arma preotului. Soldatul are armă, iar preotul, cu statutul său de necombatant, are crucea. În rest, preotul este îmbrăcat tot în haine militare, însă el este și rămâne un om de suflet pentru combatanți. Cum? Prin sfintele taine ale euharistiei și spovedaniei, prin rugăciune și aghiazmă, prin elementele sacre care se adresează direct sufletului. În zona de război, acolo unde ne-am aflat, e greu să aduni soldații, pentru a săvârși serviciul religios. Dar am reușit să-i adun seara târziu și să citim o rugăciune adecvată.

– AȚI PARTICIPAT DE DOUĂ ORI ÎN TEATRELE DE OPERAȚII DIN AFGANISTAN. CARE ESTE ROLUL PREOTULUI ÎN TEATRUL DE OPERAȚII?
– Preotul este suportul moral al soldaților. El se înscrie în planul operațional de luptă din orice teatru de război. În spatele oricărui soldat se află 7-8 oameni, pe specialități: operații, informații, logistică, transmisiuni, medic, psiholog, preot. Soldatul trebuie să simtă că nu este singur. Toți acești oameni din spatele lui trebuie să fie cât mai vizibili, să-i fie aproape. Înainte de-a pleca în misiunea de luptă, preotul îi adună, se așază în cerc, iar el rostește ” Tatăl nostru „. Și sunt 4 misiuni într-o zi: la 12 noaptea, la 4 dimineața, la 6 dimineața, la 11 ziua.
…………..
Din timp în timp, omul din fața mea rămâne pe gânduri, copleșit desigur de greutatea amintirilor, atât de vii (încă) în sufletul său, de parcă s-ar fi petrecut ieri. Preot militar, colonel-asimilat, conform categoriei de garnizoană a I-a și ofițer în rezervă cu gradul de maior, părintele Tudose a participat în teatrele de operații din Afganistan de două ori: în anul 2005, cu batalionul de infanterie Sf. Andrei din Galați, și în 2012, cu batalionul 280 manevre Focșani.
Îmi povestește că soldații purtau iconița și cruciulița la veston, și veneau la spovedanie și la împărtășanie fiindcă simțeau nevoia, nu fiindcă ar fi fost ceva impus. Și că românii sunt iubitori de biserică. Și că în teatrele de război, fie că au sau nu un preot cu ei, fac un altar.
Și-atunci, s-a gândit să construiască o biserică ortodoxă, prima de acest fel, în 2005, în Kandahar, în teatrul de operații din Afganistan, alături de militarii Batalionului 300 Infanterie Sfântul Andrei din Galați.
Și-mi mărturisește emoționat că aceea a fost prima misiune în teatrul de operații pentru domnia sa, și că este mândru și fericit că a putut să ajute la înfăptuirea acelei biserici, în care militarii și-au găsit liniștea sufletească, pe un tărâm răscolit și ars de război și suferință. Creierul proiectului a fost un subofiţer american, iar planurile bisericii s-au făcut după o fotografie a Mânăstirii Voroneț. Biserica a fost ridicată în 43 de zile, de către 14 soldaţi români. În pisania bisericii au scris așa: ” Noi, cei 405 soldaţi ai batalionului 300 infanterie Sf. Apostol Andrei din Galaţi, am construit această biserică din dragoste pentru Dumnezeu și pentru țara noastră România. ”
Pentru toate acestea a obținut aprecieri și din partea comunității catolice, care nu avea biserică, și a primit distincție pentru suportul valoros din partea capelanilor americani. Obiectele necesare săvârșirii serviciului religios în biserica din Kandahar au fost aduse de la Buzău: icoane, o cruce, cărți, un clopot, toaca. Drumul lor de întoarcere acasă a fost unul lung, ce a durat 15 ani. Însă astăzi, ele sunt la loc de cinstire în biserica în care ne aflăm acum. În timp, li s-a spus „icoane-veteran”, în amintirea și niciodată-uitarea împrejurărilor grele la care vor fi fost martore.

– CUM DEFINIȚI RAPORTUL DINTRE CREDINȚĂ ȘI RĂZBOI? POT ELE MERGE ÎMPREUNĂ?
– Credința și războiul sunt ireconciliabile, ele nu pot merge niciodată împreună. Mai grav este când războiul se unește cu ideologia religioasă și, din această perspectivă, spun că preocuparea preotului trebuie să fie aceea de a opri amestecul dintre ură și ideologia religioasă. Vedeți dumneavoastră, în război, credința îi conferă soldatului rezistență, putință de a rezista până la capăt. În vreme ce rugăciunea, împreună cu pocăința, îi repară sufletul. Eu am fost atent în permanență să nu fie împinsă ura spre ideologia religioasă.
Imaginați-vă că printre ei (soldați- n.n.) sunt oameni care nu au tăiat niciodată o găină, și cu toate acestea merg la luptă în linia întâi. Războiul este și el un loc în care îl poți descoperi pe Dumnezeu. De altfel, părintele Stăniloae spunea că pe Dumnezeu îl cunoaștem și prin împrejurările concrete ale vieții.

– A FOST AFGANISTANUL O PROVOCARE PENTRU DUMNEAVOASTRĂ?
– Sigur că da, din multe puncte de vedere a însemnat o provocare. Mama nu a fost de acord nicicum cu plecarea mea în teatrul de război. Citise un jurnal de război al unui preot și a fost atât de cutremurată de ororile războiului, încât s-a temut de tot ce putea fi mai rău. Însă văzându-mă atât de hotărât, la plecare m-a privit drept în ochi și mi-a spus doar atât: „- Să-ți faci datoria!”
Și am plecat în prima misiune în Afganistan, fără niciun fel de teamă, știind că trebuie să fiu sprijinul moral al militarilor, să fiu omul care poate să le aline din frici și suferințe. Fiindcă să știți că acolo, în linia frontului, oamenii au într-adevăr frici și suferințe. În primele zile după ce am ajuns, în presiunea psihică imensă în care ne aflam cu toții, am fost chemat degrabă de superiori. Unuia dintre ofițerii tineri îi murise iubita, pe care o lăsase acasă, urmând să se căsătorească după întoarcerea din Afganistan. Toți se simțeau depășiți de situație, neputincioși, incapabili să-i dea tânărului ofițer această veste, neștiutori să-l consoleze în vreun fel.
„- Mergi și vorbește cu el, părinte, noi nu știm ce să-i spunem, asta e treaba ta…” mi-a spus comandantul. Și a trebuit să fac acest lucru. Și în ziua următoare, ofițerul a mers în prima linie, deși vedeam bine că îi sângera sufletul.
Cea mai grea misiune a fost cea din 2012, pentru că era pe linia frontului. Și asta le-a întins tuturor foarte mult nervii și energia. Unul dintre soldați a ieșit din bază și a primit o piatră în cap de la un copil. Cu 4 ore înainte de a preda ștafeta unei alte misiuni, era gata să pierdem patru oameni. Lângă ei a explodat o bombă, făcând un crater imens, însă ei au rămas întregi. Da, spun încă o dată fără teama de a greși, că războiul este și el un loc în care îl poți întâlni pe Dumnezeu. Practic, acolo soldatul se afla permanent între Dumnezeu, îngerul său păzitor și trickerul (cel care detona bomba-n.n.)
Dar să nu credeți că ecuația suferinței a cuprins doar ortodocși. S-a întâmplat să vină la mine un subofiţer romano-catolic, cu mari probleme, care m-a rugat să-i acord asistență religioasă. I-am spus: nu pot să te ajut, dar avem un punct comun, Fecioara Maria! Și-am început să mă rog. Nu vă puteți imagina încărcătura emoțională a momentului. Eu mă rugam cu voce tare, iar subofițerul plângea în hohote, de uda pământul!
Din fericire, nu au existat șocuri post-traumatice. Eu personal, am lucrat foarte mult la pregătirea psihologică pentru întoarcerea acasă. Fiindcă întoarcerea la normalitate necesită pregătire. Războiul nu este normalitate, și-atunci adaptarea trebuie pregătită. Când totul s-a sfârșit, am cerut aprobare de la comandant să mai trec pe la oameni, după război.
Pe aeroportul Henri Coandă, când am văzut plopi, mi-au dat lacrimile. Eram acasă!

– CARE A FOST CEA MAI DIFICILĂ ÎMPREJURARE ÎN CARE V-AȚI AFLAT ÎN AFGANISTAN?
– La ora 2 noaptea am fost sunat de ofițerul de serviciu, și chemat la comandament. Până atunci nu se mai întâmplase lucrul ăsta niciodată. M-am gândit la ce e mai rău pentru familia mea. M-am gândit că s-a întâmplat ceva rău cu ei. Minutele care s-au scurs până am ajuns acolo mi s-au părut o veșnicie.
N-a fost așa, era vorba despre o sarcină de serviciu. Dar în clipele acelea am simțit că mor. Asta a fost cea mai grea împrejurare.
Însă provocări și situații neașteptate au fost destule, de-a lungul timpului. De exemplu, o întâmplare petrecută după ce am fost extras din zona frontului Kandahar. Era în preajma Schimbării la față. Vine la mine un pilot american și, fără o vorbă, îmi întinde o scrisoare. Era de la preotul său ortodox, care îmi spunea despre Captain Black, căci așa se numea, că are nevoie de împărtășanie, de spovedit, de asistență religioasă în general. Pe care bineînțeles i-am acordat-o. Când a plecat înapoi în Statele Unite, am simțit nevoia să-i dăruiesc ceva care să-i amintească de România, un lucru autentic românesc. Întâmplarea a făcut să am la mine o cămașă populară bărbătească, lucrată manual. I-am dăruit-o, tălmăcindu-i semnificația ei și a semnelor și simbolurilor cusute pe ea. Mai târziu, în vreme de pace, aflându-ne toți la casele noastre, m-am trezit cu el acasă, în România. Adusese cu el un drapel american, din mătase, cu o lucrătură deosebită, de o eleganță vizibilă. Imaginea aceea, a clipei în care a așezat cu sfială și respect drapelul țării sale pe brațe și mi l-a întins în semn de supremă onoare, n-am s-o uit niciodată…!
În misiunea din Afganistan am ajutat și am fost ajutat. Pot spune că între noi și Kandahar, de la altar și până în linia frontului, este un pod de rugăciuni.
„Casa Domnului este deschisă tuturor” este o vorbă pe care am adus-o din Kandahar.
De multe ori le-am propus soldaţilor să facem un armistiţiu. Să ne ferim de ceartă, de mânie, de tristeţe, de moleşeală și de frica fără motiv. Mediul deşertic te pune în faţa unor situaţii, ai tot felul de năluciri, de vise, am văzut bărbaţi foarte bine construiţi fizic, dar care au fost dărâmaţi psihic în urma unui vis de o noapte. Și-au visat copiii morţi, tot felul de coșmaruri din acestea. Le-am spus să se roage, să cumpănească foarte bine. Militarii sunt pregătiți psihologic pentru 4 luni. Misiunea era de 6 luni. 2 luni le acoperi foarte greu.
Eu însumi am avut momente când îmi venea să urlu. Aș fi avut nevoie de un duhovnic.

– CU CE SENTIMENT V-AȚI ÎNTORS DIN MISIUNE?
– Ca să înțelegeți care a fost sentimentul cu care m-am întors, am să vă povestesc ceva. Se încheiase misiunea, în câteva zile trebuia să părăsim baza militară. Transferul soldaților se făcea treptat. Zilnic venea un elicopter gol, care pleca plin cu soldați. Între timp însă, începuseră furtunile de praf și de nisip. Nori mari de praf roșu înfășurau văzduhul, vălătucii groși rămâneau zile întregi în aer, nu se vedea nimic, nu puteai merge din cauza prafului și a puterii cu care sufla vântul. Iadul de praf roșu îngreuna și uneori împiedica zborul cu totul. Ne aflam în situația în care zilele treceau cu repeziciune, termenul de eliberare a bazei militare se apropia vertiginos, iar transferul soldaților se făcea cu mare greutate sau deloc. Imposibilitatea era de ordin obiectiv. În aceste condiții, în urma unei discuții, s-a ajuns la concluzia că este necesară suplimentarea numărului de elicoptere. La ora 12 noaptea, comandantul nostru a trimis un mail omologului său american, prin care cerea elicoptere suficiente pentru a putea elibera baza militară în timp real. Răspunsul a venit într-un minut! La ora 12 și 1 minut comandantul nostru a primit răspunsul afirmativ al comandantului american. În zori, elicopterele erau la bază. Au fost transferați toți militarii în acea zi și eliberată baza militară. Operativitatea cu care partenerii americani au răspuns demonstrează faptul că românii au fost apreciați pentru treaba pe care au făcut-o acolo. Și asta nu poate să-mi dea decât un sentiment de mândrie. Mândria de a fi român și sentimentul datoriei împlinite.
……………..
Probabil că discuția ar mai fi continuat ore întregi, de n-am fi convenit să mai lăsăm lucruri de povestit și pentru altă dată.
Pentru câteva ore, măsuța din lemn la care eram așezați, s-a transformat într-un confesional, în care vorbele s-au rostit cu voce scăzută, iar uneori s-au murmurat în șoaptă, după lungi tăceri. Pentru câteva ore, re-amintirea suferinței și durerii omenești, m-a făcut să mă simt ca un duhovnic. Duhovnicul de care preotul Alexandru Tudose ar fi avut nevoie atunci, acolo, în Afganistan, în clipele acelea în care îi venea să urle.
Afară se înseninase. Albastrul cerului era curat și limpede. Am zâmbit.
Și am înțeles adevărul pe care-l intuisem oarecum încă de la începutul discuției. Acela că nicăieri, niciodată, nu suntem singuri.

Roxelana Radu
Membru UZPR
2022, 10 al lui Făurar

 

 

Tagged: