Autor: DR. ONUFRIE (OCTAVIAN) POP,
ARHIEPISCOP ȘI MITROPOLIT DE BERGAMO ȘI EUROPA (ITALIA)
Crăciunul este o sărbătoare a bucuriei și veseliei. Dacă Nașterea Domnului e o sărbătoare a bucuriei, de ce s-a rânduit ca ea să fie precedată de post?
Și nu e vorba de un post mărunt, de câteva zile, ci de unul care durează nu mai puțin de șase săptămâni, și într-o perioadă în care nu sunt la îndemână nici verdețuri și nici fructe proaspete. Dacă ne gândim bine, postul Sfintelor Paști își are un rost bine lămurit: Învierea Domnului a fost precedată de patimile, răstignirea și moartea Sa, evenimente care cer o participare de doliu. La capătul postului Sfinților Apostoli Petru și Pavel stă suferința martirică a celor doi, ceea ce îndreptățește o părtașie pe măsură. Cât despre postul Sfintei Marii, el pregătește sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, a cărei slujbă cuprinde și un Prohod. Cum se justifică însă postul Crăciunului?
Oricine va admite că o sărbătoare presupune și un strai sărbătoresc: costumul de Duminică e un costum de Duminică, haina de nuntă e o haină de nuntă, ținută de recepție e o ținută de recepție, și așa mai departe. În cele mai multe cazuri, dobândirea straiului sărbătoresc este rezultatul unor renunțări – și chiar sacrificii -, împletite însă cu bucuria anticipată de a avea ceea ce-ți dorești și cu care vei fi în stare să cinstești momentul festiv la care ești chemat să iei parte (fiindcă, să ne înțelegem, orice sărbătoare e un fenomen social; ea nu este niciodată a unuia singur). În părțile – din ce în ce mai puține – unde încă se mai păstrează tradiția portului popular, tinerele fete se adună în postul Crăciunului la o vecină sau altă, în grupe mici, și cu mâinile lor își coș sau împletesc straiele cele noi, în seri lungi, că niște șezători ale hărniciei și cântecului. Așa se petrecea și în vremea copilăriei mele. Straiele vechi par din ce în ce mai ponosite, vrednice de aruncat, locul lor luându-l cele noi, cu toate împlinirile și făgăduințele lor.
Mântuitorul Hristos ne spune într-o parabolă că un împărat a invitat oaspeți la nunta fiului său. Cum însă aceștia n-au vrut să vină, el i-a adunat pe toți nevoiasii de pe drumuri și i-a silit să între la ospăț. Văzând însă că unul din ei nu purta haina de nuntaș, l-a dat afară și l-a pedepsit. La suprafață, întâmplarea pare de domeniul absurdului: de vreme ce omul se pomenise luat pe sus, pe nepregătite, și adus cu silă, cum de i se pretindea strai de sărbătoare?.
În realitate, împăratul i se uitase în suflet și constatase că, deși i se făcuse o mare și neașteptată cinste, insul se mulțumea să mănânce și să bea, fără că inima lui să participe la bucuria casei. Această înseamnă, dragii mei, că pe lângă straiul sărbătoresc de care v’am vorbit, văzut, materialnic, făcut pentru trup, există și un strai al sufletului, menit să-i asigure omului participarea la sărbătoarea lăuntrică. Din păcate, există încă destui creștini care cred că sărbătorile de iarnă se reduc la un pom împodobit, la sarmale, caltaboși, cârnați și băutură, uitând că înaintea ospățului de acasă li se îmbie ospățul euharistic, al sfintei cuminecari, care e incomparabil mai important decât belșugul de bucate. Ei bine, pentru acest ospăț duhovnicesc se cere strai duhovnicesc, iar straiul acesta, cu toate podoabele virtuților lui, nu poate fi pregătit decât prin post, adică prin renunțările și jertfele acestuia. Postul nu este un scop în sine, ci mijlocul prin care sufletul leapădă de pe el zdrențele păcatelor și se primenește, încetul cu încetul, prin pocăînță, mărturisire și fapta bună. Postul cuprinde în el nu numai renunțare, dar și o bucurie a renunțării, că o pregustare a bucuriei finale.
Sursa foto: studio-l.online