POVESTEA TIMPULUI

Spread the love

Loading

Muzeul Ceasului „Nicolae Simache” Ploiești

Autor: Roxelana Radu

“Fiecare clipă își are respirația şi imensitatea sa. Cum s-o oprești în loc? Cum s-o ții în palmele tale ca pe un fluture, așteptând să-şi ia zborul, odată ce ea, clipa, e cosmosul întreg?” – Nichita Danilov

Se întâmpla într-o toamnă, acu’ vreun an… ori poate doi, sau poate-acu’ vreo veșnicie ori două, cine să mai știe…
Îmi venise cheful de ducă, în tot cazul. Și am pornit-o așa, într-o doară, către Ploiești, socotind că ar fi timpul să-l cunosc mai îndeaproape. Orașul nu mi-e tocmai străin. Viața mi-a purtat pașii de multe ori pe-aici, totdeauna însă cu treburi urgente și pe fugă. Dar chiar și așa, între două trenuri, tot am băgat de seamă (cu un pic de invidie, ce-i drept) că e mai frumos decât orașul meu. Mai generos, mai mare, mai aerisit, mai elegant, cu străzi mai largi, cu case mai frumoase. Mai cu ștaif, cum s-ar zice.
Îmi place piața de flori de lângă halele orașului, mereu mă opresc aici. O explozie de culoare și miresme, un amestec de lumină și zâmbete. Soiuri de tot felul, în ghivece sau tăiate, ambalate sau nu. Cel mai mult îmi plac florile de grădină, cele pe care le țin florăresele grămadă, în găleți mari și surâzătoare ca o zi de primăvară. Sunt flori de sezon, cu mândrie și personalitate. Te privesc cumva „de sus”. Sunt flori proaspete. Florile Vieții. Mă amestec printre trecători, întârzii cu privirea pe tarabe, simt acut și funciar vânzoleala asta neobosită, vocile stridente, foșnetul celofanului, zumzetul ca de stup, foșgăiala caracteristică piețelor.
Privesc peisajul pitoresc și am un flash de memorie. Nu demult, aflându-mă într-o piață de acest fel din Franța, mi-a sărit în ochi ținuta îngrijită a vânzătoarelor de flori, și atitudinea lor reținut-politicoasă. Și brusc mi-am amintit și mi s-a făcut dor de aerul nostru balcanic, de florăresele noastre balaoacheșe, îmbrăcate țipător, care aproape că ți se bagă-n suflet de insistente ce sunt. ” Aide să-ți dea țiganca trandafiri de Olanda, ‘ai să-ți trăiască americanu’, frumoaso…!” …molfăie cuvintele, printre gingiile cu câțiva dinți înnegriți și stingheri. (lângă mine, „americanu”, mă ține strâns de mână, și-mi face semn să mergem mai departe, pesemne că nici lui nu-i plac trandafirii de Olanda).
Și de țărăncile mele mi se făcuse dor. Cu palmele lor bătătorite și cu mâinile butucănoase, de-atâta muncă. Și cu pământ sub unghii. Îmbrăcate în capoate înflorate, și legate la cap cu basma. Neapărat înflorată și ea. Și cu eternul șorț în față. Mă opresc în fața unei bunici cu zâmbetul ca o pâine caldă, și cer tufănele. ” Îs proaspete, mamă, dimineață le-am cules din grădină!”…îmi spune fericită că-i fac vânzare la flori muncite de mâna ei, nu aduse de prin cele străinătățuri.
Le strâng la piept bucuroasă că voi duce acasă mirosul de grădină și de reavăn. Iau florile și întind bancnota, să plătesc. Țăranca mea, îmbrăcată în miros de pâine caldă, își șterge mai întâi mâinile pe șorț, și abia după aceea ia banii. Cu două degete. Și gestul ei de a lua bancnota cu mâinile curate mă topește, pur și simplu. Într-o lume a cultului pentru împușcat francul și câștigul rapid, țăranca asta arhetipală predă lecția respectului pentru banul muncit.

*
Ceva mai încolo, în centru, pe esplanadă, e un târg de produse tradiționale. Măsuțele gem sub povara cârnaților și-a slăninei, pastrama râde în soare, cașcaveaua și brânza de burduf sunt cap de afiș, bulzul e vedeta târgului. Pare că răvășitul oilor și povestea transhumanței se re-scriu în paradigmă urbană, de data asta. Aerul e rece, frigul începe să strângă, aburii calzi ai respirației ne ies din gură. Se vede treaba că cei cu produse tradiționale au și ceva licori autohtone „de încălzit”, judecând după nasurile roșii și obrajii îmbujorați. E vânzoleală, se vorbește tare și strident, se râde zgomotos, se taie felii zdravene de slană, apare și-un dărab de pită coaptă-n vatră, oamenii înfulecă cu poftă.
Lângă mesele cu produse tradiționale, undeva în dreapta, sunt două măsuțe cu flori ambalate. Îmi atrage atenția o copilă de vreo câțiva ani, care vinde la una din ele. Da, ați citit bine: vinde flori. Mă apropii, intru în vorbă. Aflu că are 6 ani, că e cea mai mare dintre frați, că mama stă cu cei mici acasă, iar tata lucrează „pe la oameni”. O privesc, e înghețată, are mâinile înroșite de frig. „Până când stai aici” o întreb? „Până termin de vândut florile ” îmi răspunde cu o voce puțină, de copil fără copilărie. Slăbuță, cu părul castaniu, până spre umeri, cu ochii mari și triști, seamănă cu Fetița cu chibrituri, din basmul lui Andersen. Acela este momentul în care mi se strânge inima. Și privesc la Româniile aflate față în față aici și acum. Sărăcia și îndestularea. Nevoința și bunăstarea. Deznădejdea și nepăsarea.
Iar mai mare este tristețea.
Și înțeleg adevărul dureros că pentru ea (și pentru alți copii ca ea) timpul are altă unitate de măsură, curgerea lui se întâmplă altfel. Nu în amiază, nu în seară, nu în ore. Ci se măsoară în câteva buchete de flori vândute. În frig.

*
Am uitat să vă spun că eu, de fapt, mă aflu aici ca să vizitez Muzeul Ceasului.
Așa că, plec mai departe către el. Pe drum, mă opresc la o biserică. Are ușile deschise și ăsta e un lucru care mă atrage totdeauna. Îmi trece prin minte gândul că Decalogul ar trebui updatat cu a 11-a poruncă: să nu închideți niciodată ușa bisericii.
În chip neașteptat, preotul mă întâmpină cu brațele deschise și cu un zâmbet larg pe față, de parcă ne-am cunoaște de când lumea. Sau de parcă m-ar aștepta de-o viață. Ba chiar îmi dă și-un pachet cu dulciuri și fructe. Și amuțesc… și bâigui încurcată…- părinte da’ cu ce ocazie… e sfântul Stelian astăzi fata mea ocrotitorul copiilor… bine părinte da’ eu nu mai sunt copil… toți suntem copiii Domnului fata mea toți – …lăsați copiii să vină la mine se-aude o șoaptă în inima mea.
Și mi se ridică sângele în obraji.
Și căldura îmi topește sufletul.
Iar mai mare este iubirea.
Plec cu pachetul în brațe și cu lumină în suflet. Sfântul Stelian o ocrotește și pe Fetița cu chibrituri, care astăzi va mânca pe săturate.

O mai fi cineva în Ploiești care să nu fi auzit de profesorul emerit Nicolae Simache, mă-ntreb? Imposibil, îmi răspund tot eu. A fost directorul Muzeului județean de istorie Prahova, a înființat 18 secții ale muzeului, a înființat Muzeul Ceasului, unic în România și în partea asta de Europă.
Așadar, muzeul se află într-o casă construită pe la sfârșit de veac 19, în stil neoromantic. Casa este o bijuterie arhitecturală, una din acele case de zăbavă și priveală, de care nu ne putem dezlipi ochii.
A aparținut prefectului de Prahova, Luca Elefterescu, politician conservator, șef al Partidului Conservator în acea perioadă. Ce e special în povestea asta? Poate unicitatea muzeului și faptul că prin colecția pe care o deține, rivalizează cu orice muzeu din țări cu tradiție în orologerie, precum Elveția, Germania sau Franța. Sau poate atmosfera deosebită, ambianța aristocratică a încăperilor, eleganța și rafinamentul mobilierului, sentimentul pe care-l încerci de îndată ce pășești înăuntru, acela al unui alt timp.
Muzeul are o colecție impresionantă de instrumente de măsurat timpul, vreo 4000 la număr, începând cu clepsidrele și cadranele solare din antichitate, continuând cu lampa cu ulei și lumânarea gradată din epoca medievală, și terminând cu ceasurile epocii moderne.
Se ilustrează evoluția măsurării timpului, începând de la cadranele solare, nisiparnițe, ceasuri cu apă, până la ceasuri de mână lucrate în prima jumătate a secolului XX. Colecția numără ceasuri de excepție, precum ceasuri lucrate în stil renascentist, la jumătatea secolului al XVI-lea, în Franța, respectiv Germania.
Sunt trei săli aici, prima cuprinde cele dintâi instrumente de măsurare a timpului, cea de-a doua cuprinde pendule de salon de secol XVIII, cea de-a treia ceasuri – bijuterii de buzunar care au aparținut regelui Carol I sau Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei sau altor personalități. Se află aici și ceasul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ceasurile omului politic Mihail Kogălniceanu, cele ale scriitorului Duiliu Zamfirescu, pictorului Theodor Aman, poetului George Coșbuc. Și ce credeți?!? Toate ceasurile funcționează impecabil. Tic-tac-ul lor se aude la unison.
La sfârșitul turului muzeului, într-un colț de salon de început de secol XX, suntem invitați să vedem un film. O videoproiecție tematică, ilustrând o călătorie în timp, prin Ploieștiul de altădat’, sugerând trecerea accelerată a timpului. Personajul principal este un tânăr care ne plimbă prin Ploieștiul diferitelor epoci, cadrele se schimbă, ilustrează mersul vieții, pentru ca la finalul filmului, tânărul de la început să ajungă un vârstnic împovărat de ani, care nemaiavând timp, merge aplecat, târâindu-și picioarele, către veșnicie. Filmul este sugestiv și emoționant.
Altminteri, pare că Timpul a fost uitat de Vreme aici, la Muzeul Ceasului. Pare că, în eterna rivalitate dintre Chronos și Kairos, câștigă, în chip neașteptat, cel din urmă. Pare că deși ticăitul ceasurilor se aude nemilos (cum nemilos curge și Chronos) timpul petrecut aici curge sub domnia lui Kairos. Timp de calitate, timp subiectiv, timp ce te îmbogățește spiritual. Timp kairotic, cu alte cuvinte. De-ar fi așa…!
Privesc toate aceste bijuterii ale orologeriei, adunate de-a lungul a jumătate de veac. Ele oferă un spectacol în care obiectele parcă își depășesc condiția de martori reci, se încarcă cu viață, se însuflețesc. Și-mi dau seama că fiecare dintre ele aduce cu sine un timp propriu, diferit de timpul obiectiv. Și că fiecare are o poveste în spate. Și că, deși toate măsoară trecerea timpului, el uită să mai curgă și se oprește aici, în muzeul ceasului. E un fel de tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, în spațiul acesta ce pare că-i în afara timpului.

*
Afară, anotimpurile își vedeau de treaba lor, nestingherite. Cerul se acoperise, frunzele se sfădeau în vârtejuri, vântul își făcea de cap. Se făcuse frig în lume, când am ieșit. În Valea plângerii…
Și mi-am spus, în timp ce aruncam o ultimă privire de rămas bun către Muzeul Ceasului, că nu totdeauna putem măsura timpul în ore, minute și secunde. Și că uneori este nevoie să-l măsurăm în dăruire și dragoste de oameni, în generozitate, în măreție, în suferință, în pasiune, în umanitate.

Roxelana Radu
Membru UZPR
2021, Brumar

Tagged: