Vă prezint mesajul antidrog al unei eleve în vârstă de 14 ani, de la o școală din Galați, care m-a impresionat, atât prin coerența, fluența cu care a fost scris, dar și prin stilul elegant, îngrijit precum al unei ființe mature, cu un bagaj impresionant de cunoștințe pe tărâm literar și nu numai.
Autor: Mioara Baciu
Am lecturat cu interes și cu respirație sacadată mesajul Andrei Andrieș, despre și pentru consumatorul de droguri, fără ca ea să fi fost vreodată în această ipostază .
A făcut-o atât de natural și de documentat, încât ai fi tentat, citind articolul, să crezi că a trăit o astfel de experiență traumatizantă, din care, cu forțe proprii, a reușit să se elibereze.
Ne relatează cu acuratețe despre “negura din fața ochilor” care a cuprins-o în ițele ei, despre “paravanul dintre mine și viață”, pe care acest inamic îl ridică, despre “pragurile de care m-am împiedicat”, veritabile obstacole în trecerea sa prin viață, despre “obsesia inconfundabilã” de a-ți dori să devii consumator, despre “dependența vinovată“, pe care o creează consumul de droguri, despre influența nocivă pe care acestea o au asupra unui consumator.
Dezvoltă o filozofie autentică despre plăcerile de moment, imaginare, care ne costă viața, despre dorința și capacitatea de a te elibera de tot ceea ce nu realizezi de la început că -ți dăunează, despre metodele diferite aplicate de fiecare consumator în parte în acest sens, dar și despre faptul că metoda prin care ai recurs la a vedea și a simți cu alți ochi viața, este cea care te distruge.
Andra încheie totuși acest mesaj într-un ton optimist, specific vârstei inocente încă, concluzionând că, indiferent prin câte încercări trece un om, dacă luptă, va reuși să se elibereze.
Consumatorul de droguri, însă, nu întotdeauna are șansa, privilegiul de a se putea opri, de a putea reveni printre oameni, de a putea să-și reia viața de acolo de unde s-a întrerupt pentru o vreme, nu știm cât de îndelungatã….De aceea, e important să prețuim viața, drept dar divin!
Iată articolul:
”Mesajul meu antidrog
Totul a început când negura din fața ochilor nu-mi dădea pace. Am încercat sã mă obișnuiesc, să ignor paravanul dintre mine și viață. Ar trebui să-mi trăiesc copilãria așa cum ar fi trebuit sã mi-o trăiesc, dar pragurile de care m-am împiedicat de-a lungul poveștii mi-au schimbat percepția în totalitate.
Un grup de oameni, nu i-aș putea numi prieteni, au încercat să-mi fie alãturi. Într-o seară mi-au arătat culorile pe care le poate avea lumea atunci când nu ești atent. Culori pe care le vãzusem pentru prima oarã. Am simțit cum paravanul se ridicã, lăsându-mă să văd o porțiune mică din ce s-a ascuns de mine fără de răgaz. În scurt timp am realizat că orice m-a putut face să simt, nu era fără sfârșit. Orice doză de fericire în perioada aceea era limitată, închisă cu lacătul, păstrată într-un seif în altă dimensiune.
Am ajuns să dezvolt o obsesie inconfundabilă. O dependență extrem de vinovată. Înconjurat de oameni care trăiau ca mine, mi-a luat mult prea mult să-mi dau seama câte greșeli făceam.
Mi-am cunoscut prima prietenă adevărată. M-am împrietenit cu o pisicã singuraticã.
Am citit o carte recomandatã de psihologul la care mergeam frecvent. Tot procesul de revenire a durat o lună. Am căzut iar în groapă. Fericirea care era ascunsã de mine, genul acela de fericire , era pentru un motiv sau altul sentimentul cel mai dorit de mine. La momentul acela nu se compara cu fericirea de lungă durată pentru cã nu știam că există. Când am simțit că totul se răstoarnă din nou, m-am întors cu pași grăbiți cãtre dozatorul meu drag de serotonină.
M-am îndepãrtat de prietena mea. Pisica și-a mutat locul în care obișnuia să moțăie.
Psihologul a încetat să incerce să mă contacteze dupã câteva săptămâni.
M-am întors de unde am plecat. Până când am realizat cã tot ce fac e să mă amăgesc. Mă lupt cu o senzație care nu durează mai mult de 2 ore. Mã lupt pentru ceva ce aș putea să simt fără să lupt de fapt. Am început să fiu atent la lucrurile mici, la răsărituri și la apusuri, la copacii plini de boboci neînfloriți de la începutul primăverii, la modul în care mă dezechilibrez și mă lovesc încet de prietena mea atunci când ne plimbăm, atunci când mă simt cu adevărat bine.
Se ridică paravanul, văd culori. Culori inofensive. Culori calde, încălzite încet de soare. Cearcănele de sub ochi au început să dispară. Apetitul mi-a revenit.
Mi-am dat seama că noi, ca și oameni, suntem nevoiți să trecem prin orice stare. Fiecare om trece peste greutăți într-un anumit fel. Metodele variazã si, nu întotdeauna funcționează. Încerci totul pânã când observi cã metoda care-ți era pe plac începe să te distrugă. Încetul cu încetul ajungi să te transformi în cea mai mare frică a ta. Dar adevărul este că nu e niciodată prea târziu să te întorci la ce ai fost. Oricât de mult ți-ar lua, oricâte fantome îți vor pune piedică și oricâte uși au rămas închise, tot vei reuși.
Andra Andrieș”