L-am cunoscut pe profesorul Gheorghe Rancu când aveam cu puțin peste 20 de ani și acum am ajuns la aproape 70 de ani, când încep să evoc câteva momente din acest segment de viață, în care omul apare măreț în modestia și calda lui omenie, pătruns de înaltă demnitate umană. Născut la 2 aprilie 1946 în localitatea Bodrog, județul Arad, din părinți harnici și plini de înțelepciune. A fost crescut într-o morală a binelui, a adevărului, a dreptății, a frumosului, a iubirii de neam și suprema iubire de Dumnezeu. La absolvirea Institutului Pedagogic din Arad, în anul 1966 este repartizat ca învățător în Țara Almăjului, la școala din Stăncilova, comuna Șopotu Nou. După câțiva ani se transferă la școala din Șopotu Vechi. Aici o întâlnește pe colega mea, doamna Elena, una dintre cele mai frumoase fete din Almăj, cu care, prin Sfânta Taină a cununiei formează o frumoasă familie, în care apar doi copii ca doi îngeri. S-a oprit în această minunată vale pentru că a găsit aici atmosfera aceea tainică, încărcată de spiritualitate profundă și pură, ce dă sensuri umanitare cu caracter temeinic românesc, cât și sacralitatea familiei. Fire complexă, se implică de la început în viața așezării din apropierea râului Nera, Șopotu Vechi, cu pasiune și simț de răspundere.
Alături de activitățile didactice, se preocupă de acțiunile culturale ale școlii, ale Căminului Cultural, dovedindu-se un înzestrat animator cultural. Astfel și-a făcut un ideal din ridicarea culturală a satului și a lumii lui mirifice. Ajuns om al școlii, prin vocație și didactică eficientă, a pregătit generații de cetățeni onești și iubitori de adevăr, care apreciază munca și rosturile ei ca valori supreme ale existenței. A căutat să facă din elevi oameni mai buni, mai înțelegători, mai deschiși la suferințele celor din jur, umplându-le sufletele de iubire și bucurie. Calitățile de om și dascăl l-au recomandat pentru Universitatea din Băile-Herculane, ca profesor și ca director administrativ, pe parcursul existenței sale. Aici a păstorit câteva generații de absolvenți ai învățământului pedagocic și universitar. În Țara Almăjului a găsit poate taina orizontului spațial blagial al esențelor de suflet, o flacără pururea nestinsă. Loc străbătut de râul Nera, ce adună în albia sa pâraiele repezi, spumoase și bogate în păstrăvi, ce duce în valuri, spre Dunăre și mare tristețile și bucuriile almăjenilor. Printre dealurile line ale Almăjului sunt poteci ce duc spre așezări preistorice, care au luminat viețile strămoșilor în clipe de restriște. Vetre care mai păstrează încă lumina și căldura dătătoare de viață. Permanentele și profundele meditații ale firii, acuta nevoie de comunicare, îi cer noi mijloace de exprimare, astfel că pe lângă activitatea didactică și de animator cultural, începe cercetarea trecutului istoric al românilor almăjeni, scormonind pământul și arhive locale și naționale. Cercetează biserici ortodoxe, el însuși fiind un credincios al ortodoxiei. Am constat, la Gheorghe Rancu, încă din tinerețe și toată viața apoi, o sete arzătoare de a cuprinde cât mai mult și mai adânc din tot ce ține de popor, oameni, obiceiuri, limbă, cântec și port. Trebuia însă pornit de la istorie, de la specificul spiritual românesc, de origine țărănească, de la ideea de a ne apropia tot mai mult de origini, pentru a fi în stare să evidențiem mai clar esențele, ,,lamura“. Astfel, ca la Nichifor Crainic, pe linia lui Heidegger, găsește pe drept, în trecut, în stare mult mai pură, esența ortodoxismului nostru, ca lege strămoșească. El iubește acest trecut pentru că este al nostru, este devenirea noastră, face parte din ființa noastră, dă românului sentimentul străvechimii, al întâietății, al autohtoniei și al stăpânirii asupra lui. Crezul cercetătorului Gheorghe Rancu este că numai păstrarea ,,Sfintei Tradiții“ românești și creștine se poate opune, cu succes, tăvălugului marii globalizări. În acest scop, a adunat toată viața piese și obiecte de arheologie și etnografie, întemeind un muzeu minunat și o expoziție permanentă în propria casă. Din scrierile sale reiese că iubirea trecutului și a eroilor săi dă nimbul de frumusețe și măreție istoriei românești și ridică, în oamenii almăjeni, bărbăția la înălțimea munților Almăjului și Semenic. În Gheoghe Rancu se completează armonic cercetătorul, dascălul, omul de reflecție și atitudine spirituală, cel care vede în ortodoxie ,,un element de originalitate organică“, cum spunea Mircea Eliade. În el am surprins întâlnirea frumosului cu adevărul, ce stă la originea echilibrului sufletesc. Este aici o tainică corespondență între sfințenia și miracolul vieții, între divin și uman, între terestru și cosmic. În ce a făcut și face se simte puterea Duhului Sfânt, care învăluie ocrotitor sufletul omului, în neliniștea vremurilor actuale. Aici sufletul găsește liniștea și echilibrul țăranului român. După ce l-am cunoscut mai bine s-a creat între noi o relație spirituală, bazată pe respect reciproc. Am început să-l prețuiesc tot mai mult. Mă atrăgea la el bunătatea-i primară, o bunătate ce venea din adâncul firii sale, din felul cum privește dimensiunile complexe ale vieții în care se implică generos și profund, cum profund își iubește familia, soția și copiii, de asemenea prietenii. Întâlnim la el un cult al prieteniei. Nu este eveniment cultural mai important, în județ, în țară și afară, la care să nu participe cu fapta și cu vorba. Este membru a numeroase asociații culturale. Participă la întâlniri și simpozioane de la Arad, Timișoara, Reșița și Caransebeș, Mehadia și Turnu- Severin, în Serbia (Uzdin). A organizat și organizează numeroase manifestări culturale în Țara Almăjului. Este izvor de energie și credință în desăvârșirea idealurilor pe care și le-a propus. Întâlnim la el un simț special al descoperirii și valorificării documentului istoric. A fost și este un stâlp de temelie al școlii și satului, unde a înțeles să fie prezent cu lumina sa călăuzitoare. Sufletul și conștiința românească are nevoie de asemenea personalități. Lucrarea profesorului Gheorghe Rancu nu poate fi considerată altceva decât o biruință a adevărului, a binelui și frumosului.
Peste tot, pe cărările purtate de destin, în școală, la diferite examene cu elevii și studenții, în cadrul acțiunilor culturale, în relațiile interumane a dus cu el omenescul și grija pentru semeni. Bilanțul celor 70 de ani de viață și peste 40 de ani de dăscălie este încărcat de împliniri în munca la clasă, în scris și în sumedenia de alte activități, dând imaginea unui om al gândului sacru, cu suflet de creștin, un model de viață și creație. Urăm domnului profesor multă sănătate, să trăiască mulți ani și să rămână cu aceeași vigoare și prospețime a capacității de muncă și creație.
Prof. Pavel PANDURU
„Trenu’ mic“ din Voislova, readus pe linia memoriei
„Calea ferată forestieră și industrială «Trenu’ mic» Voislova – Rusca Montană – Ruschița“, apărut la Editura David Press Print din Timişoara, sub semnătura lui Petru Opruț.
Materiale publicate în “Glasul Voislovei”, nr. 8, Anul V, 2016, revistă a comunității locale din satul Voislova, comuna Zăvoi, județul Caraș-Severin, periodic afiliat Asociației Culturale “Grănicerii Văii Bistrei” și Asociației Publiciștilor Presei Rurale din Banat.