Cap Kaliakra
Autor: Roxelana Radu
Motto: ” Mă-ntorc la tine iar și iar, mare albastră…” (Daniel Iordăchioaie)
„La mer” (Claude Debussy)
E iarăși iulie, pe Pământ. Stau pe plajă, ascult șoapta valurilor și țipătul pescărușilor și îmi dau seama că marea a fost făcută de un Dumnezeu beat de iubire.
Am iubit marea de când mă știu. Cu excepția câtorva ani, puțini ce-i drept, când o neoplazie răzlețită nu mi-a dat voie la soare, tot restul vieții am fost prezentă în fiecare vară la întâlnirea cu măria-sa Marea.
Fiindcă anul ăsta vara a venit brusc, m-am orientat în puținul timp pe care-l aveam la dispoziție și-am încropit de-un weekend prelungit. De data asta am ales Constanța, și negăsind altceva, am făcut rezervare la un hotel cotat drept unul cu ștaif, de 4 stele, aproape de plaja Modern.
Privesc în jur, și descopăr ca de fiecare dată un alt farmec al aceleiași lumi dintotdeauna. O lume pestriț – eterogenă, vânzolită și aglomerată, în care mă amestec și eu și mă fac una cu foșgăiala lipsită de griji a oamenilor. Copiii se ocupă cu ce se ocupă ei de când lumea: țipă, cer înghețată și vor în apă. Adulții…cu berea într-o mână și telefonul într-alta, preocupați să citească, să răspundă, să comenteze, să-și dea cu părerea.
Ceva mai încolo de mine, pe plajă, observ o familie numeroasă, de condiție quasi-medie, cu vreo patru copii care doar ce s-au întors din apă. Părinții nu au bani pentru suficiente șezlonguri, astfel că stau cu toții înghesuiți, câte doi pe-un șezlong, mănâncă în fugă te-miri-ce și beau câte – o gură de suc din aceeași sticlă dată din mână-n mână. În scurt timp copiii adorm înveliți într-un zâmbet cald și în prosoape până la gât, aproape că le poți vedea și pipăi fericirea de pe chipuri.
Ah…plaja…! această lume a contrastelor…! Undeva în dreapta mea, sună telefoanele încontinuu, se vorbește tare și zgomotos despre condițiile proaste de pe litoralul românesc, despre destinațiile considerate cele mai trendy, se vehiculează tot felul de expresii repede importate în vocabularul românilor în ultimii ani. Hotelul nu mai este hotel, a devenit ” resort”, serviciile sunt „all inclusive light”, „all inclusive” și „ultra all inclusive”, cazarea și micul dejun sunt ” bed & breakfast”, litoralul bulgar este de departe cea mai bună alegere, Dalboka este un „must have” nu-i așa…?!? că doar n-o să rateze românul midiile și scoicile cu care s-a obișnuit de-o viață…!
…Ascult valurile care se izbesc de țărm și cântecul lor estompează vocile nemulțumit – pretențioșilor, mai aud din când în când ecoul numelui câte unei localități importante și de neratat… Nessebar, Cap Kaliakra…și gândurile îmi zboară ușor-ușor în urmă, în copilăria din care voi fi venit cândva, demult.
Eram trei frați la părinți, și trăiam cu toții dintr-un singur salariu, adus de tatăl meu. Ne descurcam greu, numai părinții noștri știu ce sacrificii făceau ca să avem strictul necesar traiului zilnic. Însă chiar și așa, în fiecare vară ne duceau la mare, grijulii fiind cu sănătatea și dezvoltarea noastră armonioasă.
Nu-și permiteau cazare la hotel și nici mese la restaurant, așa că peste zi mâncam pe plajă brânză cu roșii și castraveți sau diverse sandviciuri pregătite de mama. La cei câțiva anișori ai mei am perceput acest lucru ca pe ceva rușinos, comparativ cu cei care afișau un standard ridicat. Eram copil încă, dar mi-am promis că atunci când voi crește, nu voi merge la mare decât dacă voi sta la hotel și voi mânca la restaurant. Și ajunsă la vârsta maturității, multă vreme mi-am ținut promisiunea îndârjită pe care, copil necăjit fiind, mi-o făcusem cândva în secret.
Mai târziu, aveam să înțeleg că hotelul și restaurantul nu constituie neapărat repere ale unei vacanțe reușite, că numărul stelelor hotelului nu înseamnă numaidecât mai mult și mai bine, că ceea ce contează nu este unde te cazezi, ci cu cine călătorești, că iubirea și căldura umană nu pot fi înlocuite de lux și confort. Iar familia despre care v-am povestit mai sus, cu prea mulți copii dormind în prea puține șezlonguri, mi-a demonstrat o dată în plus, dacă mai era nevoie, acest lucru.
În sfârșit, ajungem și la hotelul unde suntem cazați.
Las deoparte neplăcerea provocată de faptul că, de la bun început, portarul a ținut să-mi șoptească ceva despre o pensiune pe care o are în Eforie Nord, cu prețuri „imbatabile”.
Și că mi-a trimis (a se citi „hărțuit”) pe whatsapp o tonă de poze cu respectiva pensiune, preț de vreo oră după ce ne-am cazat, adică exact până l-am blocat.
Las deoparte camera mică și mobilierul greoi și masiv, promisa și inexistenta vedere către mare, baia puțină în care ventilatorul cu plămânii obosiți gâfâia în loc să ventileze. Las deoparte pretinsul pat dublu care era cu puțin mai mare decât cel de o persoană. Cine a clasificat hotelul ăsta cu 4 stele, probabil că nici n-a trecut pe acolo. Am trecut cu vederea toate astea, cu bucuria că mă aflu la mare.
De îndată ce am încheiat cu formalitățile pentru cazare, am completat și formularul pentru micul dejun. Nu ne-a spus nimeni că trebuie completat în fiecare zi, pentru ziua următoare. Și fiindcă nu ni s-a dat formularul spre completare a doua zi, urmarea a fost că în cea de-a treia treia dimineață, nu am mai avut mic dejun (deși fusese plătit pentru tot sejurul). Am dat nu mai puțin de patru telefoane la recepție, ni s-a spus că se va verifica. La ora 10 micul dejun nu ajunsese, iar de la recepție nu sunase nimeni să se intereseze dacă l-am primit.
Rar mi-a fost dat să văd atâta insolență și indolență la un loc! După ce într-un târziu am luat micul dejun, pe la 10.30 am coborât să mergem la plajă. În trecere m-am oprit la recepție și le-am făcut următoarea promisiune: aceea că voi scrie pe larg despre nepăsarea, dezinteresul și disprețul de care dau dovadă, evident pe banii turistului, achitați integral la rezervare.
Când ne-am întors, am găsit pe masă în cameră o sticlă de Cabernet-Sauvignon „Principesa Margareta și Principele Radu”, ediție de colecție 1996 (!!). Și două pahare de cristal de Bohemia. Și un bilet cu scuze din partea conducerii hotelului, pentru disconfortul creat.
Numai că eu, așa cum v-am istorisit puțin mai sus, obișnuiesc să-mi țin promisiunile.
N.B.
La ora când scriu aceste rânduri, ai mei s-au întors de la mare. Am surprins conversația telefonică a nepotului cel mare, în vârstă de 10 ani, cu un amic de joacă. Întrebat fiind câte stele avea hotelul la care au stat, nepotul meu a răspuns: trei stele.
– Aaaaaa…numai trei…?!? …noi am stat la cinci stele…! s-a auzit de la celălalt capăt al telefonului.