Autor: Constanța Sylvia Hârceagă, membru UZPR – Filiala „Valeriu Braniște” Timișoara
Întru iubire, credință și nădejde, poetul-preot Vasile Suciu, sub pseudonimul Vasile Derunc, ne mărturisește în cartea sa cu titlul „Până când, Doamne?”, având subtitlul „Psalmi din pandemie”, tipărită în anul 2020 la Editura Kult, toate trăirile sale: grijile, revolta, resemnarea, nădejdea, neputința, smerenia, singurătatea și toate neliniștile ce l-au cuprins ca slujitor al sfintei biserici, dar și ca om, în acele triste vremuri de restricții medicale și tot felul de interdicții.
Poetul se găsește așadar, la o răscruce, într-o stare dilematică; va trebui să aleagă între supunerea față de legile create om și cele care stabilesc îndatoririle sale duhovnicești și cu atât mai dramatică devine aceasta, când enoriașii au nevoie de ajutorul și încurajarea bisericii, iar slujitorii ei trebuie acum să o apropie mai mult de oameni. Mai sunt sărbătorile, aceste tipare religioase venite de la Dumnezeu, pe care omul trebuie să le trăiască cu senzația fericirii și a bucuriei aproape de EL. Psalmii s-au născut din această stare interioară a poetului, proiecția acestora asupra sufletului cititorului dau imaginea frământărilor sale, ale omului sensibil surprins într-o situație stranie și enigmatică: să-și asume rolul de preot, să-și facă datoria față de enoriașii săi sau să respecte legile impuse de administrația statală.
Până la urmă, în înțelepciunea sa și cu credința care nu l-a părăsit nici un moment, va ajunge să aducă o armonioasă împăcare și lucrurilor elementare ale firii din dimensiunea reală a vieții și spațiului divin, spiritual. Chiar dacă a făcut eforturi și „ne-am dus temători/vreo doi, trei, la margine de hotar/ca nu cumva să ne vadă/cei ce ne-au poruncit:/„Să stați acasă”/ca să strângem ramuri/de salcie înmugurite…//Și apoi/ din mână-n mână/din casă în casă/din suflet în suflet/omagiu și jertfă/Celui ce în Ierusalimul nostru intră.” (Psalmul 9). Așa a dus și lumina Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus, din poartă-n poartă pe străzile satului: „Am fost în case de creștini/ce m-așteptau la poartă/cu lumânări aprinse-n mâini/cu inima curată/gândind la pătimire, patimi/și pe obraji cu lacrimi”. (Psalmul 10)
La acest titlu al cărții, gândul îl duce pe cititor la cei dintâi psalmi, ai regelui David, la cei dintâi tălmăcitori, Clément Marot, Théodor Bezé sau la Mitropolitul Moldovei, Dosoftei, primul care îi traduce în limba românească în acea „Psaltire în versuri” din anul 1673. De atunci, mulți poeți aparținând bisericii sau nu, pornind în căutarea febrilă a divinității, a iubirii de Dumnezeu, au descris în versuri întâlnirea lor intimă cu Creatorul, diversitatea trăirilor spirituale, într-o poezie cu caracter religios, filozofic- meditativ. Ca gen de creație literară, psalmii au la bază psalmii biblici din ritualul liturgic și cultul iudaic, dar există și filonul autohton din vechile religii ale strămoșilor noștri, cei care în cinstea zeităților cântau și recitau în temple, ode, imnuri de slavă, rugăciuni, cereau intervenția divină pentru a-i ajuta în rezolvarea problemelor, ritualuri care s-au perpetuat peste veacuri și reprezintă și azi un reper major, fundamental în religia creștină. (Găsim însemnări în opera lui Dimitrie Cantemir „Descriptio Moldaviae”). Pe când psalmii lui Ștefan Augustin Doinaș ne prezintă acele cărări prin hățișurile îndoielilor străbătute de poet în căutarea lui Dumnezeu, un dialog cu acesta de multe ori de la egal la egal și uneori acuzator, psalmii poetului Vasile Derunc pornesc direct de la cunoașterea lui Dumnezeu, el nu se confruntă cu dilemele credinței și filozofiei, cu întrebări și taine nedescifrate, aici avem o rugăciune plină de smerenie pentru a-l învrednici ca slujitor al bisericii, cu puteri pentru a birui prin aceste vremuri vitrege pentru biserică și enoriași, când biserica a rămas închisă.
Această poezie psalmică este cea care îmbină într-un mod artistic, armonios, sensibilitatea religioasă, sentimentele și trăirile poetului legate de Dumnezeu, cel care este puternic și a toate creator, legătura sa neîndoielnică cu acesta. Putem spune că din sfera lirică, astăzi, psalmul s-a întins și a cuprins întreaga arie a literaturii și a muzicii, trecând în spațiul religios și teologic, devenind rugăciune înveșmântată într-o haină poetică. Așa identificăm psalmii poetului-preot, Vasile Derunc, ca fiind o poezie sacră, un manifest pentru iubirea de Dumnezeu, smerenie și speranță, ajutor pentru risipirea temerilor, întărirea credinței și prin credință a rezistenței în fața acestor îngrădiri ale libertății religioase, la care am fost supuși cu toții deopotrivă.
Găsirea titlului și ilustrației de pe coperta cărții fac parte din același ritual în care vom întrezări laboratorul alchimic al poetului și se subsumează aceleași idei: să deschidă un drum înspre misterul cărții și sufletul autorului, să citim ruga sa de slavă și îndurare către Dumnezeu și să vedem demersul său poetic în această mică pauză dintr-un timp indefinit, iar cuvintele sale potrivite în rugăciuni să ne dea imaginea unei clipe istorice și reale, pe care am parcurs-o, încadrându-ne unei stări conturate dincolo de voința noastră.
Personajul principal, esențial-central al psalmilor este Creatorul, cel care ordonează și coordonează tot ceea ce există și care poate să recreeze la nevoie, care le sintetizează pe toate, dând deplină armonie întregului Univers pământean și cosmic.
„Cuvânt de încheiere”- poezia de la sfârșitul cărții, ne dezvăluie marea credință a autorului, preotul Vasile Suciu, că va învinge, va depăși toate momentele critice și își va îndeplini misiunea indiferent de câte greutăți va întâmpina, indiferent de consecințele pe care le va suporta. Căci poetul se simte ca parte integrată acestui timp, acestui aflux etern ce curge și pe care prin faptele sale vrea să-l fixeze în efigia propriilor trăiri. În universalitatea acestui timp în care nouă ni se permite să apărem doar într-o fracțiune de secundă, trebuie să știm că toate au fost și toate vor mai fi, căci toate sunt tipare imutabile, scheme universale, pe care noi le aflăm și le trăim cu diferite ocazii. Și atunci, spune poetul, „nu ne rămâne decât să purtăm/repetabila povară a crucii/și să le ducem pe toate/căci toate-s vechi și nouă-s toate/vreme trece, vreme vine/cum ne spune poetul/” sau după cum spune înțelept Ecleziastul, nimic nu este nou sub soare.
Psalmii, aceste poezii-rugăciuni sunt mesajul sufletului, scopul este acela al credinței și voinței lăuntrice de a trece prin vâltoarea acestor anomalii și absurdități ce caracterizează realitatea pe care o traversăm, în totalitatea lor sunt depozitarul convingerilor autorului că, atunci când viața este suspendată între două lumi, una perceptibilă și una spirituală, nimic nu este întâmplător, și toate ne sunt trimise pentru întărirea credinței, a ne întări în fața spaimelor și necunoscutului. Lumea nu stagnează, suntem limitați pentru a opri vreodată mersul implacabil al vremii, în orizonturile noastre nu putem opri scurgerea dintr-o parte în alta a valurilor temporale. Înțelepciunea noastră este prinsă și inclusă în marea înțelepciune ce vine de SUS, ea nu poate fi până la urmă controlată, ea vine din revelația dată omului din acea dimensiune a divinului și nu poate fi măsurată.
Citești psalmii cuprinși în carte și sintagma nescrisă NIHIL SINE DEO, străbate din fiecare pagină și vei regăsi acel canal de comunicare cu Dumnezeu, deschis de poet, căci psalmii săi sunt ninsori albe de cuvinte ce modelează sufletul cititorului, ele devin un mesager și semn și simbol al sentimentelor înălțate din mintea și inima încercată de complexe manifestări ale poetului.
„Până când, Doamne?”- este o carte frumoasă și adâncă, precum gândurile poetului care a scris-o, transfigurând realitățile trăite și desprinse din această curgere concretă a timpului, plină de înțelesuri filozofice, dar mai ales de tristețe, căci biserica este goală din cauza pandemiei de Covid-19. Vin sărbătorile, oamenii au nevoie să-și primenească sufletele, să se spovedească, cuvântul Domnului să le pătrundă inimile ca un balsam de speranță și bucurie, Duhul Sfânt să se reverse asupra lor. Dar, iată, spune părintele, Vasile Suciu: „Ajung la Biserică și nu e nimeni/Nimeni, nimeni/”, doar în fața bisericii, supraveghind două echipaje de poliție și atunci, „Înțeleg într-o clipă/oamenii au fost întorși din drum”. (Psalmul 13)
Cartea a fost scrisă în perioada primăverii a anului 2020, cuprinde 24 de psalmi și „Cuvânt de încheiere”, iar „Psalmul 1” este datat 21 martie, ziua echinocțiului de primăvară, zi festivă în calendar, când natura se înnoiește și se dăruiește omului cu mirabile frumuseți, spre bucurie și încântare. Dar, pentru biserică și credincioși ea nu a adus bucurii, preotul Vasile Suciu remarcă în poezia sa că, prin trecerea vremii oamenii au simțit uneori momentele trădării, renegării sau vinderii Domnului Iisus Hristos și un astfel de moment se trăiește acum. „Durerea unui neam/se scurge prin timp în istorie/”, căci mai marii poporului au hotărât mai întâi să-i închidă pe oameni în case „ca să nu aibă cine să-L apere pe Domnul…” (Psalmul 14)
Până la scrierea Psalmului 24 vor continua sărbătorile religioase și slujbele de Buna Vestire, Floriile, Joia Mare, Denia Mare, Vinerea Mare, Sâmbăta Mare, Noaptea Învierii, Izvorul Tămăduirii, Ziua Sfântului Apostol Toma- 26 aprilie, când se încheie acest ciclu de psalmi. Din ele vedem destoinicia părintelui, ce nu se lasă înfrânt, din contră, mai plin de hotărâre și pătruns de harul său duhovnicesc își spune: „Nu e timp de pierdut/iau tot ce-mi trebuie/Sfânta Împărtășanie, și plec în sat/la cei bolnavi anunțați și neanunțați…/acolo unde am socotit că ar trebui să fiu aproape”. (Psalmul 13, din Vinerea Mare)
Dar cel mai valoros, frumos și reprezentativ psalm este cel scris în data de 19 aprilie 2020, de Sfintele Paști, cu o mare încărcătură emoțională, putere creatoare, har și binecuvântare, cu smerenie și dragoste de Dumnezeu. Psalmul prezintă biserica fără oameni, doar „luminată de Lumina lui Hristos”, slujba se săvârșește în această atmosferă sumbră, neprielnică, dar în locul enoriașilor prin rugăciune preotul cere lui Dumnezeu: „Sloboade și sfinții/cei zugrăviți în Biserici/și pe cei din înălțimi/pe toți adu-i aici/să nu fie astăzi pe pământ/Casa Împărăției Tale goală și pustiită/ci Casa Bucuriei deplin împărtășită!” Această rugăciune, strigare, a reverberat prin spații, creștinii însetați de cuvântul Domnului, pregătiți pentru momentul Învierii, au auzit și au răspuns ca un ecou: „Hristos a înviat”. (Psalmul 20)
Au fost vremuri grele, o vreme a dorului, spune poetul Vasile Derunc, dar au fost atâtea, doruri pe care oamenii le-au simțit! Dorul de binecuvântare, de fraternitate, de noi, de mântuire, dorul de crucea dorului sau „Dorul de Cuvânt/Dorul de ducă la Cer/Dorul după El.” (Psalmul 22)
Lăsăm poetul să-și încheie această creație psalmică, scrisă din suflet, cu inima și mintea, cu smerenie, credință, dragoste față de Dumnezeu, biserică, de enoriașii săi pe care-i păstorește cu harul ce i-a fost dat. Este precum un cronicar al zilelor noastre, care trăiește și consemnează istoria fiecărei clipe în versuri pline de talent, de simțire, într-o tehnică modernă și transmit cele mai profunde și sensibile gânduri, sentimente ce vor rezona cu sufletul cititorilor.
„Iar eu, prin acești psalmi, am dat mărturie/de cele trăite în vremi de pandemie/când totul era agonie/dar nu mi-am pierdut niciun bob de credință/niciun strop de nădejde/nicio picătură de iubire/Așa să-mi ajute Dumnezeu!/Amin”!