Autor: Marian Bobocea, Buzău
Părea o zi ca toate celelalte, dar , se pare că divinitatea hotărâse altfel…
Totdeauna am avut compasiune pentru oamenii bolnavi, suferinzi, mai ales în zilele noastre, când vremurile sunt atât de tulburi din toate punctele de vedere.
Ținând cont de faptul că toți avem părinți sau am avut, bolnavi sau aflați pe patul de suferință în spital, nu am crezut niciodată (nici nu mi-am închipuit), nu din rea voință sau dintr-un punct de vedere optimist al vieții , că voi ajunge dus cu ambulanța la spital, în stare de urgență.
Pe scurt, vă voi povesti cum a decurs o zi din viața mea la Spitalul de Urgență Ploiești.
După apelul făcut la binecunoscutul 112, ambulanța ajunge destul de repede la locul meu de muncă, unde mi se fac primele investigații: EKG, glicemie, tensiune arterială.
Menționez că personalul ambulanței dă dovadă de profesionalism și empatie în astfel de cazuri (uneori, ai mai multă nevoie de aceasta).
Ajung la U.P.U., unde sunt „basculat” pe un pat. După 30 de minute, mi se fac analizele și după o oră sunt trimis la investigații: radiografii, ecografii. Rezultatul se lasă așteptat, după banala întrebare: „Ce am? De ce mi s-a întâmplat acest lucru?”
Medicii concluzionează : totul e normal și ridică din umeri, spunând: ” nu știm!”.
Sunt trimis la U.P.U., unde după cele trei ore de stat pe pat, sunt transferat pe un scaun cu rotile și trimis la cardiologie . Aici, stupoare! Fatalitate!
Dialogul dintre medic și pacient- literatură pură!
– De ce ați venit la mine? Vă întreb, pentru că simptomele dumneavoastră nu au legătură cu inima.
– Doamna doctor, cred că m-au văzut că țin mâna stângă pe piept, în dreptul inimii, și au ajuns la concluzia că am dureri în zona toracică.
– Și chiar aveți dureri? întreabă doctorița surprinsă.
– În acest moment, răspund eu, după trei ore în care nu mi s-a comunicat niciun diagnostic, nu mi-au dat niciun calmant sau măcar să-mi pună banala perfuzie, vă declar că sunt confuz, nici nu mai știu ce mă doare : stomacul sau inima.
Medicul mă privește cu o duioșie nemărginită, deoarece știe foarte bine cum stau lucrurile în general.
Trebuie să recunosc că, după acest dialog, eu, în acel moment, fiind ” fiul ploii”, atât de neajutorat, am văzut în acest medic cardiolog, modelul medicului de spital, care vede, intuiește și înțelege foarte bine suferința umană.
După investigațiile făcute:EKG, tensiune arterială, ecografie cardiacă și discuțiile purtate după aceste investigații, am fost trimis înapoi la U.P.U.
Precizez că starea mea generală, acum, după vizita la cardiologie, era chiar foarte bună. Contează foarte mult într-un spital, în astfel de momente, comunicarea cu pacienții.
Dar, cum o minune durează atât de puțin, cât o fâlfâire de aripi, am fost expediat și de pe scaunul cu rotile, pe o banală bancă de fier, tot din acea imensă sală, cu îndemnul: „ia treceți pe bancă, pentru că nu păreți grav!” (oricum, mă „vindecasem” miraculos în câteva ore).
Dacă până acum, nimeni nu a fost interesat de umila mea prezență, (mă gândesc la medicul de serviciu, precum și la medicul- șef din acea sală), de aici înainte, sunt considerat un membru al comunității lor- nu mai sunt luat în seamă absolut deloc, persoană neglijabilă.
Acum, când scriu aceste rânduri, sunt detașat, dar, atunci, am trăit o traumă emoțională, ținând cont că am ajuns cu ambulanța la U.P.U. , în stare gravă, după două crize care îmi opreau respirația, până la starea de leșin, iar acum exista o stare de nepăsare și total dezinteres: nu am avut parte de un calmant, de o mască de oxigen și, cum am mai spus, nici de banala perfuzie; în fișa de externare, toate acestea au apărut menționate, dar realitatea era alta.
Cu ultimele puteri, m-am ridicat de pe acea bancă și l-am întrebat atât pe medicul de gardă, cât și pe medicul- șef ce diagnostic am la această suferință. Îmi răspundeau cu candoare și nevinovăție: „stai liniștit acolo, că știm noi ce facem; nu avem rezultatele”.
Când am intrat în spital era ora unsprezece, iar când mi s-au eliberat documentele era ora 19.30, timp în care nu am mâncat nimic și nu am băut apă. Dar interesa pe cineva acest lucru? Nici vorbă! Totul e minunat, doar știm! Ce atâta grabă? De ce să ne grăbim? Doar nu ne interesează starea bolnavilor, doamne ferește!
Ajunsesem în starea în care doream să evadez din această totală nepăsare, pe care nu am cunoscut-o direct până acum.
Ce m-a durut cel mai mult a fost faptul că am avut de-a face cu medici femei, de la care aveam așteptări enorme, fiind soții, mame, bunici.
Dacă ar fi fost medici bărbați, aș fi zis că sunt mai duri, mai reci, dar lipsa de compasiune, de înțelegere și, cel mai important lucru, lipsa de comunicare , mai ales a medicului-șef, care tuna și fulgera, admonestând atât colegii( pe doctorița de la cardiologie, pentru că mi-a făcut prea multe investigații), pe membrii echipajelor de la ambulanță care aduceau pacienți acolo( „culmea ironiei”), cât și pe bieții pacienți neajutorați, lipsiți de apărare și suferinzi: unul dintre ei eram și eu, pentru că nu stăteam liniștit pe bancă și puneam întrebări incomode, lăsa de dorit.
Un singur gând mai aveam atunci: să plec, să evadez din lumea aceasta , să refuz chiar internarea( dacă mi se oferea), fiind conștient că puteam avea o nouă criză- voiam, cu orice preț, să ajung acasă!
Am plecat cu o mare durere sufletească, ținând cont de faptul că plătesc sănătatea foarte mult, ajungând până la 4000 ron pe lună, în condițiile în care am fost umilit groaznic de către acel medic-șef de la U.P.U.
Sunt conștient că nu este un caz unic din România, dar, când vezi că sunt oameni (medici) care mai vor să-și facă meseria și nu sunt lăsați… medicul cardiolog fiind solicitat la U.P.U., m-a văzut și s-a uitat pe fișă, iar la solicitarea mea de a pleca cât mai urgent, pentru că nu aveau medic de gardă la interne, a încercat împreună cu cealaltă doctoriță să-mi încheie fișa, din cauza faptului că medicul-șef de secție lipsea de o oră și jumătate din U.P.U.
La 19.30 a revenit cu aceleași tunete și fulgere, semnând fișa la insistențele medicului cardiolog, cu o grimasă, dar și cu urarea: „luați și duceți-vă!”
Totul a fost înfiorător! Am trăit coșmarul vieții mele. Eram atât de traumatizat, încât nu știam în ce direcție să iau tramvaiul.
Ajung la gară, urc în tren, mă bucur că sunt în drum spre casă, dar, cu zece minute înainte de sosire, din nou o criză. În minte îmi revenea neîncetat acea concluzie trecută pe trei pagini: „se simte ușor răcit”… Medicamentație: No-spa și Paracetamol, alături de care parcă auzeam acea scuză în urechi: „Asta e, nu avem medic de gardă pe interne. Mergeți la medicul de familie”. Și …altă bucurie: a doua zi era 24 ianuarie, zi liberă, iar 25 și 26, zile libere; poți să mori liniștit acasă, în sânul familiei…
Dar, ce mai conta? Eram aproape de casă!
Cu lacrimi în ochi, trec cu greu peste această încercare, uimindu-i pe ceilalți călători din vagon, speriat de gândul să nu ajung din nou la spital.
Dumnezeu mi-a ajutat și mi-am revenit.
Când am ajuns acasă, mi-am amintit de rugăciunea primilor creștini din Roma: „Quo vadis, Domine?”