Mănăstirea Neamț
Autor: Roxelana Radu
Motto: „Toate s-au scumpit, numai oamenii s-au ieftinit”. (Cuviosul Paisie Aghioritul)
N-am scris acest text de pe poziția credinciosului practicant.
La urma urmei, fac parte din generația care, în facultate, a studiat materialismul dialectic și istoric, și marxismul mai ales. Generația căreia i s-a repetat zeci de ani, permanent și încrâncenat, că „religia este opium-ul popoarelor „. Ca să ne intre bine în cap!
Se vede treaba, însă, că nu ne-a intrat în cap suficient de bine, iar decembrie ’89 a adus cu el liberul arbitru (care, ce să vezi, ironie! era tot creație marxistă) și libertatea de conștiință. Ba chiar, la un moment dat am fost de acord cu spusele papei Francisc, care ne-a îndemnat să nu ne mai întrebăm câtă credință avem în noi, ci cât de buni suntem.
Fapt este că de multă vreme, obișnuiesc să merg în Casa Domnului, oriunde s-ar afla ea, numai atunci când sufletul mi-o cere, și niciodată pentru că „așa se cuvine” sau „așa trebuie”.
Vremea din urmă însă, care a adus cu ea blestemata de pandemie, m-a făcut să fiu mai atentă la ce se întâmplă în jurul meu. Chiar dacă nu acesta este subiectul discuției, pot spune că mi s-a părut nedreaptă și total neinspirată măsura de închidere a bisericilor.
În același timp însă, n-am putut să nu observ și reversul medaliei, anume acela că pandemia de coronavirus a obligat biserica să se confrunte cu un mare adevăr, dar și cu o mare provocare: adevărul că, de fapt, credincioșii sunt biserica, și că ea – biserica – nu poate exista fără aceștia.
Mi-am spus că asta ar trebui să atragă după sine o reconsiderare a poziției bisericii, o relaxare, o apropiere de credincioși, un restart către poziționarea omului în centrul atenției și nu a banului.
Dar haideți să vedem cum stau lucrurile în viața noastră cea de toate zilele…
Nu demult m-am aflat în Neamț, locul de naștere al inimii mele. Pașii m-au purtat inevitabil către mânăstirile la care merg periodic la întâlnirea cu Dumnezeu și neamul meu. Ca de fiecare dată, la orișicare mânăstire m-aș afla, merg la pangar să-mi bucur ochii și sufletul cu odoare, cu aur, smirnă și tămâie.
Văratecul este una din preferințele mele, cauzele sunt multe, ele încep cu frumusețea locului și sfârșesc cu mormântul Veronicăi Micle și cu povestea de dragoste dintre ea și autorul „Geniului pustiu”.
Am intrat în pangar, înăuntru erau două maici, vizibil ocupate: una cu spartul semințelor și navigatul pe internet la calculator, cealaltă cu o biblie sub care se afla telefonul mobil. Binefacerile tehnologiei și vechimea pe care o am în utilizarea frecventă a gadgeturilor, m-au făcut să înțeleg pe dată că măicuța cu biblia își petrecea timpul pe Messenger și pe Facebook. În vreme ce ne plimbam printre rafturile cu cărți care sugerau pioșenie și cucernicie, telefonul notifica lumesc, grotesc și cu osârdie, puzderie de mesaje.
” – Bling!…ding!…cling!…” se auzea în liniștea monahală…nimeni nu privea înspre noi, parcă nici n-am fi fost acolo, măicuțele „butonau” asiduu – una la calculator, una la telefon pe sub biblie, spărgeau și SCUIPAU semințe cu o îndemânare care l-ar fi făcut până și pe Mărgelatu să pălească de invidie.
Că mi s-a părut lipsă de respect pentru rasa monahală, este puțin spus… dialogul care a urmat, printre două coji de semințe scuipate cu o îndemânare care vădea antrenament, m-a întristat peste măsură:
” – Auzi, te duci diseară la priveghere…?
– Nu știu, să văd dacă mă duc…”
Cum adică, să vadă dacă se duce…?! m-am întrebat, în vreme ce mă uitam la obiectele de cult de pe rafturi…!?! Mersul la priveghere e ceva ce poate fi negociat?… nu e obligatoriu să mergi la priveghere, nu face parte din condiția de mireasă a Domnului, nu înseamnă asta ascultare, smerenie…? Să fi rămas „metanoia” un cuvânt calp, golit de conținut și-atât?
Am ieșit din curtea sfântului lăcaș cu un gust amar, și cu spusele părintelui Porfirie Kavsokalivitul răsunându-mi în urechi: „Mânăstire poate fi și casa ta, numai să vrei. Nu locul face mânăstirea, ci felul în care viețuiești.”
Dar întâmplarea pe care tocmai v-am povestit-o mi-a amintit de o alta, petrecută acum vreun an și ceva, la mânăstirea Ciolanu din Buzăul acesta în care, prin voia Domnului, viețuiesc de-atâta amar de vreme.
Era într-o zi de sâmbătă definitiv primăvăratecă, așa că vremea frumoasă mi-a îndreptat pașii către dealuri, pădure și ciripit de păsărele.
Am intrat la mânăstire cu gând să aprind o lumină alor mei plecați la mai senin și, în vreme ce cumpăram lumânări, m-am gândit să scriu numele celor dragi sufletului meu pe foile de hârtie special pregătite pe măsuța de la intrarea în mânăstire, pentru a fi pomenite de preot în rugăciuni și slujbe. Să las un acatist, adică. L-am scris, am pus o lumânare și bani, așa cum se obișnuiește în orice biserică.
Nu mică mi-a fost mirarea când am auzit de undeva din dreapta, vocea femeii care vindea obiecte de cult, spunându-mi:
„- Vă rog să scrieți pe acatist suma de bani pe care o plătiți!”
În primă instanță am crezut că n-am auzit bine. M-am repliat însă, și am întrebat nedumerită: „- Poftim? De ce să scriu suma de bani?”
” – Pentru că așa s-a stabilit, ca rugăciunile la liturghie să se facă diferit, în funcție de suma plătită!”…a venit răspunsul femeii, care m-a lovit drept în moalele capului.
Pentru o clipă am avut senzația clară că l-am zărit cu coada ochiului pe Iisus Pantocrator care de sus, din cupola de unde ne privea, roșise și-și plecase cu stinghereală ochii în jos, observând zarafii care prețăluiau și negociau accesul la dumnezeire, chiar în casa Lui.
De prisos să vă spun despre supărarea care m-a cuprins la gândul că tocmai slujitorii bisericii (unii dintre ei, desigur) sunt aceia care fac exact pe dos decât ceea ce ne învață Mântuitorul. Că mântuirea nu se vinde și nu se cumpără, nu te mântuiești contra cost, și nici cu cântarul, te mântuiești sau nu. Că mai ușor trece o cămilă prin urechile acului, decât omul bogat în împărăția Cerurilor. Că iubirea de arginți e ăl mai mare păcat.
Să vă mai povestesc și despre biserica din centrul orașului meu, care în Ajunul Crăciunului de-acum doi ani era încuiată și ferecată cu șapte lacăte?!? Am vrut să intru pentru o conversație foarte personală cu Dumnezeu, așa… ca în ajun de naștere a Domnului și de bucurie a creștinătății, dar vai…m-am izbit de zidul nepăsării și de bezna indiferenței. Din toată știința mea de carte de-o viață, știu că biserica a ocrotit și apărat totdeauna nevoiașii, și că poporul ăsta greu încercat de hoardele de năvălitori s-a adăpostit din calea lor, cu mic cu mare și cu averea lui mișcătoare, în biserică. Și-atunci, întreb: cum să ții biserica încuiată în ajunul nașterii Domnului?
La polul opus întâmplărilor pe care vi le-am istorisit aici, se află mânăstirea Neamț și nevoitorii săi care fac cinste Pantheonului ortodoxiei românești. Dacă aveți drum, mergeți și stați de vorbă cu părintele Irinarh (prenume grecesc vechi, ce semnifică ” întâiul stătător al păcii „). Îl veți găsi vorbind neobosit celor ce se opresc să-l asculte. Într – unele din vorbele lui veți recunoaște adevărul acolo unde nu știați că se află și veți găsi răspunsurile la întrebările fără răspuns.
S-ar putea să rămâneți surprinși de faptul că părintele știe când sunteți fericiți și când nu.Vă spun asta din proprie experiență.
***
Cred că vremea ca biserica să înțeleagă că are nevoie de o schimbare de mentalitate și de viziune, a sosit.
Azi dimineață stăteam de vorbă cu un coleg de serviciu care mi-a spus: „Deloc nu-mi plac vremurile pe care le trăim. E o dezumanizare totală.”
I-am dat dreptate și mi-am spus în sinea mea că singura concluzie care se impune este aceea că schimbarea trebuie să înceapă, înainte de toate, de la oameni. Nu poate fi altfel.
Până atunci însă, nu pot să nu mă întreb și să vă întreb: „Quo vadis…!?!”
Jurist Roxelana Radu
Membru UZPR
2020, Cireșar