Autor: Antoaneta Crudu, președintele Asociației Danubiana Galați
Într-un loc învăluit de liniște și adiere de vânt, îngemănate cu vuietul lin ale valurilor Dunării și Siretului ce curg cu liniște, în aval, ( trebuie să vă spun că această comună frumoasă, este situată pe malul Siretului, dar foarte aproape de revărsarea lui în Dunăre), acolo unde timpul pare că se mișcă în pași de doină, s-a născut un copil-altfel, un copil al artei, Radu Decianu, din Șendreni, județul Galați. La doar 16 ani, el nu e doar un adolescent, ci este o poveste în devenire, un poem rostit cu vocea inimii, un fiu al scenei și al frumosului…un elev în clasa a X-a la Liceul de Arte Dimitrie Cuclin din Galați
De când era mic, Radu a simțit cum arta i se strecoară prin vene.
La doar 8 ani, a pășit pentru prima oară pe scenă, în trupa de teatru pentru copii coordonată de actrița și regizoarea Isabela Oancea. A fost ca și cum sufletul lui își găsise locul sfânt în artă, scena devenise cerul lui, iar luminile reflectoarelor erau stelele care-i călăuzeau drumul.
La 12 ani, sufletul lui și-a mai deschis o nouă fereastră: muzica populară. Cu grația unui copil născut din dor și dragoste, Radu a început ore de pregătire la Centrul Cultural „Dunărea de Jos” din Galați. A cucerit scene, a pătruns în casele oamenilor prin emisiuni de folclor, a traversat granițele cu glasul său cald și pur, câștigând Premiul I la un concursuri online din Odesa, Ucraina.
A ajuns și „La Măruță”, în competiția „Cozonacul de Aur”, unde, dincolo de note și aplauze, a lăsat emoție de copil și gustul inconfundabil de cozonac cald, făcut ca la mama acasă, în preajma Sfintelor Sărbători Pascale.
Și totuși, ca orice artist care-și cunoaște prioritățile viitorului său, Radu a știut când să schimbe drumul, dar nu direcția, lasând muzica deoparte, nu ca pe o renunțare, ci ca pe o ofrandă a trecutului, dăruindu-se cu totul teatrului, lucru ce la determinat să se înscrie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, un templul de cultură, unde talentul lui a început să crească și să se împlinească.
În clasa a IX-a, sub îndrumarea profesoarei Daniela Lăcrămioara Nistor, Radu Decianu a câștigat Premiul I la concursul de Arta Actorului din Buzău.
În clasa a X-a, a primit mențiune la concursul de comedie „Ștefan Mihăilescu-Brăila”. Și luna trecută, ca un vis transformat în realitate, a dus „Amintiri din copilărie” în Germania, într-un mini-turneu de suflet, alături de Teatrul din Buzunar Galați, în regia celei care i-a fost mentor încă din copilărie, actrița Isabela Oancea.
Radu nu s-a mulțumit să fie doar interpret, ci a dorit să fie creator, visător și lider. Înainte de liceu, a organizat o trupă de teatru care a prezentat spectacole pentru copii la Casa de Cultură din comuna Șendreni, Galați. A avut alături sprijinul unei doamne bibliotecare dedicate, de la școala din comună dar mai ales sprijinul doamnei Primar din Șendreni, o adevărată susținătoare a culturii și a tinerelor talente din comună.
Radu Decianu este o minune cu pași de om, o torță aprinsă într-o lume care deseori este umbrită de timpuri tulburi. El este dovada că arta poate crește din orice colț de lume, atâta timp cât există credință, sprijin și o inimă care bate în același ritm cu tot ce este frumos!
El este un tânăr talentat, un râu care sapă în munte, un cântec care curge lin prin văile copilăriei, un viitor actor care joacă roluri pe care le trăiește.
Este o metaforă vie, o chemare spre autentic și o speranță pentru viitor.
Pentru el Teatrul este o răsuflare spre infinit, un altar al emoțiilor în care actorul își dezvăluie sufletul. În fața scenei, timpul se topește, iar cuvintele devin punți între vise și realități. Fiecare rol este o călătorie prin labirintul sinelui, sau descoperire a luminii ascunse în umbrele propriei ființe. Actorul nu interpretează doar replici, ci se transformă, se îmbracă în visurile universului, lăsând în urma sa ecouri de eternitate și speranță.
Când lumea îl va descoperi în sfârșit, va înțelege că într-o comună din județul Galați, de pe valea Siretului, numită Șendreni, s-a născut un viitor artist cu un suflet demn de o legendă!
Vă propun să-l cunoaștem împreună pe RADU DECIANU!
A.C.- Cum ai descrie primele tale experiențe din viața personală și cum te-au influențat acestea în drumul tău profesional?
R.D– Am fost mereu fascinat de scketch-urile cu actorii mari, din prea bine cunoscuta Epocă de aur : Dem Rădulescu, Sebastian Papaiani, Gheorghe Dinică, Stela Popescu etc. și de filmele vechi precum seria BD-urilor, “Astă seară dansăm în familie” ș.a. Mergeam la centrul cultural „Dunărea de Jos” Galați și făceam dansuri populare, iar acasă cântam non stop, mai ales melodii inventate de mine imaginându-mi că sunt pe scenă cu public numeros în fața mea. Deci, tot către artă mă îndreptam de mic, prin dans popular și pe urmă prin teatru.
A.C.- Ce anume te-a motivat să alegi calea pe care ai urmat-o și care au fost principalele obstacole pe care le-ai întâmpinat la început?
R.D.- Totul a început în 2016, când bunica m-a trimis la un casting pentru un spectacol cu copii, „Mary Poppins”, coordonat de actrița Isabela Oancea, cea care avea să-mi deschidă drumul în actorie.
Am mers fără emoții, fără pregătire. La proba de poezie am improvizat și am spus „Capra cu trei iezi”. Atât am știut. Dar… a fost de ajuns. Isabela Oancea a văzut în mine o speranță.
La început, teatrul era o joacă, printre dansuri și sporturi. Dar nimic nu m-a prins ca scena. Teatrul m-a cucerit cu energia lui vie, cu provocarea de a fi altcineva, dar acela tot eu eram!
Nu au existat obstacole mari. Doar dorința de „încă un spectacol”. Iar cel mai mare noroc al meu a fost că părinții mei erau mereu acolo, lângă mine, fără să-mi spună vreodată „nu”.
Așa a început totul: cu un instinct, o șansă și o inimă care a învățat să bată pentru scenă.
A.C.- Ce te-a atras prima dată la teatru?
R.D.- Totul. Teatrul este o lume fascinantă în care fiecare detaliu contează și fiecare moment are o valoare imensă. De la energia live a unei reprezentații, la intensitatea emoțiilor care se nasc pe scenă și în sală, totul în teatru este un amestec de magie și realitate. Este o artă vie, în care totul se întâmplă într-un singur moment, iar acel moment nu poate fi replicat, fiecare spectacol este unic, chiar dacă textul rămâne același.
Mă atrage felul în care teatrul îți permite să fii altcineva, să simți cu toată ființa ta ceea ce simt personajele tale. E o lume în care poți explora infinitul uman, în care fiecare rol îți aduce o nouă lecție despre viață, despre oameni, despre tine însuți. E un loc în care te poți pierde și totodată te regăsești. Când pășești pe scenă, nu mai există granițe între tine și personajul tău, iar acea fuziune este ceea ce face teatrul atât de captivant și de nemărginit.
Nu am cuvinte suficiente pentru a descrie cât de minunat și fascinant este teatrul. Poate că nu trebuie nici măcar să le am, pentru că tot ceea ce simt când sunt pe scenă este mult mai puternic decât orice descriere ar putea transmite vreodată acest sentiment.
A.C.- Cum te-au influențat familia și persoanele apropiate în alegerea drumului tău?
R.D.- Simplu spus: a fost fundamentul! Dar ar fi prea puțin să zic doar atât.
Familia mea nu doar că m-a susținut, m-a înțeles perfect!. Și asta e mai rar decât pare a fi!
Părinții mei sunt genul de oameni care nu se tem să-mi lase visurile să crească.
Și cred că asta e una dintre cele mai frumoase forme de iubire: să susții un drum, chiar dacă nu e al tău, doar pentru că e important pentru cel pe care-l iubești
Ei sunt echilibrul meu, susținerea din umbră care nu cere aplauze.
Și poate tocmai de aceea, fiecare pas pe care-l fac pe scenă e și un pas pentru ei.
A.C.- Cum au fost reacțiile celor dragi la momentele de succes, dar și la provocările pe care le-ai întâmpinat?
R.D.- Adevărul e că nu-mi amintesc să fi avut parte de provocări majore. Până acum, parcursul meu a fost mai degrabă un drum firesc, cu mici denivelări, gropi ușor de evitat, sau de trecut, care nu m-au oprit, ci m-au învățat. Nu le-aș numi obstacole, ci experiențe. Lecții scurte, dar utile.
În schimb, la fiecare reușită, la fiecare mic pas înainte, familia mea a fost acolo, sincer entuziasmată, prezentă și caldă.
Se bucură cu mine la fel de intens. Și cred că asta e una dintre cele mai frumoase forme de susținere: să ai lângă tine oameni care nu doar te sprijină, ci trăiesc cu adevărat fiecare succes al tău.
Nu m-au presat niciodată, nu mi-au impus nimic, dar m-au vegheat discret, iar asta mi-a dat libertatea să cresc.
Cu încredere. Cu echilibru. Cu inima.
A.C.- Când ai simțit pentru prima dată că arta face parte din tine?
R.D.- Nu pot spune că a existat un moment exact în care am simțit că arta face parte din mine. A fost o prezență constantă, firească, încă din copilărie, prin joc, creație și expresie.
Conștientizarea a venit mai târziu, când am înțeles că teatrul nu înseamnă doar distracție, ci o formă profundă de comunicare. A fost o legătură care a crescut organic, pas cu pas, până a devenit parte din cine sunt eu acum.
A.C.- Cum ai descoperit muzica populară? Ce artist popular te-a apropiat de muzica populară?
R.D.- Muzica populară a intrat în viața mea destul de natural, aproape instinctiv. De mic copil, îmi plăcea să cânt prin casă tot felul de melodii, fără să mă gândesc prea mult la ce gen de muzică abordam. Într-o zi, am început să cânt și muzică populară, iar cu fiecare melodie descoperită, am realizat cât de mult îmi place să cânt în acest stil.
Atunci am simțit că vreau să aprofundez mai mult acest domeniu, așa că m-am înscris la Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, la secția de „canto”- muzică populară.
Deși nu pot spune că am fost inspirat de un singur artist anume, m-a influențat enorm cum fiecare artist popular își pune amprenta pe melodiile lor, îmbogățind tradiția cu personalitatea lor unică.
A.C.- Ce ți-a adus în suflet premiile din Odesa, cel din muzică și apoi din teatru?
R.D.- Premiile din Odesa mi-a adus o bucurie imensă și un sentiment profund de împlinire. A fost mai mult decât o simplă recunoaștere a muncii mele, a fost o confirmare a faptului că drumul pe care l-am ales este unul corect. Am participat cu “un one man show” pe care l-am creat eu însumi, inspirat din textele marelui dramaturg Tudor Mușatescu și, acest lucru a adăugat o notă de mândrie personală. A fost un proiect în care am pus multă pasiune, dar și multă muncă, iar faptul că am reușit să aduc ceva original și apreciat în fața unui public internațional a fost cu adevărat emoționant.
Premiile nu au fost doar o validare a talentului, ci și o motivație suplimentară să continui să explorez, să inovez și să îmi duc munca mai departe. De asemenea, mi-a adus și o mare responsabilitate, aceea de a nu mă opri din căutarea excelenței și de a păstra mereu autenticitatea în tot ceea ce fac. A fost un moment care mi-a demonstrat că, prin perseverență și dedicare, pot ajunge să fiu recunoscut pentru ceea ce fac, nu doar în țară, dar și pe plan internațional.
A.C.- Cum ai decis să renunți la muzică pentru a te dedica teatrului?
R.D.- Nu am renunțat complet la muzică, pentru că ea face parte din mine și, chiar dacă nu mă mai dedic la fel de mult, continuă să fie o sursă de inspirație și bucurie. Ceea ce am simțit însă, a fost că teatrul mi se potrivește mai mult pe termen lung, că acolo mă regăsesc cu adevărat și acolo vreau să evoluez profesional. Am simțit că teatrul îmi oferă o libertate mult mai mare de exprimare și o oportunitate de a mă conecta cu publicul într-un mod pe care muzica nu mi-l permitea, cel puțin nu în același mod.
Aș putea spune că, în loc să fie o alegere între două pasiuni, a fost mai degrabă o concentrare a energiei și atenției pe domeniul care mă atrage cel mai mult. Teatrul m-a fascinat mereu, iar pe măsură ce am înțeles mai bine ce presupune această meserie, am simțit că este drumul pe care vreau să-l urmez. Totodată, muzica nu a dispărut din viața mea; de multe ori, se împletește cu teatrul, iar aceasta rămâne o parte importantă a identității mele artistice.
A.C.- Care sunt momentele definitorii din viața ta care te-au ajutat să crești și să evoluezi?
R.D.- „Între instinct și tehnică – drumul spre echilibru”
Castingul acela despre care v-am vorbit… și fiecare spectacol care a urmat… toate au fost piese esențiale dintr-un puzzle care se cheamă evoluția mea… Pentru că teatrul, (am înțeles mai târziu) nu ți se arată deodată. Se descoperă cu fiecare spectacol.
Pe atunci, eram prea mic ca să înțeleg ce înseamnă cu adevărat teatrul. Nu-i știam adâncimea, nu-i simțeam complexitatea. Dar ceva simțeam… o bucurie uriașă, pură, ca o lumină care se aprindea de fiecare dată când urcam pe scenă.
Anii au trecut, iar în liceu s-a produs o schimbare. Acolo l-am cunoscut pe Stanislavski, pe Michael Cehov, pe Ivana Chubbuck… și am înțeles că teatrul nu e doar emoție brută și instinct. Că dincolo de joacă există rigoare. Că meseria aceasta, oricât de magică ar părea, are o arhitectură proprie: tehnică, structură și disciplină.
A fost un moment în care, fără să-mi dau seama, m-am desprins de copilul Radu. De acel copil care făcea actorie cu inima, cu instinctul, cu entuziasmul pur. M-am aruncat în tehnică. Am vrut să învăț, să controlez, să perfecționez. Și da, am învățat mult. Dar într-o zi, m-am trezit cu un gol: bucuria dispăruse.
Atunci am înțeles ceva vital. Că teatrul, ca și viața, nu funcționează doar pe bază de intuiție și tehnică. E nevoie de amândouă. Trebuie să le împletești, să le echilibrezi, să le lași să se completeze, nu să se excludă.
Acum mă aflu tocmai în această căutare a echilibrului. Mă întorc la emoția sinceră, dar o port prin filtrul conștient al tehnicii. Redescopăr bucuria de a juca, de a trăi un personaj, dar cu o înțelegere mai profundă a ceea ce fac. Și știu că atunci când voi reuși să împletesc perfect cele două –instinctul și știința, voi atinge un nou prag.
Un nou moment definitoriu.
A.C.- Cum îți echilibrezi viața personală care ține de școală, cu cariera? Care sunt valorile care te ghidează în viața de zi cu zi?
R.D.- „Echilibru și principii într-o viață cu două scene”, sunt elemente definitorii pentru mine ca viitor artist! Nu știu dacă am o rețetă clară. Dar încerc să fiu prezent și la școală, să am rezultate care să mă mulțumească și pe mine, dar și pe profesorii mei și, în același timp să fiu dedicat teatrului, pentru că da, teatrul nu e doar un hobby, e parte din cine sunt.
La liceu e mai ușor, pentru că actoria face parte din programă, e materie de studiu, devine o formă de școală în sine. Dar și înainte de liceu am reușit, cumva, să găsesc echilibrul între teme și repetiții, între scenă și caietul de exerciții. Poate pentru că atunci când faci ceva cu pasiune, găsești mereu timp.
Cât despre valorile care mă ghidează?… Ele nu vin din cărți motivaționale, ci mai degrabă din viață. Sunt un observator, mereu atent la detalii, la gesturi, la reacții. Privesc, analizez și îmi spun: „Asta nu vreau să fac niciodată” sau „Așa mi-ar plăcea să fiu.” Învăț de multe ori din greșelile altora, nu dintr-o superioritate, ci dintr-o dorință sinceră de a nu repeta aceleași lucruri.
Nu-mi iese mereu. Uneori uit, alteori alunec, dar încerc de fiecare dată să-mi revin, să cresc, să devin mai bun, ca om, nu doar ca viitor actor.
Până la urmă, echilibrul vine din alegeri zilnice. Din felul în care îți prioritizezi timpul, energia și valorile. Și poate cel mai important lucru e să nu uiți de tine în tot acest proces. Să nu te pierzi nici în muncă, nici în ambiții. Să rămâi tu. Asta încerc și eu. În fiecare zi.
A.C.- Care este rolul susținătorilor tăi în evoluția ta profesională? Ai avut persoane cheie care te-au sprijinit de la început?
R.D.- Fără îndoială am avut! Și cred că niciun parcurs artistic nu există fără acei oameni care văd în tine mai mult decât vezi tu la început.
Pentru mine, totul a început cu actrița Isabela Oancea, primul om care mi-a deschis ușa către lumea teatrului. A văzut în mine ceva ce eu încă nu știam că există. Cu ea am făcut primii pași, poate stângaci, dar plini de curaj, într-un univers care avea să mă fascineze.
Apoi la liceu, a apărut doamna profesoară Daniela Lăcrămioara Nistor, un reper pentru mine. Cu ea am învățat să privesc actoria ca meserie, nu doar ca joacă. A fost un pas esențial spre maturizarea mea ca artist.
Un alt sprijin important l-am primit din partea profesoarei, doamna Emilia Savu de la Centrului Cultural „Dunărea de Jos” din Galați. Acolo am avut șansa de a fi nu doar actor, ci și prezentator, o altă pasiune pe care o descopăr și o îndrăgesc din ce în ce mai mult. Mi-au oferit încredere, spațiu de exprimare și mai ales, libertatea de a experimenta.
Toți acești oameni au pus o cărămidă în construcția mea. M-au format nu doar artistic, ci și uman. Le port recunoștință și încerc prin tot ce fac, să onorez încrederea lor.
Îndrumătorii mei mi-au arătat că succesul nu vine doar dintr-o performanță individuală, ci din învățătura continuă, din echilibru între disciplină și creativitate, între încredere și autoanaliză. Și în fiecare zi am privilegiul să continui să învăț de la ei.
A.C.- Ce înseamnă pentru tine conceptul de mentorat și cum îl aplici în relațiile tale cu tinerii sau colegii tăi?
R.D.- Conceptul de mentorat pentru mine nu se rezumă la a oferi sfaturi sau a transmite învățăminte dintr-un loc de autoritate. Cred că mentoratul adevărat vine din empatie, înțelegere și, mai ales, prin exemplu. A fi mentor nu înseamnă doar a vorbi, ci și a fi prezent, a-i ghida pe cei din jur prin propria ta experiență, fără a impune nimic, ci oferindu-le posibilitatea să învețe prin propria lor explorare.
La Clubul de Teatru Tudor Mușatescu, pe care l-am organizat în Șendreni, nu m-am considerat niciodată un mentor în sensul clasic al cuvântului. Mai degrabă am fost un ghid, un facilitator. În acea perioadă, rolul meu nu a fost acela de a ține discursuri sau prelegeri, ci de a crea un spațiu liber, un loc unde tinerii să poată explora, să își găsească propriul ritm, propria voce și să se joace. Și pentru că teatrul înseamnă, în esență, joacă, am considerat că aceasta este cheia în care tinerii se pot exprima cel mai autentic.
Nu îi puneam să-și noteze lecții teoretice sau să aplice reguli stricte. În schimb, le ofeream posibilitatea să învețe prin practică, să își testeze limitele și să învețe să se cunoască prin personajele pe care le interpretau. Pentru mine, mentoratul este despre a crea un mediu în care oamenii se simt în siguranță să greșească, să descopere, să învețe din greșeli și să evolueze fără teama de a fi judecați.
A.C.- Cum te simți în fața camerelor de luat vederi sau în fața unui public larg? Care a fost prima ta experiență majoră în mass-media?
R.D.- În fața publicului sau a camerelor de filmat, nu simt frică. Cred că aceasta este una dintre lecțiile importante pe care mi le-a oferit teatrul: să îmi gestionez emoțiile și să le transform în energie creativă. Desigur, am emoții înainte de fiecare spectacol, ca orice artist, pentru că adrenalina și anticiparea sunt parte din proces. Dar o dată ce pășesc pe scenă, toate acele emoții se disipă și încep să mă concentrez exclusiv pe momentul prezent, pe personajul pe care îl interpretez și pe legătura cu publicul. Pentru mine, a fi pe scenă sau în fața camerei este un act natural, care face parte din esența meseriei.
Prima mea experiență majoră în mass-media a fost la emisiunea „La Măruță”, la „Cozonacul de Aur”. A fost un moment special, pentru că am avut ocazia să mă exprim într-un alt context, să interacționez cu publicul din afara teatrului și să îmi arăt latura mai puțin cunoscută, cea din spatele camerei. A fost o experiență interesantă, care m-a învățat cum să mă adaptez unui alt tip de mediu, diferit de scena de teatru, dar totodată legat de artă. A fost în același timp, o provocare și o oportunitate de a învăța și de a crește în fața unui public mult mai larg, cu o atenție diferită față de cea din timpul unui spectacol live.
A.C.- Cum influențează mass-media percepția publicului asupra ta și cum gestionezi aceste influențe?
R.D.- Deocamdată, expunerea mea în mass-media a fost limitată, așa că percepția publicului asupra mea este încă în formare. O singură apariție nu definește un artist, imaginea se construiește în timp, prin constanță și autenticitate.
Eu aleg să rămân fidel mie și să nu mă las modelat de așteptările mediatice. Cred că oamenii mă vor cunoaște cu adevărat prin munca mea pe scenă, nu prin ceea ce se spune despre mine.
Gestionez influența mass-mediei prin echilibru: între expunere și discreție, între imagine și esență. Vreau ca percepția despre mine să reflecte cine sunt cu adevărat, nu o proiecție temporară.
A.C.- Ce înseamnă scena pentru tine?
R.D.- Scena este viață… viață în forma ei cea mai pură și mai intensă. Pe scenă totul este autentic, se joacă fără măști, fără protecție. Aici, fiecare emoție se simte la maxim, fiecare cuvânt cântărește, iar fiecare gest devine un manifest al adevărului uman. Pe scenă, nu există limite, doar posibilități infinite de a trăi și de a te transpune în pielea altor oameni, în alte lumi, în alte realități. Este locul unde mă regăsesc, dar totodată mă pierd, locul unde îmi dau voie să fiu complet vulnerabil și totodată, infinit de puternic.
Este un loc unde viața pulsează în toată complexitatea ei, cu toate bucuriile și durerea, cu toate contradicțiile și frumusețile. Scena nu este doar un spațiu fizic, este un teren sacru al auto-descoperirii și al comunicării pure între actor și public. De fiecare dată când urc pe scenă, simt că mă aflu într-un moment al vieții care e mai real decât orice altceva, pentru că aici, în fața publicului, totul este prezent și autentic.
A.C.- Ce rol sau piesă te-a emoționat cel mai mult până acum?
R.D.- Deși structura mea naturală este mai degrabă de comedie și am avut ocazia să joc în multe spectacole care mi-au adus multă bucurie și amuzament, nu am avut încă șansa să interpretez un rol cu o încărcătură emoționantă deosebită. Totuși sunt convins că acel moment va veni și aștept cu nerăbdare să am oportunitatea de a trăi și experimenta acea intensitate emoțională care poate transforma un spectacol.
Până acum, am jucat în roluri care m-au provocat mai mult pe partea de umor și de ritm, dar sunt nerăbdător să dau viață unui personaj care să mă provoace la un alt nivel, să mă ajute să explorez emoțiile adânci și conflictele interioare ale unui rol mai dramatic. Știu că va veni timpul în care voi simți acea adâncire în emoție.
A.C.- Cum ai simțit turneul din Germania? Ce ai trăit în spatele cortinei, în culise?
R.D.- BUCURIE, MÂNDRIE, DOR DE ȚARĂ!…am simțit ca România este acolo!
A.C.-Care e amintirea ta preferată din spectacolele din copilărie?
R.D.- Al doilea spectacol al meu, Alice în Țara Minunilor, prima scenă începea cu ziua lui Alice, iar noi, invitații îi ofeream cadouri. Cutiile de cadouri pe care trebuia să le dăm erau puse la baza scenei . Eu nu trebuia să-i dau cutii ci trei manuale, pentru că jucam rolul vărului ei, pe nume Dexter, doar că manualele nu erau la locul lor așa că, în momentul în care a trebuit să-i dau manualele verișoarei mele Alice, negăsind manualele, i-am pus în brațe trei cutii de cadouri și astfel, am continuat spectacolul.
A.C.- Cum ți-a venit ideea să creezi o trupă de teatru în Șendreni?
R.D.- Teatrul trebuie să ajungă peste tot. La toată lumea și când spun toată lumea, chiar la toată lumea. Din păcate azi, nu se întâmplă asta. Sunt oameni care nu vor, oameni care n-au timp sau oamenii care chiar și dacă ar putea și chiar dacă ar vrea ar fi extrem de greu din cauza distanței. Așa că, pentru aceștia din urmă am dorit să fac o formă de teatru accesibilă.
A.C.- Cum ai fost sprijinit de comunitatea ta?
R.D.- La nivelul comunității mai largi, am avut ocazia să colaborez cu oameni talentați, care au contribuit direct la dezvoltarea mea profesională și personală. În special, centrul cultural “Dunărea de Jos” și colegii din cadrul Clubului de Teatru „Tudor Mușatescu” din Șendreni au fost esențiali în formarea mea. Aici am învățat ce înseamnă să lucrezi în echipă, dar și cât de importantă este susținerea reciprocă.
Nu pot să uit, desigur de colegii de la liceu și de trupa Teatrului din Buzunar din care fac parte, teatru condus de actrița Isabela Oancea!
Am simțit întotdeauna un sprijin real din partea celor care m-au înconjurat, iar acest lucru m-a motivat să continui și să îmi urmez visul cu multă încredere și determinare. Comunitatea mea mi-a arătat că nu sunt singur pe acest drum și că împreună, putem construi ceva frumos și de durată.
A.C.- Ce înseamnă pentru tine să fii ACTOR în România?
R.D.- În opinia mea, să fii actor în România, înseamnă să ai talent, dar mai mult decât talent, trebuie noroc din mai multe puncte de vedere, în primul rând din cauza puținelor locuri din teatru, dar trebuie să crezi în ceea ce faci și să continui să faci arta, chiar și atunci când condițiile nu sunt întotdeauna favorabile. Este o cale de a aduce valoare și sens în viețile celor din jur chiar și atunci când nu ai tot ce îți dorești pentru a crea.
A.C.- Unde te vezi peste 10 ani? Care sunt gândurile tale legate de viitor și ce planuri ai pentru următorii ?
R.D.- Am terminat facultatea de actorie la București și poate angajat într-un teatru… deși e foarte greu, dar sper să se întâmple asta. Asta îmi doresc. Să joc mult. Foarte mult!
A.C.- Care sunt valorile fundamentale care te definesc în viața profesională și personală?
R.D.- Încerc să nu întârzii la repetiții, dar dacă se întâmplă este întru totul motivat, pentru că am respect față de colegii, regizor și/ sau profesor. Acesta cred că e cel mai important lucru în meserie, respectul față de echipa cu care lucrezi, indiferent de proiect. Respectul față de semenii mei, este la loc de cinste!
A.C.- Ai vreun principiu sau citat care te inspiră constant și care te motivează să continui, indiferent de dificultăți?
R.D.- Momentan, nu am avut nevoie de ceva de genul acesta pentru că nu am trecut prin dificultăți așa mari încât să fiu demotivat.
Acesta este RADU DECEANU…care spune că….
“Totul a început cu un casting.
Nu știam ce e. M-am dus fără să pregătesc nimic.
Fără cântec. Fără poezie. Doar cu mine.
Am spus Capra cu trei iezi, pentru că altcineva o spusese înainte.
Și… m-au ales.
De-atunci, teatrul nu m-a mai lăsat.
Am făcut dansuri, sporturi, am fost copil, dar… scena era locul unde simțeam că trăiesc cu adevărat.
La început, totul era instinct. Intuiție. Joacă.
Apoi, la liceu, am descoperit tehnica. Stanislavski. Cehov. Chubbuck.
Și-am înțeles: actorul nu e doar emoție. E și construcție.
Dar dacă pierzi emoția… pierzi teatrul.
Așa că azi caut echilibrul. Între inimă și minte. Între joc și meserie.
Încă îl caut. Dar sunt aproape, cu mine și Dumnezeu!
Eu sunt Radu !
Și scena?… este locul unde învăț să fiu eu, în fiecare zi.”
Foto- Arhiva Teatrului de Buzunar, Galați