Autor: Ion Teca
Moto: „Țărănimea română era cea mai primitivă din toată Europa, și nici, măcar, în Turcia această clasă n-a fost lăsată atât de mult în urmă ca aceea din Regatul României”, considera, însuși, Nicolae Iorga.
Asta, așa, pentru cei care proslăvesc pe Carol, ca reformatorul României, Reforma agrară, a lui Cuza, pierzând mult din dezideratul ei, inițial, incidente asemănătoare, existând, dar neevocate în manuale, și în 1888, 1889 și 1900, acestea fiind oprite în a se extinde.
In acea vreme, pământul arabil era împărțit, aproape, între monarh, boieri și biserică. Unii dintre aceștia, neștiind, nici măcar, unde le era moșia, trăind, pe picior mare, în marile orașe și având-o dată, cu contract, unor intermediari, numiți arendași. Aproape 50% din pământul arabil era deținut de, aproximativ 6% din proprietari (câteva mii de familii), iar cealaltă jumătate era deținută de 95% (peste un milion de familii).
Totalitatea pământurilor din proprietatea coroanei și majoritatea pământurilor din proprietatea Bisericii Ortodoxe erau date în arendă, la fel ca cea mai mare parte din pământul aflat în proprietatea boierilor. Arendașul plătea o sumă fixă pentru pământul în chirie și administrație, încercând apoi să scoată un profit maxim prin exploatarea țăranilor.
Țăranul avea un statut de neoiobăgie, exploatarea țărănimii ajungând și depășind, cu mult, limitele suportabilului și imaginabilului.
Oficial, iobăgia era abolită, dar corvoada era la ordinea zilei, manifestăndu-se în diferite forme.
Țăranii munceau mai întâi, fiind obligați, pământul boierilor, pentru profitul acestora, și doar, după aceea, dacă mai puteau, propria bucată de pământ (veneau ploile, înghețul și iarna).
Țăranii erau constrânși de a juca după cum era melodia arendașilor.
Aceștia foloseau propriile lor unelte pentru muncă, iar cei care nu mai apucau să culeagă recolta lor, erau nevoiți să împrumute cereale la niveluri cămătărești, cu dobândă, pentru a-și hrăni familiile și pentru a avea semințe în vederea semănatului din primăvară.
Practic, el pleca, cu o datorie considerabilă, înainte de a începe munca din acel an, iar dacă anul era nefaforabil, cum fusese în anii premergători răscoalei, acesta se cufunda într-un tunel al datoriilor, fără ieșire, practic, încadrându-se în categoria de „iobag pe viață!”.
Pe lângă asta, țăranii erau, adesea, înșelați de către arendași, pur și simplu furați, la efectuarea măsurătorilor de către oamenii acestora. Ce e cel mai regretabil, că autoritatea statului a girat furtul, lăsându-l nepedepsit, pentru că se beneficia de avantaje substanțiale,din situația dată.
În Moldova, exista un, așa numit, ținut, „Fischer Land”, un fel de stat în stat, unde arendașii evrei, frații Fischer, își bătuseră, inclusiv monedă (după istoricul Florin Constantiniu), arendând tot pământul arabil, din trei județe (peste 200000 ha). Datorită intervenției cumnatului său, Berman, la proprietar, Mihalachi Sturza, dându-i 60000 lei în plus, față de Fischer, pentru a deține el arenda moșiei, Moshi Fischer se duce și dă, și el, 60000 lei, peste Berman, lui Sturza, penrru a rămăne tot el arendaș.
Și așa se naște judecata dintre părți, care, și atunci, nu permitea vreun aranjament juridic, asupra imobilului, dacă acesta era în litigiu.
Și uite, cum, primăvara bătea la ușă, iar țăranii nu puteau să se apuce de lucrări, pentru că nu aveau învoiala făcută cu arendașii (intermediarii de azi, sau, băieții deștepți)
Asta a fost bomboana de pe colivă!
Tensiunea, care era necesară, pentru a declanșa revolta, exista, dar trebuia, doar, să se agite, puțin, spiritele. Și atunci au apărut, întămplător, instigatorii-agitatori…ruși, austro- maghiaro- germani, care, au aprins scânteia și au întreținut flacăra, cuprinzând, cu ușurință, inclusiv, Muntenia și Oltenia.
Cele mai multe documente-dovezi, au fost distruse, la ordinul lui Carol, pentru a nu-l incrimina, în fața organismelor internaționale, sau, posterior, în fața istoriei, datorită intervenției disproporționate, brutale și sângeroase, a tuturor instituțiilor de forță.
Chiar dacă motivele pot părea pentru apărarea ordinii constituțiinale, la final, rămân, doar, morții.
Sunt multe de spus, inclusiv, despre participanții, care, unii dintre ei, sunt asimilați cu cei cărora nu erau interesați de pământ, pentru a-l munci (sunt dovezi că, unii dintre ei, au fost remunerați, în acest sens, de instigatori, iar unii
Adevărul este incert, despre acest moment, iar cifrele controversate, care au dat în conștiința publică, victimele (11000), fiind amplificate de socialiști, precum Solomon Katz (Ctin Dobrogeanu-Ghera), C Mille, Octav Băncilă, Krasto Gheorghiev Stancev (Cristian Rakovski – primul ministru al Ucrainei, în cadrul URSS), etc și publicațiile lor instigatoare (Adevărul, Dimineața, etc), care, dacă ne inspirăm după Troțki, au contribuit la aprinderea flăcării revoluției, de mai târziu, din Rusia.
Chiar dacă cifrele referitoare la victime variază între câteva sute (421 în raportarea oficială) și 20000 (dată de ambasada Austriei), o cifră de încredere, este întocmită de ancheta efectuată de colonelul Gheorghe Dabija, în 1910, după ce a studiat 32 de dosare, rezultatul regăsindu-se în raportul de 117 pagini, înaintat Ministerului de Război, și anume, 1786 de morți.
Momentul 1907 rămâne o pată pe monarhie și pe partidele politice, atât prin măsurile brutale luate (au mobilizat 140000 de ostași…), dar mai ales, datorită nivelului înapoiat de emancipare în care fusese lăsată trăinicia și perpetuarea poporului român, adică, țăranul român.
Am vrut să detaliez, un pic, acel moment, plecând și găndindu-mă la sapa de cauciuc, la care a ajuns țăranul român și, în general, românii, în această, inumană, perioadă.
Politicieni! Venali, penali, viscerali!
Și acum, ca și atunci, poporul a depășit, de mult, stadiul primului vers, al lui Cosbuc:
„Să nu dea Dumnezeu cel sfânt!”…