În galeria marilor personalități ale poporului român este situat la loc de cinste domnitorul Unirii de la 1859, Alexandru Ioan Cuza.
Un nume care va intra etern în memoria nației române cât și în legende.
Dacă inițial el devine un promotor și artizan al Unirii, ulterior preluând puterea politică împreună cu sfetnicii săi de nădejde procedează la o serie de reforme sociale, economice, militare, politice devenind un mare reformator într-o perioadă scurtă a istoriei.
Aceste reforme profunde i-au pecetluit strălucirea în fața poporului dar totodată i-au atras dușmănia înverșunată a „monstruoasei coaliții“, fiind nevoit să abdice.
Cuza a întreprins cele mai înțelepte metode de a oferi poporului român toate libertățile de care se bucurau națiunile cele mai înaintate.
Reformele sale aprobate, promulgate prin legi, într-o perioadă scurtă a istoriei, erau strâns legate de nevoile de afirmare a burgheziei. Datorită caracterului său progresist, ele deveneau binevenite și întregului popor.
În aplicarea reformei, el s-a izbit în permanență de clasa moșierimii care nu renunța de bunăvoie la privilegiile sale. În această situație el trebuia alături de sfetnicii de încredere să transpună chiar cu forța aplicarea lor în practică.
De-a lungul celor șapte ani de domnie el era călăuzit de principii ale egalității, civilizației moderne, ale unității naționale cât și ale suveranității, făcând numeroase demersuri în acest sens pe plan extern.
Bogăția reformelor adoptate cât și importanța și complexitatea lor au condus în principal la o descentralizare a administrației, la înființarea consiliilor comunale și județene, un nou cod penal și civil (izvorâte din cel napoleonian); au făcut să dispară cele de pe urmă rămășițe ale separatismului, dintre cele două principate surori.
În șirul reformelor sale amintim: legea instrucției publice, cu învățământ primar obligatoriu, introducerea sistemului metric, legea unor exproprieri necesare pentru lucrări de utilitate publică, înființarea unei case de consemnațiuni, o nouă lege de recrutare și de organizare a armatei (unificarea printr-un stat major comun, a celor două principate).
Ca un corolar al acestor reforme enumerate se evidențiază reforma agrară, mult iubită de țărănime, dar complexă și dificilă de aplicat în condițiile în care moșierimea boicota îndelung cu înverșunare realizarea ei în fapt.
Cuza spunea cu această ocazie „în interesul ordinii și chiar al proprietății, a trebuit să decreteze legea rurală din 14 august.“ Guvernul de la acea vreme, luase cele mai energice măsuri de a li se plăti la timp și în cifrele stabilite de lege despăgubirile cuvenite. Cu regret trebuie să spunem că doar în parte au fost satisfăcute dezideratele acestei mărețe reforme și oricum vinovăția n-o poartă domnitorul Al. Ioan Cuza.
În cuvântul său la deschiderea adunării legiuitoare Al. Ioan Cuza anticipa elaborarea unei legi electorale, compatibile cu transformările reformelor petrecute în societate la început de drum.
Ca urmare a dezvoltării economice a țării, a intensificării comerțului, la 1 ianuarie 1865 se introduce un nou tarif poștal, redus destul de substanțial după ce mai fusese în prealabil micșorat la 1 mai 1862. Pentru întâia oară apărea pe mărci indicația „Poșta română“. Noile mărci imprimate în culorile naționale, reproduceau în desen efigia domnitorului.
Se introducea și calendarul gregorian, trecându-se de la 31 decembrie 1864 direct la 13 ianuarie 1865. Măsura era rațională și justificată, dar dușmanii săi, îndeosebi tagma călugărească, îl defăima pe domnitor, acuzându-l de catolicism.
Una din acțiunile conduse cu perseverență de domnitorul Al. Ioan Cuza, pe linia autonomiei țării a fost aceea a separării bisericilor ortodoxe române de patriarhia grecească de la Constantinopol.
În ianuarie 1865, o lege promulgată de domn declară autocefalia bisericii române.
Căsătoriile urmau a se încheia la primării, de către ofițeri ai stării civile, nu de către preoți, ca până atunci, iar divorțurile trecuseră și ele din puterea acestora pe seama tribunalelor.
Un act de mare importanță socială și națională din octombrie 1863 a fost secularizarea averilor mănăstirești, o cerință mai veche a revoluției din 1848. Secularizarea reprezenta un sfert din suprafața întregii țări.
În 1864 a fost promulgată legea organizării administrației.
Astfel satele și comunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plase, un județ. Plasa era condusă de subprefect, județul de un prefect, iar comuna de primar.
A fost reorganizată justiția. Au luat naștere următoarele instanțe judecătorești: judecătoriile de plasă, tribunalele județene, curțile de apel, curțile de jurați, curtea de casație, ca instanță de recurs.
Codurile: penal, civil, comercial au intrat în vigoare în 1865. În consecință statul național român era constituit ca stat burghez, atât prin bază cât și prin instituțiile sale. Un rol de seamă în făurirea statului român modern l-au avut: domnitorul Al. I. Cuza, primul său sfetnic, Mihail Kogălniceanu, cel mai apreciat colaborator și alți bărbați de stat remarcabili. Prin reformele înfăptuite și mai ales prin împroprietărirea din 1864, Al. I. Cuza și M. Kogălniceanu s-au identificat cu interesele țării și aspirațiile poporului.
Ei au urmărit îndeplinirea programului revoluției de la 1848 și au contribuit în mod esențial la îndeplinirea unor puncte principale ale acestui program. Politica lui Al. I. Cuza a dus la înăsprirea relațiilor cu „monstruoasa coaliție“. Adversarii domnitorului speculau la nemulțumirile provocate de starea rea a finanțelor și unele greșeli săvârșite mai ales în ultima parte a domniei; înlocuirea guvernului Kogălniceanu în ianuarie 1865, exprimarea ideii de renunțare la tron.
Conservatorii și liberalii coalizându-se și atrăgând de partea lor ofițeri superiori (colonei: Haralambie, Krețulescu, maiorul Leca), în noaptea de 10/11 februarie 1866 îl detronează pe Cuza și îl expulzează din țară.
Se instituie o locotenență domnească formată din trei membri: Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Haralambie. Se pregătea instaurarea unui regim politic în frunte cu un prinț de origine străină.
Ex Magistrat IOAN IONESCU
Bibliografie
- Istoria României – Compendiu, Miron Constantinescu, C-tin Daicoviciu și alții – 1969
- Cuza Vodă, – Marin Mihalache, Ed. Tineretului, 1967