Autor: dr. Paul Ichim
De zilele acestea libere am dormit la greu, pe unde am apucat și la ce ora mi-a venit. Mi-am dat seama cât de descarcați au fost acumulatorii. Am avut bafta cu ograda, trambulina și cățeii , că nu m-au terorizat nepoții. Au făcut și copiii cu schimbul la paza lor, dormind și ei pe rupte, doar muncesc în domeniul medical. Nepoții cred că aveau alti acumulatori, Duracell. Bunica-să care le-a tot cântat în struna, a adormit în drum spre perna, nici n-o atinsese cu capul. Astăzi i-am lașat, ei încearcă să se mai odihnească, nu stiu daca reușesc, eu la munca. Pe drum liniște deplina, un fazan făcea autostopul, dar pe sens invers, altfel îl luam. Berzele probabil erau la programul de înviorare, zburau la 3-4 m de sol de la un stâlp la altul. Ajungi în spital și revii în realitatea ciudată rapid. Am zis ciudată că să nu folosesc termeni licențioși. Dacă ar fi vorba doar despre făcut meseria, mai ales că n-o fac să mă bag în seama, ar fi chiar acceptabilă situația, chit că episodic întâlnim cazuri tragice.
Toată tâmpenia și enervarea o reprezintă relația cu oamenii, modul de comunicare, care s-a deteriorat rău tare de tot. Comunicăm pacienților tot, spunându-le ce urmează să facem, la momentul oportun, deoarece ei nu evoluează standard. Nu vrem nici să-i stresăm cu posibilile complicații evolutive, dar nici nu le ascundem adevărul.
Normal că nu țoață lumea înțelege ce le spunem, iar în loc să ne ceară lămuriri, sună acasă la tot felul de rude de preferință needucate, care doar grija sărbătorilor și crăpelniței au avut-o, nu grija pacientului, să vină să afle ei ce vrem noi să transmitem.
Și uite așa te trezești cu ghiolbanul sau ghiolbanca needucată solicitând lămuriri, pe un ton revendicativ chiar. Chestia aia cu respectul față de omul care are grijă permanentă de ruda lui, care i-a operat-o când alții doar s-au uitat la ea, nu se cunoaște. Alții se interesează într-o doară de ai lor, așteptând că tu să-i suni să le dai buletinul medical în timp real, de parcă altceva nu mai faci, iar când li se comunica că evoluția bolii este severă, primul gând este să ceară socoteală cuiva, de parca noi le dăm boala pacienților. Ce vorbesc acum, vorbesc în dreptul meu, știu cum și cât muncesc, nu accept generalizări din experiențele altora. Uneori în astfel de momente, mă întreb de ce sunt dobitoc și mă bag să scot castanele după alții, că la urmă să fiu înjurat de aparținătorii ce au posibilități de înțelegere limitată.
Vă promit că o să răspund doar de cei ce vin inițial pe mâna mea, mă bat pentru ei până-n pânzele albe, restul să-și rezolve problemele unde au început. Aici există o alta particularitate. Când externam pacientul acesta este în convalescență și în curs de cicatrizare definitivă a plăgii, dar fără riscuri de complicații imediate postoperatorii. Nu putem găzdui, mai ales pacienți vârstnici, la care familia n-are absolut nici o grijă, până la o recuperare completă, nu suntem stabiliment medico-social. Avem caz de pacient vârstnic cu probleme vasculare și neuro-psihice, care trebuie urmărit bine, deoarece are tendințe automutilante. Nu-l putem lăsa acasă pentru că familia are de străbătut beutura și crăpelniță de Paste. Și uite așa, unii o duc cu pacea sărbătorilor, iar mie mi-a ieșit din cap deja repausul pe care-l meritam. În concluzie, stimați bolnavi, aparținători și colegi, de acum nu-mi cereți să mai intervin după alții, să-și facă fiecare treaba până la capăt.